The king of hobbies and the hobby of Kings

Contact us:*e-Mail: office@stampland.net*|*Tel.: +4-0722.714.394*|*Fax: +4-0318.166.897*|*Yahoo ID: laszlo_kallai

Best view with Mozilla Firefox

Tuesday, September 29, 2009

Se odihnește în Panthéon

Émile Zola (n.2 aprilie 1840 – d.29 septembrie 1902) a fost un romancier francez, cel mai important exemplu al şcolii naturaliste şi o figură majoră a eliberării politice a Franţei.
Născut la Paris, fiu al unui inginer italian, Émile Zola şi-a petrecut copilăria în Aix-en-Provence şi a învăţat la Collège Burbon. La vârsta de 18 ani s-a întors la Paris unde a studiat la Lycée Saint-Louis. După ce a lucrat în diverse posturi de funcţionar mărunt a început să scrie pentru coloana literară a unui ziar. Controversat de la bun început, el nu şi-a ascuns dispreţul faţă de Napoleon al III-lea al Franţei, care s-a folosit de a doua revoluţie franceză ca de un vehicul pentru a deveni împărat.
Mai mult de jumătate dintre romanele sale sunt parte dintr-un ciclu ce poartă numele de Les Rougon-Macquart. Având ca scenă cel de-al doilea imperiu francez, urmăreşte influenţa eredităţii asupra violenţei, alcoolismului şi prostituţiei în două ramuri ale unei familii, respectabilii Rougon şi infamii Macquart, timp de cinci generaţii.
După propria mărturie „Doream să ilustrez, la începutul unui secol de libertate şi adevăr, o familie care nu se poate abţine în goana de a poseda toate bunurile pe care progresul le pune la dispoziţie şi care deraiază din cauza propriului avânt; convulsia fatală ce însoţeşte naşterea unei noi lumi.”
Zola şi pictorul Paul Cézanne au fost prieteni în copilărie şi în tinereţe, dar relaţia s-a răcit mai târziu din pricina descrierii fictive de către Zola a lui Cézanne şi a vieţii boeme a pictorilor în romanul L'Oeuvre (Opera, 1886).
Zola şi-a riscat cariera şi chiar viaţă pe 13 ianuarie 1898 când manifestul său J'acusse a fost publicat pe prima pagină a cotidianului parizian L'Aurore. Ziarul era condus de Ernest Vaughan şi Georges Clemenceau, care au decis că acel controversat articol va avea forma unei scrisori deschise către preşedinte, Félix Faure. J'accuse acuza guvernul francez de antisemitism şi de încarcerarea incorectă a lui Alfred Dreyfus. Zola a fost judecat pentru calomnie pentru publicarea manifestului J'accuse pe 7 februarie 1898 şi a fost condamnat pe 23 februarie. Zola a declarat că osândirea şi deportarea pe Insula Diavolului a căpitanului evreu Alfred Dreyfus a venit după o falsă acuzaţie de spionaj şi a fost o eroare judiciară. Cazul, cunoscut şi ca afacerea Dreyfus a divizat Franţa între armata reacţionară şi biserică pe de o parte şi societatea mai liberală pe de altă parte. Consecinţele s-au manifestat timp de ani de zile, încât la a o suta aniversare a publicării articolului de către Émile Zola, cotidianul romano-catolic francez La Croix şi-a cerut scuze pentru antisemitismul manifestat în timpul afacerii Dreyfus.
Zola a fost un far călăuzitor pentru Franţa şi scrisoarea sa a marcat un moment de cotitură în ceea ce priveşte afacerea Dreyfus, ducând la redeschiderea cazului căpitanului şi la achitarea sa în cele din urmă. În timpul evenimentelor, Zola a fost acuzat de calomnie, condamnat şi i s-a retras Legiunea de Onoare. Pentru a nu fi încarcerat el a fugit în Anglia. După puţin timp i s-a permis să se întoarcă; la timp pentru a asista la căderea guvernului. Dreyfus a fost condamnat din nou, dar în cele din urmă a fost eliberat, în mare parte datorită forţei morale a argumentelor lui Zola. Acesta a spus „Adevărul este în marş şi nimic nu-l va opri”. În 1906, Dreyfus a fost exonerat de către Curtea Supremă.
Zola a murit la Paris pe 29 septembrie 1902 din cauza unei intoxicaţii cu monoxid de carbon cauzat de un coş de fum blocat. Inamicii săi au fost acuzaţi, dar n-a fost dovedit nimic. Iniţial a fost îngropat în Cimetière de Montmartre din Paris, dar pe 4 iunie 1908, la aproape şase ani de la moartea sa, rămăşiţele sale au fost mutate în Panthéon.
În ianuarie 1998, preşedintele Jaques Chirac a ţinut un momorial pentru a onora centenarul manifestului J'accuse.

Sunday, September 27, 2009

Primul și singurul cosmonaut român

Dumitru Dorin Prunariu (n. 27 septembrie 1952, Braşov) este primul cosmonaut român. La 14 mai 1981 a devenit primul şi singurul român care a zburat vreodată în spaţiul cosmic. A participat la misiunea Soiuz 40, din cadrul programului spaţial Intercosmos şi a petrecut în spaţiu 7 zile, 20 de ore şi 42 de minute. Este de profesie inginer aeronautic. A fost pe rând ofiţer inginer în cadrul Comandamentului Aviaţiei Militare, şef al aviaţiei civile române, preşedinte al Agenţiei Spaţiale Române, fost ambasador al României în Federaţia Rusă, Preşedintele Consiliului de ne-militarizare a spaţiului cosmic din cadrul ONU. În prezent are gradul de general maior (cu două stele) în rezervă.
În mai 1977, au început să se facă selecţionări pentru programul de zboruri cosmice Intercosmos, iniţiat de către URSS şi adresat ţărilor aliate socialiste. Iniţial, pentru detaşamentul cosmonauţilor s-au oferit voluntar peste 150 de candidaţi, majoritatea fiind piloţi de avioane supersonice şi ingineri.
În toamna anului 1977, candidaţii cosmonauţi au fost detaşaţi de la locurile lor de muncă la unitatea militară de aviaţie de la Bacău, fiind incluşi într-un program de pregătire multidisciplinar. Pregătirea a cuprins o serie de cursuri de pregătire teoretică efectuate la Academia Militară din Bucureşti, câteva zeci de ore de zbor pe avioane MIG 15 efectuate la Bacău şi educaţie fizică şi cursuri de limba rusă efectuate la Poiana Braşov. Ofiţerul responsabil cu pregătirea fizică primise ordin ca în două luni să scoată din inginerii candidaţi cosmonauţi sportivi de performanţă. Pe fondul unor exagerări în solicitările la efort fizic fără perioade adecvate de recuperare, în caracterizarea lui Prunariu s-a scris: "oarecare lipsă de voinţă în pregătirea fizică". La data de 1 ianuarie 1978, erau totuşi selecţionaţi trei candidaţi ca membri ai grupului de pregătire a cosmonauţilor din cadrul Misiunii Spaţiale Româno-Sovietice Intercosmos. Cei trei candidaţi erau ing. Dumitru-Dorin Prunariu, ing. Cristian Guran şi căpitanul ing. Mitică Dediu. Înainte de zborul cosmic lui Dediu i s-a schimbat oficial prenumele din Mitică în Dumitru, iar referitor la Dumitru-Dorin Prunariu s-a decis ca în presă să apară doar cu prenumele Dumitru.
Aceştia trei au plecat la Moscova pentru a fi supuşi unei evaluări finale de către specialiştii ruşi din cadrul Institutului de Cercetări Biomedicale în domeniul Aviaţiei şi Cosmonauticii. Dumitru Dediu era cu zece ani mai în vârstă decât Prunariu şi cu nouă decât Guran şi după regulile militare era considerat drept favorit. După testele de la Moscova, Cristian Guran (foarte bine pregătit profesional) a fost eliminat din echipa de potenţiali cosmonauţi români din cauza unor problemelor ale aparatului vestibular.
În cele din urmă, Prunariu şi Dediu au fost aleşi să efectueze programul întreg de pregătire pentru a deveni cosmonauţi. "Condiţia mea fizică, adică sportivă, lăsa de dorit. S-a îmbunătăţit abia la ruşi. Medical, trecuserăm de toate testele", spune Dumitru Prunariu.
Timp de trei ani, în perioada martie 1978-mai 1981, Prunariu şi Dediu au urmat o pregătire de specialitate în calitate de candidaţi cosmonauţi la Centrul de Pregătire a Cosmonauţilor "Iuri Gagarin" din Zviozdnîi Gorodok - "Orăşelul Stelar".
La 12 mai 1981, Dumitru Prunariu a fost confirmat în mod oficial ca primul nominalizat în cadrul zborului spaţial româno-sovietic, alături de cosmonautul sovietic colonel Leonid Popov - comandant de echipaj. Acesta era un cosmonaut experimentat şi mai efectuase un zbor cu o durată de 186 de zile, la bordul staţiei cosmice "Saliut-6". Cosmonautul român Dumitru Dediu şi cosmonautul sovietic Iuri Romanenko au fost numiţi ca membri ai echipajului de rezervă. Dintre toţi candidaţii din programul Intercosmos, Prunariu a fost singurul cosmonaut care a obţinut la examenele şi testările finale calificative maxime.
Spre seara zilei de 14 mai 1981, un autobuz special i-a adus pe cei doi cosmonauţi din echipajul principal, echipaţi pentru zbor, către Platforma 17 de la cosmodromul Baikonur: colonelul sovietic Leonid Popov, cel care cu un an în urmă realizase recordul de durată în spaţiul extraterestru de 185 de zile, şi locotenentul major inginer Dumitru Prunariu. Cu două ore înainte de start echipajul a ocupat poziţia de lansare în capsula navei cosmice aflată în vârful rachetei purtătoare, efectuând până la lansarea propriu-zisă o serie de teste ale aparaturii şi sistemelor navei. La ora 20 16’ 38” (ora Bucureştiului), de pe cosmodromul Baikonur, a fost lansată racheta purtătoare cu nava cosmică Soiuz-40 (în greutate totală de 300 tone), având la bord echipajul mixt româno-sovietic format din locotenentul major pilot ing. Dumitru Prunariu şi colonelul cosmonaut Leonid Ivanovici Popov. După 8 minute şi 50 de secunde nava cosmică se desprindea de ultima treaptă a rachetei purtătoare, aflânduse deja la 220 km altitudine, aproximativ 3.000 km de punctul de lansare şi deplasându-se în jurul Pământului cu o viteză de 28.000 km/h pe o orbită înclinată faţă de ecuator cu 51,6o. Prunariu a devenit astfel primul român din istorie care a zburat în spaţiu. Conform planificării zborurilor Intercosmos zborul avea să dureze aproape 8 zile, între 14 mai - 22 mai 1981.
Decolarea a decurs fără probleme. După înscrierea pe orbita circumterestră, verificarea parametrilor tehnici ai navei în condiţii reale de zbor şi efectuarea primei manevre orbitale de ridicare a orbitei, care au durat până la ora 4 dimineaţa a zilei următoare, cei doi cosmonauţi au avut permisiunea să dezbrace costumele de scafandru cosmic, să treacă în modulul orbital şi să se odihnească. S-au trezit a doua zi la ora 12, şi după ce au mâncat, au efectuat a doua manevră de ridicare şi corecţie a orbitei navei cosmice în vederea începerii manevrelor de cuplare cu staţia orbitală Saliut-6. În momentul cuplării, Soiuz-40 avea o viteză relativă faţă de staţie de 0,3 m/s. La 15 mai, nava cosmică Soiuz-40 se cuplează la complexul orbital Saliut 6 - Soiuz T-4. Momentul cuplării a fost imortalizat pe film din interiorul staţiei orbitale. Primul care a trecut prin deschizătura trapelor deschise ale celor două obiecte cosmice, a fost Prunariu.
Au petrecut şapte zile pe staţia orbitală Saliut 6. Acolo, cei doi cosmonauţi s-au întâlnit cu cosmonauţii sovietici Vladimir Kovalionok şi Victor Savinîh, care se aflau deja pe orbita circumterestră din data de 21 martie 1981.
Misiunea a durat 7 zile, 20 de ore, 42 de minute şi 52 de secunde, după un parcurs circumterestru de 5.260.000 de kilometri.
La momentul zborului, Dumitru Prunariu a fost cel de-al 103-lea cosmonaut al lumii.

Seniorul

27 septembrie 1991 - au început, la Bucureşti, lucrările Congresului Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, primul congres de după război al acestei formaţiuni politice. A fost ales preşedinte al partidului Corneliu Coposu.
După Revoluţia din 1989, un grup de foşti lideri ai PNŢ, printre care s-au remarcat în special Corneliu Coposu şi Ion Diaconescu au reconstituit partidul, sub numele de Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat (PNŢCD). Acesta a fost un factor de primă importanţă în viaţa politică românească în perioada 1992-1996 (când a fost principalul partid de opoziţie) şi între 1996 şi 2000 când a fost principalul partid de guvernare. După alegerile din noiembrie 2000, când nu a reuşit să mai pătrundă în Parlament, partidul a scăzut în semnificaţie şi nu a mai reuşit să joace un rol politic important.
Partidul Naţional Ţărănesc a fost un partid politic format în 1926 prin fuziunea Partidul Naţional Român din Transilvania (prezidat de Iuliu Maniu) cu Partidul Ţărănesc din Vechiul Regat (prezidat de Ion Mihalache). Partidul s-a afirmat în special în perioada interbelică ca alternativă de guvernământ la Partidului Naţional Liberal şi ca o forţă care a militat pentru menţinerea regimului democratic-constituţional, în contextul creşterii tendinţelor de natură totalitară şi fascistă. După al doilea război mondial, PNŢ a fost principală forţă politică care s-a opus instaurării comunismului în România. Liderii naţional-ţărănişti vor avea însă de plătit pentru curajul lor, fiind condamnaţi la ani grei de închisoare, unde mulţi dintre ei, inclusiv Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, îşi vor găsi sfârşitul.
Corneliu Coposu (n. 20 mai 1914, Bobota, Sălaj, d. 11 noiembrie 1995, Bucureşti) a fost un om politic român, preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc (1989 - 1995), senator, lider al opoziţiei din România postcomunistă. Fost deţinut politic sub regimul comunist.
S-a născut ca fiu al protopopului greco-catolic Valentin Coposu şi al Aureliei Coposu, născută Anceanu (fiica protopopului greco-catolic Iuliu Anceanu). Studiile liceale le-a urmat la Blaj, absolvind mai apoi Facultatea de Drept a Universităţii Regele Ferdinand din Cluj. A colaborat la ziarul clujean "România Nouă", condus de Zaharia Boilă, la "Mesajul" (Zalău) precum şi la oficiosul Bisericii Române Unite cu Roma, ziarul "Unirea" din Blaj. În 1935 a fost ales preşedinte al Organizaţiei Tineretului Universitar al PNŢ din Cluj.
Între 1937 şi 1940 a activat ca secretar personal al lui Iuliu Maniu, pe care l-a însoţit în toate misiunile sale politice. În 1940 a primit funcţia secretar politic al lui Iuliu Maniu. În 1945 a devenit preşedinte al filialei PNŢ Sălaj.
Pe 14 iulie 1947 a fost arestat împreună cu întreaga conducere a PNŢ, în ceea ce s-a numit Înscenarea de la Tămădău. Până în 1956 a fost ţinut în arest preventiv, fără să fie judecat. În 1956 i s-a înscenat un proces pentru "înaltă trădare a clasei muncitoare" şi pentru "crimă contra reformelor sociale". A fost condamnat la muncă silnică pe viaţă. Până în 1962 a fost închis într-un regim sever de izolare la penitenciarul Râmnicu Sărat.
În aprilie 1964 a fost pus în libertate după 17 ani de detenţie. A fost angajat ca muncitor necalificat la Întreprinderea de Construcţii-Montaj Bucureşti, atelierul de tâmplarie mecanică.
În ianuarie 1990 reînfiinţează PNŢ, sub titulatura Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, al cărui preşedinte va fi până la moarte. Este unul din iniţiatorii Convenţiei Democrate Române, alianţă de partide creată în 1992 cu scopul de a contracara guvernarea de stânga a lui Ion Iliescu.
În mai 1995 a fost numit Ofiţer al Legiunii de Onoare, cea mai înaltă distincţie acordată de Republica Franceză cetăţenilor străini. Pe 6 octombrie 1995 a avut loc la sediul Ambasadei Franţei la Bucureşti ceremonia înmânării înaltei distincţii.
Moartea sa în noiembrie 1995 a generat un imens val de simpatie populară pentru forţele politice anticomuniste din România. Deşi nu a beneficiat de funeralii naţionale, la înmormântarea sa au participat sute de mii de oameni, veniţi din întreaga ţară. Acest curent de simpatie a contribuit la victoria Convenţiei Democrate la alegerile generale din 1996.
Este înmormântat în Cimitirul Bellu Catolic. Numeroase locuri publice îi poartă numele. În Piaţa Palatului din Bucureşti a fost dezvelit un monument în amintirea lui Corneliu Coposu, monument aşezat faţă în faţă cu cel al lui Iuliu Maniu, ale cărui idealuri le-a dus mai departe.

Bacău revine

Wednesday, September 23, 2009

E de 15 ori mai mare decât cea a Pământul

Neptun este a opta şi cea mai îndepărtată planetă de Soare din sistemul solar. Numită după zeul roman al mării, este cea dea patra planetă măsurată după diametru, şi a treia măsurată după masă. Neptun are masa de 17 ori mai mare decât cea a Pământului şi mult mai masiv decât Uranus ce are masa de 15 ori mai mare decât cea a Pământului. Neptun orbitează soarele de la o distanţă de 30.1 UA ceea ce înseamnă că distanţa este de aproximativ 30 ori mai mare decât orbita Pământ-Soare. Simbolul astronomic al lui Neptun este o variantă modificată a tridentului zeului Neptun.
Planeta Neptun a fost descoperită datorită perturbărilor gravitaţionale din orbita lui Uranus pe data de 23 septembrie 1846 prin calcule matemacie şi mai puţin prin observări astronomice. Luna sa Triton a fost descoperită la scurt timp după descoperirea planetei. Alte 12 luni au fost descoperite în secolul XX. Însă pe data de 25 august 1989 sonda Voyager 2 a fost singura ce a orbitat planeta.
Neptun are o compoziţie asemănătoare cu cea a lui Uranus, fiind similar doar prin compoziţia atmosferică ale giganţilor Jupiter şi Saturn ce conţine hidrogen şi heliu cu urme de hidrocarbon şi posibil nitrogen, planeta având în proporţie şi diferite "gheţuri" precum apă, amoniu, şi metan, astronomii categorizând uneori din aceste motive Uranus şi Neptun ca fiind giganţi de gheaţă. Interiorul planetei ca şi a lui Uranus este compus în principal din gheaţă şi piatră, urmele de metan de pe suprafaţă fiind resăonsabile pentru aspectul albăstriu al planetei.
Spre deosebire de Uranus ce pare a nu avea atmosferă, Neptun are o atmosferă vizibilă, şi fenomene meteorologice. În perioada anului 1989 când Voyager 2 a sosit pe orbita lui Neptun, spre exemplu s-a observat un punct mare întunecat comparabil cu punctul roşu întunecat al lui Jupiter. Aceste urme de fenomene meteorologice sunt defapt unele dintre cele mai puternice vânturi ce pot avea viteze de până la 2100 km/h. De asemenea, deoarece Neptun este departe de Soare, are una dintre cele mai reci atmosfere din Sistemul solar, temperaturile ajungând la -218 °C (55 K), însă în acelaşi timp centrul său are aproximativ 5.000 °C. Neptun precum Jupiter are şi inele, ce s-ar fi putut detecta în timpul anilor '60 însă a fost confirmat în 1989 de către sonda Voyager 2.

Tuesday, September 22, 2009

Train à grande vitesse

TGV sau tren de mare viteză (franceză train à grande vitesse) este un tren automotor electric care poate circula cu viteză mare (270 sau 320 km/h), dezvoltat de Societatea Naţională a Căilor Ferate Franceze (SNCF) şi construit de societatea Alstom. Termenul a fost generalizat şi se referă şi la totalitatea sistemului feroviar constituit din aceste trenuri şi liniile dedicate. "TGV" este o marcă înregistrată a SNCF.
În urma unor teste efectuate cu două trenuri de preserie, prima comandă a fost livrată pe 25 aprilie 1980. Serviciile TGV între Paris şi Lyon au fost inaugurate pe 22 septembrie 1981. Categoria vizată iniţial erau călătorii de afaceri între cele două oraşe. Durata traseului, mult mai mică decât cu trenul clasic, a dus la câştigarea unei importante cote de piaţă în defavoarea automobilului şi avionului. Inovaţiile aduse de acestă linie erau nu numai de ordin tehnic, ci şi comercial, prin reducerea complexităţii tarifelor, obligativitatea rezervărilor şi, mai târziu, introducerea serviciului la ore fixe.
Pe 26 februarie 1981, TGV a obţinut un prim record de viteză pe linia LGV Sud-Est la 380 km/h. Acest record, care a fost obţinut în prezenţa a numeroşi jurnalişti, avea ca scop să liniştească publicul larg, demonstrând faptul că viteza de 260 km/h putea fi atinsă în siguranţă. Pe 12 decembrie 1988, SNCF a ameliorat (neoficial) acest record rulând trenul TGV PSE 88 la 408,4 km/h pe linia Sud-Est.
Recordul acual de viteză este de 574,8 km/h, stabilit la 3 aprilie 2007 pe linia de mare viteză Est, cu o ramă de încercare de doar trei vagoane (în loc de zece). (Japonia deţine recordul mondial de viteză la trenuri cu sustentaţie magnetică) cu 581 km/h.

Monday, September 21, 2009

Poetae novi

Publius Vergilius Maro (15 octombrie 70 î.Hr., Andes - 21 septembrie 19 î.Hr., Brundisium/azi Brindisi), cunoscut în limba română ca Virgiliu, poet latin, autor al epopeii în versuri Aeneis ("Eneida"), considerată epopeea naţională a romanilor. Multe din datele biografice nu sunt sigure, cele mai multe informaţii datează din perioada antică târzie sau provin din legende ale evului mediu timpuriu.
Virgiliu s-a născut în anul 70 î.Hr. la Andes (probabil Pietole de astăzi), lângă Mantova (Gallia Cisalpină) într-o familie de agricultori. Primeşte însă o educaţie aleasă la Cremona, Mediolanum (azi Milano) şi în sfârşit la Roma, unde studiază Retorica, Medicina şi Astronomia, fiind elev al retorului Marcus Epidius. Frecventează cenaclul lui Asinius Pollio, de factură neoterică. La Neapolis (azi Neapole), studiază greaca cu poetul şi gramaticul Parthenius şi mai ales filosofia cu epicureanul Siron. Din această perioadă datează şi primele încercări literare, scrieri cuprinse în Appendix Vergiliana, poeme minore atribuite tânărului Virgiliu, dar în mare măsură apocrife. Se alătură cercului literar al "poeţilor noi" (poetae novi). Opera De rerum natura a lui Lucreţiu îi serveşte ca model, fără a accepta că Lucreţiu nega imortalitatea sufletului.
Succesul primei culegeri în versuri, Bucolice, precum şi bogata sa cultură, îi înlesnesc accesul în cercul lui Maecena, la îndemnul căruia va scrie celelalte opere. Se bucură de preţuirea împăratului Augustus.
Ultimii 30 de ani ai vieţii îi petrece la ţară, lângă Neapolis, consacrându-se exclusiv creaţiei. Virgiliu moare la Brindisi, în timp ce se întorcea dintr-o călătorie în Grecia.
Oprele lui Virgiliu:
Bucolicele

Bucolicele (de fapt: Eclogae vel bucolica), prima operă aparţinând cu siguranţă lui Virgiliu, sunt compuse din 10 cărţi şi reflectă certe influenţe epicureice. Au fost scrise între anii 42 î.Hr. şi 39 î.Hr. sub influenţa evenimentelor dramatice ale anului 41 î.Hr. când, după campania din nordul Italiei, au fost expropriate terenuri agricole pentru a împropietări pe veteranii bătăliei de la Phillippi.

Georgicele

Georgicele (Georgica, din Limba greacă: gé "pământ" + érgon "lucrare" = georgós "agricultor"), operă didactică în patru cărţi scrisă în hexametri, compusă între anii 37 î.Hr.-30 î.Hr. la sugestia lui Maecena, cu scopul de a sprijini redresarea agriculturii italice. Astfel, prezentând frumuseţile vieţii şi muncii de la ţară, poetul urmăreşte să readucă pe ogoare mulţimea de ţărani care îşi părăsiseră locurile natale, pentru a deveni "clienţi" ai persoanelor înstărite din Roma.

Eneida

Eneida (Aeneis), alcătuită din hexametri în 12 cărţi, este considerată epopeea naţională a romanilor, bazată pe legenda conform căreia, Enea, erou troian de origine divină (era fiul zeiţei Venus), după căderea Troiei şi lungi peregrinări, ajuns în Latium pe ţărmurile Italiei, fondează o colonie, din care va rezulta mai târziu Roma. Conform legendei, fiul său, Ascanius, va întemeia cetatatea Alba Longa. Fiica unui rege al acestei cetăţi, Rea Silvia, va da naştere celor doi gemeni, Romulus şi Remus, fondatorii Romei.

Sunday, September 20, 2009

Şi-acum mă taie, dacă vrei,/Şi-aruncă-mă la câini!

George Coşbuc (n. 20 septembrie 1866, Hordou, comitatul Bistriţa-Năsăud, azi Coşbuc, judeţul Bistriţa-Năsăud - d. 9 mai 1918, Bucureşti) a fost un poet român din Transilvania, membru titular al Academiei Române din anul 1916.
George Coşbuc s-a născut al optulea dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic Sebastian Coşbuc şi ai Mariei, fiica preotului greco-catolic Avacum din Telciu. Copilăria şi-o va petrece la Hordou, în orizontul mitic al lumii satului, în tovărăşia basmelor povestite de mama sa. Primele noţiuni despre învăţătură le primeşte de la ţăranul Ion Guriţă, dintr-un sat vecin, despre care Maria Coşbuc auzise "că ştie poveşti". De la bătrânul diac Tănăsucă Mocodean, Coşbuc învaţă a citi încă de la vârsta de cinci ani.
După cum însuşi a mărturisit-o, Coşbuc intenţiona să realizeze o epopee, astfel încât "baladele" şi celelalte poeme luate din "poveştile poporului" pe care le-a scris, să capete "unitate şi extensiune de epopee". Deşi nerealizată pe deplin, cele mai izbutite poeme ale sale se încadrează într-o viziune unitară, alcătuind o monografie epico-lirică a satului românesc. Regăsim în creaţia sa natura românească, muncile câmpeneşti, datinile ataşate marilor momente ale existenţei, erotica ţărănească, revolta ţăranului, experienţa tragică a războiului, momente din istoria poporului român.
În descrierea naturii, deosebindu-se de Vasile Alecsandri (cel dintâi pastelist remarcabil în evoluţia liricii româneşti), la Coşbuc obiectul evocării e omul pământului, peisajul având funcţia de a-i oferi acestuia cadrul de manifestare, în tradiţia poemelor lui Vergiliu şi ale lui Hesiod, cu ale sale Lucrări şi zile. Coşbuc închină fiecărui anotimp măcar câte o poezie, spectacolul lumii rurale relevând cadrul existenţial şi unele dintre îndeletnicirile ţărăneşti tipice (Noapte de vară, Vara, În miezul verii, Iarna pe uliţă). Natura este plastică şi, de obicei, evocatoare de tablouri cu contururi exacte, exprimând puternice stări sufleteşti. Viziune artistică din Balade şi idile este unitară, poemele impunându-se prin prospeţime şi prin optimism, în legătură intimă cu mentalitatea ţărănească, ale cărei ipostaze fundamentale le stilizează. Idilele sunt caracterizate printr-un lirism discret, în viziune obiectivată epic sau dramatic. Poetul surprinde în scene de o graţie firească semnele tulburării erotice, jocurile şi capriciile iubirii, farmecul vârstei incerte, între o candoare sufletească şi o instinctivă tactică erotică. Imaginea, esenţializată, a psihologiei şi a comportamentului erotic este recompusă prin reacţiile, gesturile şi replicile eroilor. Se detaşează din idile o anume simplitate a situaţiilor, extrase dintr-un cotidian ţărănesc, stilizat cu graţie şi simplitate. Dovadă a unei înzestrări clasice temperamentale, înclinată spre lumea obiectivă şi nu spre atmosfera subiectivă, vocaţia poetului în descrierea naturii este desenul, în forma unor notaţii simple, neutre sub raport artistic, dar de o mare siguranţă şi expresivitate în mobilitatea percepţiei. Coşbuc a păstrat spiritul autentic românesc în balade, prin prezentarea momentelor nunţii (Nunta Zamfirei) sau prin viziunea asupra morţii (Moartea lui Fulger). Experienţa tragică a războiului, momentele din istoria naţională şi revolta ţăranului apar în sinteze poetice, reprezentative pentru psihologia noastră etnică şi a filosofiei implicate în atitudinea românească în faţa vieţii şi a morţii. Coşbuc a creat o operă de sensibilitate românească, sinteză de autentică şi originală substanţă poetică şi artistică.

El-Zorab

La paşa vine un arab,
Cu ochii stinşi, cu graiul slab.
- "Sunt, paşă, neam de beduin,
Şi de la Bab-el-Manteb vin
Să vând pe El-Zorab.

Arabii toţi răsar din cort,
Să-mi vadă roibul, când îl port
Şi-l joc în frâu şi-l las în trap!
Mi-e drag ca ochii mei din cap
Şi nu l-aş da nici mort.

integral citiţi aici
fişierul audio (interpretare de excepţie al lui Florin Piersic)
aici

Saturday, September 19, 2009

Kossuth: Cuvântul nerostit nu dăuneaza niciodată

Lajos Kossuth (n. 19 septembrie 1802, Monok - d. 20 martie 1894, Torino) a fost un revoluţionar maghiar, guvernator de facto al Ungariei în timpul Revoluţiei de la 1848 şi un mare orator.
Lajos Kossuth s-a născut într-o familie nobilă, dar fără avere. Studiile sale le-a făcut în următoarele oraşe: Sátoraljaúhely, Eperjes şi Sárospatak, unde şi-a terminat studiile. În 1823 a dat examen la avocatură, devenind jurist în oraşul Pest. Între 1824-1832 a practicat avocatura în oraşul Monok din judeţul Zemplén. La sfârşitul anului 1832 a intrat în parlamentul din Pozsony (fosta capitală a Ungariei, azi Bratislava) ca deputat. Aici a redactat şi raportat informaţiile parlamentare între anii 1832-1836 şi a plănuit reforme în ceea ce priveşte modernizarea şi avansarea societăţii în favoarea apărării interesului naţional, foarte decis a popularizat lupta sa pentru schimbări. După ce parlamentul a încetat să funcţioneze, tot cu aceasi ambiţie şi spirit a redactat şi raportat ca jurnalist, a informat autorităţiile juridice totul printr-un ziar propriu (1836-1837). Ziarul, jurnalul său a fost suspendat şi interzis, iar în 1837 Kossuth a fost condamnat la patru ani închisoare; în acest timp a studiat economia şi limba engleză. A fost eliberat în luna mai 1840.
La 3 martie 1848, la scurt timp după ştiriile aflate despre revoluţia franceză, opoziţia a cerut în mod urgent să se aplice programele propuse mai înainte, iar Parlamentul a aprobat. Decizia s-a bazat pe faptul că austriecii vor fi forţaţi să aprobe. La data 15 martie 1848 a început revoluţia. Poetul naţional al Ungariei, Petőfi Sándor, a citit mulţimii adunate în faţa Muzeului Naţional o listă cu cele 12 puncte importante pentru independenţă.
Kossuth a devenit ministru de finanţe în guvernul Batthyány. În vara anului 1848 au continuat cu programele de revoluţie, în iulie au avut nevoie de un buget pentru revoluţie trebuia finanţată costul era imens 40 de milioane de forinţi. La 6 septembrie Banca Naţională a eliberat bani pentru apărare şi prima bancnotă. La 15 septembrie parlamentul a votat pentru înfiinţarea comitetului naţional de apărare, iar guvernul Batthyány a demisionat. Ungaria a rămas temporar fără guvernare, dar comitetul naţional de apărare a luat conducerea iar Kossuth a fost ales conducătorul operativ ai comitetului. Organizarea armatei le-a făcut mari probleme. A fost necesar ca Parlamentul să se mute la Debrecen, deoarece austriecii, sub conducerea lui Windisch-Graetz, au ocupat Buda şi Clujul. În luna martie 1849, generalul Görgey a pornit un atac masiv împotriva Austriei. Până în mai 1849 a reuşit să elibereze aproape tot teritoriul Ungariei. De la Viena, împăratul Franz Joseph a cerut ajutorul armatei ruse prin generalul Paskievici, şi în iunie 1849 au întrat în luptă cu 200.000 de soldaţi ruşi împotriva Ungariei. Generalul Görgey tot în luna iunie 1849 a atacat forţele ruse sub conducera Generalului Haynau. Între 6 şi 21 iunie 1849 a avut loc bătălia nereuşită de la Pered (în slovacă Tešedíkovo, un sat din Slovacia). La 2 iulie 1849 generalul Haynau porneşte un atac masiv împotriva lui Görgey. La 1 septembrie 1849 generalul Görgey trimite o scrisoare kaizerului cu condiţiile de retragere, dar Franz Joseph le respinge. La 1 octombrie 1849 armata ungară nu face faţă şi predă armele la Világos, judeţul Arad. Trupele Cezarului austriac sub conducerea lui Julius Jacob von Haynau au pornit un atac de răzbunare împotriva Ungariei. La 6 octombrie 1849 Cei 13 de la Arad din armata maghiar au fost executaţi la Arad, tot în aceasi zi l-au executat pe Batthyány Lajos. La 11 august 1849, Lajos Kossuth demisionează din funcţie şi îl desemnează pe generalul Görgey.
În 20 martie 1894 Lajos Kossuth a murit în Torino. Trupul său a fost adus şi înmormântat la Budapesta, în doliu naţional. Kossuth este considerat de unii cel mai mare patriot maghiar.

Friday, September 18, 2009

Târg de antichități la Bacău

Jurnal filatelic la 100 de numere

98 de premii Pulitzer în 158 de ani

18 septembrie 1851 - a apărut prima ediţie a ziarului american The New York Times sub titlul The New York Daily Times. The New York Times este un cotidian american ce apare în New York şi este distribuit internaţional. Este deţinut de The New York Times Company, care are în portofoliu alte 15 publicaţii, printre care şi International Herald Tribune şi The Boston Globe.
The New York Times a fost înfiinţat în anul 1851 şi este numit the Gray Lady datorită stilului conservativ şi imparţial. Ziarul a obţinut 98 de premii Pulitzer până în anul 2008 şi a avut un tiraj de aproximativ un milion de exemplare în anul 2007.

Thursday, September 17, 2009

Noi, Poporul Statelor Unite...

Constituţia Statelor Unite ale Americii (în engleză, [The] United States Constitution) este legea supremă a Statelor Unite ale Americii. A fost concepută între 21 februarie şi 17 septembrie 1787, fiind definitivată în 17 septembrie 1787 odată cu adoptarea sa de către Convenţia Constituţională a Statelor Unite ale Americii (în engleză, United States Constitutional Convention), care a avut loc în Philadelphia, Pennsylvania, urmând ca să intre în vigoare în ziua de 4 martie 1789. A creat o uniune federală de state suverane şi un guvern federal care să opereze conducerea acesteia, înlocuind vechea uniune mai neclar definită şi cu o constituţie mai ambiguă, Articolele Confederaţiei.
Imediat după adoptare, a fost supusă ratificării tuturor celor treisprezece foste colonii britanice, fiind votată şi acceptată de adunările celor treisprezece state originare la date diferite, între 7 decembrie 1787 de către statul Delaware, primul, şi 29 mai 1790 de către statul Rhode Island, al treisprezecela şi ultimul dintre cele treisprezece state originare.
După intrarea sa efectivă în aplicare, la 4 martie 1787, exact aşa cum a fost iniţial preconizat de către un grup al Părinţilor Fondatori, respectiv validând Uniunea şi Constituţia însăşi, la 21 iunie 1788, când "pragul critic" de nouă state semnatare a fost atins prin ratificarea sa de către statul New Hampshire, Constituţia Statelor Unite a servit ca model multor naţiuni. Astăzi, constituţia Statelor Unite este cea mai veche constituţie de tip federal din lume, fiind efectiv în vigoare de peste 200 de ani. În acelaşi timp, este cea mai veche constituţie scrisă din lume care funcţionează neîntrerupt de la adoptarea sa.
"Noi, Poporul Statelor Unite, în vederea realizării unei Uniuni mai strânse, aşezării dreptăţii, asigurării Liniştii interne, înzestrării pentru apărarea obştească, promovării Prosperităţii generale si asigurării Binecuvântărilor Libertăţii pentru noi înşine si pentru Urmaşii noştri, decretăm şi promulgăm Constituţia de faţă pentru Statele Unite ale Americii."

Wednesday, September 16, 2009

Expo: 550 de ani de atestare documentară a Bucureștiului

Regina della lirica

Maria Callas (n. 2 decembrie 1923, New York, SUA-d. 16 septembrie 1977, Paris, Franţa) este numele de artistă al Ceciliei Sophia Anna Maria Kalogeropoulos, renumită soprană, considerată de unii drept cea mai mare cântăreaţă de muzică de operă din a doua jumătate a secolului al XX-lea, denumită "La Divina" sau "Regina della lirica".
Maria Callas, provenind dintr-o familie de greci imigraţi în Statele Unite ale Americii, Gheorghiou Kalogheropoulos şi Evangelia Dimitriades, se naşte în New York la 2 decembrie 1923. În 1929, tatăl îşi schimbă numele în Georges Callas şi deschide o farmacie în cartierul Manhattan din New York. În copilărie, la vârsta de cinci ani, Maria Callas este lovită de un automobil şi rămâne în stare de comă timp de 22 de zile. Accidentul nu se soldează cu urmări, Maria Callas se dezvoltă normal şi, având înclinaţii pentru muzică, începe să ia lecţii de pian. În 1937, părinţii se despart şi mama se întoarce împreună cu fiica sa în Grecia. În anul următor, Maria este admisă în Conservatorul din Atena şi studiază mai departe pianul cu Maria Trivella. În acelaşi timp ia şi lecţii de canto iar în 1939 interpretează în cadrul unui spectacol pentru studenţi rolul lui Santuzza din "Cavalleria Rusticana" de Pietro Mascagni, obţinând Primul Premiu al Conservatorului. Începe astfel cariera de cântăreaţă lirică a Mariei Callas, care va avea o traiectorie fulminantă. Între 1942 şi 1945 interpretează diferite roluri pe scena Teatrului Regal de Operă din Atena în operele "Il Mercante di Venezia" de Mario Castelnuovo-Tedesco, "Fidelio" de Ludwig van Beethoven, "Der Bettelstudent" de Carl Millöcker şi "Tosca" de Giacomo Puccini. În 1945 se întoarce la New York, unde obţine o audiţie la "Metropolitan Opera Theater", soldată însă cu un insucces. Continuă să studieze pentru a-şi perfecţiona tehnica vocală şi, în fine, prin intermediul cunoscutului impresar teatral Eddie Bagarozy, este angajată să cânte la Opera din Chicago, unde în ianuarie 1947 debutează în rolul principal din "Turandot" de Puccini, fără a înregistra un succes remarcabil.
În 1948 apare pentru prima dată în rolul titular din opera "Norma" de Vincenzo Bellini pe scena teatrului din Florenţa, cu un succes deosebit. În repertoriul său memorabil, creaţia sa din opera "Norma" va deveni un punct de reper pentru stilul Mariei Callas, interpretarea celebrei arii Casta Diva rămânând neegalată până astăzi. În decembrie 1951 inaugurează stagiunea lirică la "Teatro alla Scala" din Milano cu opera "I Vespri Sicilliani" de Verdi, un adevărat triumf marcat de aplauze nesfârşite şi de strigăte de "bis". Urmează turnee în Italia (Verona, Veneţia, Roma) şi la Chicago, "Metropolitan Opera" din New York, "Covent Garden" din Londra cu operele "Lucia di Lammermoor" de Donizetti, "Aida", "Il Trovatore" şi "La Traviata" de Verdi, "Norma" de Belini şi altele. Celebrul şef de orchestră, Arturo Toscanini, este cucerit de vocea ei şi vrea să-i încredinţeze rolul titular în "Macbeth" de Verdi, dar opera nu a fost înclusă în programul "Scalei". Viaţa Mariei Callas se împarte între diverse reprezentaţii, călătorii şi relaţii sentimantale, uneori furtunoase, cu regizorul Luchino Visconti, directorul de scenă Franco Zeffirelli, tenorul Giuseppe di Stefano.
În anul 1959, este invitată de bogatul armator grec Aristotele Onassis la o croazieră pe yacht-ul său "Christina", împreună cu personalităţi de frunte din protipendada internaţională. Callas se desparte de Meneghini şi devine amanta oficială a lui Onassis. A fost o pasiune "destructivă şi violentă", cum a fost definită de ea însăşi. Onassis, gelos, o ţine departe de activitatea artistică. La insistenţele lui Zefirelli, reapare pe scenă în 1964 cu "Tosca" la "Covent Garden" (Londra) şi apoi cu "Norma" la Paris, dar vocea sa se resimte după anii de inactivitate. Înregistrează încă un succes triumfal în 1965 cu "Tosca" la New York, după care urmează declinul. La Roma este silită să întrerupă un spectacol cu "Norma" după actul al II-lea, o reprezentaţie la Londra cu "Tosca" va fi ultima sa apariţe într-un spectacol de operă. Viaţa sa privată nu este mai bună. Onassis o părăseşte pentru a se căsători cu Jaqueline Kennedy, văduva preşedintelui american John F. Kennedy asasinat la Dallas. În 1973 mai întreprinde un turneu mondial de concerte împreună cu tenorul Giuseppe di Stefano, care se termină în 1974 la Sapporo în Japonia. Este ultima sa apariţie în public. Maria Callas nu mai este decât umbra aceleia care făcea să delireze publicul, nu mai are simţul scenic, nu mai caracterizează personajele, vocea sa care încânta cu timbrul, extensiunea vocală, culoarea şi vitalitatea plină de vibraţie nu mai este decât o palidă amintire a performanţelor din trecut. Se retrage la Paris, trăieşte în singurătate aproape uitată de lume. Moare la 16 septembrie 1977 în vârstă de 55 de ani, în circumstanţe nu tocmai clare. Piatra de mormânt de la cimitirul "Père Lachaise" aminteşte de cine a fost Maria Callas. Pentru posteritate au rămas înregistrările pe discuri cu vocea sa, care a dat viaţă într-un mod neegalat atâtor personaje tragice şi nefericite.

Tuesday, September 15, 2009

A mediat conflicte dintre ortodocşi şi catolici

Neagoe Basarab a fost Domnitorul Ţării Româneşti între 1512 şi 1521. Soţia sa a fost Doamna Despina, din familia sârbă Brancovici.
După unii, fiul marelui vornic, boierul Pârvu Craiovescu, şi al soţiei acestuia, Neaga, după alţii, al lui Basarab al IV-lea cel Tânăr. A crescut în casa lui Pârvu Craiovescu, unde a primit, după moda vremii, iniţierea în cele şapte arte liberale. Cunoştea limbile latină, greacă şi slavonă.
A călătorit prin câteva ţări din Europa centrală şi prin Imperiul Otoman. La încheierea acestor călătorii, preia diverse funcţii în structurile statale ale Țării Româneşti. Este numit succesiv în funcţiile de postelnic la 28 ianuarie 1501, mare postelnic (decembrie 1501 - 19 iunie 1509) şi mare comis (24 aprilie 1510 - 28 noiembrie 1511).
Neagoe Basarab a încurajat dezvoltarea comerţului şi meşteşugurilor, iar pe plan diplomatic a încercat să menţină relaţii de prietenie cu Ungaria. A încercat să stabilească relaţii diplomatice cu Veneţia şi Roma, şi chiar să medieze conflictul dintre creştinii ortodocşi şi catolici. Continuă viziunea şi obiectivele politice iniţiate de Ştefan cel Mare şi încearcă să realizeze o coaliţie a statelor răsăritene împotriva expansiunii turceşti. În anul 1519 Neagoie Basarab împreună cu Ştefan al IV-lea trimit un singur ambasador la Vatican prin intermediul căruia "Basarab şi aleşii săi fii Theodosie şi Petru şi urmaşii săi şi Ştefan şi fiii săi" promiteau că vor participa alături de ceilalţi principi creştini şi de papă la "sfânta expediţie împotriva lui Selim, tiranul turcilor". Ţara rămâne pe perioada domniei lui vasală Imperiului Otoman. A făcut donaţii generoase mănăstirilor ortodoxe (în Ţara Românească şi în toate ţările din Balcani). În timpul domniei sale a fost construită Mănăstirea Curtea de Argeş, în jurul căreia s-a născut legenda Meşterului Manole.
Este ctitorul complexului monahal şi al bisericii monument din Curtea de Argeş. Pe lângă multe alte ctitorii a reedificat biserica de la Argeş care era căzută în ruină "ca să nu fie spre batjocură limbilor străine". Reprezentările de pe faţade exterioară a bisericii prevestesc - înainte de apariţia reformei protestante - pictura exterioară moldovenească şi inaugurează după cum afirmă Sorin Ulea şi Paul Chihaia o viziune militantă unitară a românilor ortodocşi în lupta împotriva turcilor.
Neagoe Basarab este autorul uneia dintre cele mai vechi capodopere ale literaturii vechi, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul sau Teodosie, scrisă în slavonă, dar tradusă de cineva în română (există o copie atestată în limba română din 1654).

Monday, September 14, 2009

Un proiect de coloană care, mărită, ar putea sprijini bolta cerească

14 septembrie 1996 - la Târgu Jiu a avut loc, sub auspiciile "Fundaţiilor Internaţionale Constantin Brâncuşi", solemnitatea deschiderii şantierului de dezasamblare a "Coloanei fără sfârşit", prin demontarea primelor două module.
Coloana Infinită, cunoscută în mod greşit si sub denumirea de "Coloana Infinitului" este o sculptură monumentală a lui Constantin Brâncuşi, parte a trilogiei Ansamblului Monumental din Târgu Jiu, compus din Coloana Infinită, Poarta Sărutului şi Masa Tăcerii concepute şi executate de sculptorul român. Inaugurată la 27 octombrie 1938, Coloana are o înălţime de 29,35 metri şi este compusă din 15 moduli octaedrici, respectiv având la extremităţile inferioară şi superioară câte o jumătate de modul. Modulii erau numiţi mărgele de către Brâncuşi.
Sculptura este o stilizare a coloanelor funerare specifice sudului României. Denumirea ei originală a fost Coloana recunoştinţei fără sfârşit şi a fost dedicată soldaţilor români din Primul război mondial căzuţi în 1916 în luptele de pe malul Jiului.
Cu toate acestea, există dovezi că proiectul este mult mai vechi. Se pare că încă din 1909 în atelierul lui Brâncuşi ar fi existat "trunchiuri şi bârne, coloane truncheate de lemn", iar prima versiune expusă a unei coloane, intitulată "Proiect arhitectural", datează din 1918. Ulterior, în 1933, în expoziţia sa personală de la New York, Brâncuşi expune proiectul său sub numele devenit celebru, Coloană fără sfârşit. Brâncuşi însuşi o denumea "un proiect de coloană care, mărită, ar putea sprijini bolta cerească".
Coloana a fost turnată în fontă în septembrie 1937 la Atelierele Centrale din Petroşani (ACP). Şeful proiectului a fost inginerul Ştefan Georgescu-Gorjan, proiectul de executie şi calculele au fost facute de inginerul Nicolae Hasnas, execuţia stâlpului central a fost coordonată de maistrul-şef Ion Romoşan iar execuţia modelului în lemn al mărgelelor a fost făcută de maistrul tâmplar Carol Flisec în colaborare directă cu Brâncuşi, care sosise de la Paris special pentru a supraveghea turnarea coloanei.
Elementele componente ale coloanei sunt următoarele:
Nucleul metalic din ţeavă pătrată cu latura de 42 cm, asamblat din trei tronsoane cu lungimea de 8,93 m, 10 m şi 9,4 m
Fundaţia din beton, care ajunge la adâncimea de 5m, cu o formă de trunchi de piramidă, cu baza mare de 4,5 , orientată în jos.
"Mărgelele" (cum le numea Brâncuşi) din fontă, "înşirate" pe nucleu, în număr de 17:
* Un semielement de bază, cu înălţimea de 136 cm;
* 15 moduli octaedrici, cu înălţimea de 180 cm fiecare;
* Un semielement la vârf cu înălţimea de 90 cm.
Alămirea Coloanei s-a făcut la faţa locului, aplicând prin pulverizare sârmă de alamă. Aceasta tehnologie a fost utilizată la vremea respectivă pentru prima dată în România şi a fost adusă special din Elveţia. Greutatea totală a Coloanei (nucleu + "mărgele") este de 29.173 kg.
Comanditara lucrării a fost Aretia Tătărescu (prin Societatea "Liga Naţională a Femeilor Gorjene"), care i-a acordat lui Brâncuşi deplină libertate de acţiune şi l-a ajutat să obţină sprijinul financiar necesar.
În anii '50, guvernul comunist român, sub influenta sovieticilor a plănuit să demoleze coloana, considerând sculptura lui Brâncuşi ca pe un exemplu de sculptură burgheză. Cu toate acestea, planul n-a fost dus niciodată la îndeplinire.
Între anii 1998 şi 2000, Coloana Infinită a fost restaurată print intermediul unei colaborări dintre Guvernul României, Fondul Mondial al Monumentelor, Banca Mondială şi alte grupuri româneşti şi internaţionale.
La Madrid, sculptorul Santiago Calatrava a ridicat un obelisc, executat din oţel şi bronz, cu înălţimea de 120 m, amplasat în Plaza de Castilla, între turnurile "Puerta Europa". Santiago Calatrava a recunoscut că s-a inspirat din lucrarea "Coloana Infinită" de la Târgu Jiu a celebrului sculptor român Constantin Brancuşi.

Sunday, September 13, 2009

Sommo Poeta

Dante Alighieri (29 mai 1265, Florenţa - 13 septembrie 1321, Ravenna), poet şi filozof italian, om politic florentin, cel mai mare scriitor european din Evul Mediu. Autor al "Divinei Comedii", capodoperă a literaturii universale, Dante este primul mare poet de limbă italiană, Sommo Poeta ("poet în cel mai înalt grad").
"Dante era de statură mijlocie, cu un umblet grav şi liniştit. Avea o faţă lungă, nasul acvilin, ochii mari, pielea brună, părul negru şi des, totdeauna cu o căutătură melancolică şi gânditoare" (Giovanni Boccaccio, Trattatello in laude di Dante).
Viaţa lui Dante este strâns legată de evenimentele politice din Florenţa. În acea perioadă, Florenţa era pe cale să devină oraşul cel mai important şi puternic din Italia centrală. Începând din 1250, un guvern comunal compus din burghezi şi meseriaşi înlătură supremaţia nobilimii şi, doi ani mai târziu, se bat primii "fiorini" de aur, monedă forte a comerţului european. Conflictul dintre "Guelfi", fideli autorităţii temporale a papei, şi "Ghibellini", partizani ai primatului politic al împăraţilor germani ai "Sfântului Imperiu Roman", se transformă într-un război între nobili şi burghezie. La naşterea lui Dante, după îndepărtarea Guelfilor, Florenţa se găsea în puterea Ghibellinilor. În 1266, Guelfii revin la putere şi Ghibellinii sunt expulzaţi din oraş. La rândul lor, Guelfii se divid în două fracţiuni: "bianchi" (albii) - care încercau să limiteze hegemonia papei - şi "neri" (negrii).
Dante se naşte la Florenţa pe 14 mai 1265 într-o familie din mica nobilime, tatăl - Alighiero di Bellincione - se ocupa cu negustoria. Mama - Gabriella degli Abati - i-a murit în copilărie şi tatăl atunci când Dante avea 17 ani. Cel mai semnificativ eveniment al tinereţii, după cum singur spune în opera sa "La Vita Nuova", este întâlnirea în 1274 cu Beatrice (nobila florentină Bice di Folco Portinari), pe care o vede în numai trei ocazii, fără să fi avut oportunitatea de a-i vorbi vreodată. Îndrăgostit de ea până la adoraţie, Beatrice devine simbolul angelic al graţiei divine, pe care o va cânta exaltat în "La Vita Nuova" şi mai târziu în "Divina Commedia".
Se cunoaşte puţin despre educaţia primită, dar creaţiile sale scot în evidenţă o erudiţie deosebită pentru timpurile sale. A fost profund impresionat de filozofia şi retorica lui Brunetto Latini, care apare ca figură importantă în "Divina Comedie". În Florenţa, audiază prelegerile de filozofie şi teologie la şcolile franciscane (pe lîngă biserica Santa Croce) şi dominicane (la biserica Santa Maria Novella), studiind mai ales pe Aristotel şi pe Toma d'Aquino . Se ştie că în 1285 Dante se afla în Bologna şi este foarte probabil să fi studiat la vestita Universitate din acest oraş.
La vârsta de 20 de ani se căsătoreşte cu cu Gemma Di Manetto Donati, aparţinând unei ramuri secundare a unei mari familii nobiliare, de la care va avea patru copii, Jacopo, Pietro, Giovanni şi Antonia.
În 1292, doi ani după moartea Beatricei în urma unor complicaţii puerperale, Dante începe să scrie "La Vita Nuova". În acelaşi timp se angajează în viaţa politică turbulentă din acel timp, imaginând în persoana împăratului "Sfântului Imperiu Roman" mitul unei posibile unităţi politice. Totuşi, în 1293, în urma unui decret prin care nobilii erau excluşi de la orice activitate politică, Dante este constrâns să se dedice numai creaţiei literare. Doi ani mai târziu, acest decret este abolit, cu condiţia ca persoana interesată să facă parte dintr-o corporaţie artizanală. Dante se înscrie în corporaţia medicilor şi farmaciştilor, şi în cea a bibliotecarilor, cu menţiunea de "poet". Se afiliază fracţiunii "Guelfilor albi", care se opuneau influenţei papei Bonifaciu al VIII-lea Caetani. În 1295 este trimis în San Gimignano cu o misiune diplomatică iar în 1300 este ales ca magistrat, unul din cei şase "Priori" - supraveghetori ai puterii executive care alcătuia "Signoria". La îndemnul lui Dante, liderii grupurilor antagoniste - "albii" şi "negrii" - din rândul Guelfilor, au fost exilaţi pentru a se menţine liniştea în oraş. În timp ce Dante se găsea la Roma, chemat de papa Bonifaciu VIII, fracţiunea "negrilor" preia puterea politică în Florenţa, lui Dante i se interzice prezenţa în oraş şi este condamnat la o amendă drastică. Neavând suma necesară, este condamnat la moarte dacă se va întoarce vreodată în Florenţa. Convins că a fost înşelat, Dante va rezerva un loc special papei Bonifaciu VIII într-unul din cercurile "Infernului" din "Divina Comedie".
Cu anul 1304 începe pentru Dante un lung exil, el nu se va mai întoarce niciodată la Florenţa. Petrece cea mai mare parte a exilului la Verona, în anii 1307-1309 la Paris, iar mai târziu la Ravenna. În 1310, speranţele politice ale lui Dante au fost trezite de sosirea în Italia a împăratului Henric al VII-lea de Luxemburg, în care vedea rezolvarea rivalităţilor dintre oraşele italiene. Dar moartea bruscă a lui Henric în 1313 la Siena întrerupe restaurarea puterii imperiale. În 1316, conducerea oraşului Florenţa îl invită să se întoarcă din exil, dar condiţiile umilitoare erau aceleaşi ca pentru un infractor iertat. Dante resipnge cu demnitate invitaţia, spunând că nu se va întoarce decât dacă i se va restabili în întregime onoarea ("senza onore e dignità di Dante....a Firenze non entrerò mai"). În 1319 Dante este invitat la Ravenna de către Guido Novello da Polenta, conducătorul oraşului. Doi ani mai târziu, este trimis ca ambasador la Veneţia. În timpul călătoriei de întoacere, suferă un atac de malarie şi moare în noaptea de 23/24 septembrie 1321 la Ravenna, unde se găseşte şi astăzi mormîntul său, deşi florentinii i-au păstrat un loc special în biserica Santa Croce.
Capodopera lui Dante, "Divina Commedia", alegorie în versuri de o precizie şi forţă dramatică deosebită, a fost începută probabil în 1306 şi terminată cu puţin timp înainte de a muri. Titlul iniţial dat de autor a fost "Comedia", adjectivul "divina", folosit de Boccaccio în lucrarea Trattatello in laude di Dante, apare pentru prima dată într-o ediţie din 1555. Împărţită în trei secţiuni ("Inferno", "Purgatorio", "Paradiso"), în operă este descrisă o călătorie imaginară în cele trei compartimente ale lumii de după moarte, în care poetul se întâlneşte cu personaje mitologice, istorice sau comtemporane lui. Fiecare personaj este reprezentantul unei virtuţi sau al unui viciu, situarea în una din cele trei lumi fiind simbolică, ca răsplată sau pedeapsă, adesea şi după criterii subiective (poetul îi întâlneşte în Infern pe adversarii lui). Dante este călăuzit prin Infern şi Purgatoriu de către poetul Virgiliu, simbol al înţelepciunii. Beatrice - fiinţa pe care a adorat-o - fiind instrumentul voinţei divine îl ajută să găsească drumul spre Paradis - acolo unde înţelege că iubirea mişcă sori şi stele (l’amor che muove il sole e l’altre stelle). Fiecare secţiune cuprinde 33 de cântece, cu excepţia primei, care are un cântec în plus servind ca introducere. Poemul este scris în "terţete" (terza rima).
Opera oferă o sinteză a opiniilor filozofice, ştiinţifice şi politice ale artistului, interpretate literar, alegoric, moral şi mistic. Dincolo de sensurile sale profunde, este dramatizarea teologiei creştine medievale. "Divina Commedia" este alegoria purificării sufletului şi dobândirii liniştei interioare prin înţelepciune şi dragoste.

Saturday, September 12, 2009

Nenikikamen!

12 septembrie 490 î.Hr. - victoria grecilor asupra perşilor în bătălia la Maraton.
În anii 490 î.Hr. are loc bătălia de la Marathon - bătălie care, din punct de vedere conceptual, a stat la baza cursei pe distanţă lungă ce poartă numele de maraton.
Bătălia de la Marathon a reprezentat punctul culminant al primei încercări importante a regelui Persiei Darius I de a cuceri restul Greciei şi de a-l adăuga Imperiului Persan, asigurându-şi astfel partea cea mai slabă a graniţei sale vestice. Legenda relatează că Pheidippides, un mesager atenian, a alergat distanţa de 42 de kilometri de la câmpul de luptă din oraşul Marathon până la Atena, pentru a anunţa victoria asupra Persiei în bătălia de la Marathon. În momentul în care a ajuns, a pronunţat cuvântul Nenikikamen (Am învins!), după care a murit pe loc.
Majoritatea istoricilor atribuie în mod incorect această poveste istoricului Herodot, care a relatat evenimentele din războaiele persane în lucrarea sa Istorii (scrisă aproximativ în 440 î.Hr.).

Friday, September 11, 2009

9/11

Atentatele de la 11 septembrie 2001 (cunoscute sub denumirea 9/11 de anglofoni) au constat dintr-o serie de atentate sinucigaşe care a implicat deturnarea a patru avioane de pasageri. Avioanele au fost folosite ca bombe aeriene; aproximativ 3.000 de persoane au fost ucise (după surse oficiale) pe data de 11 septembrie 2001. Pe lângă pierderile omeneşti, Turnurile Gemene ale World Trade Center şi alte cinci edificii au fost distruse sau s-au dărâmat parţial; încă 23 de edificii şi Pentagonul au fost afectate.
Atentatele au reprezentat primul atac important al unei "puteri străine" asupra Statelor Unite de la atacul de la Pearl Harbor, deşi cifra morţilor, aproape 3.000, o depăşeşte pe cea a atacului menţionat (2.400). Obiectivele principale erau civilii, şi nu s-au folosit forţe militare convenţionale.
La puţin timp după atacuri, Statele Unite au acuzat gruparea fundamentalistă islamistă al-Qaeda de contribuire la atentate. Acest lucru a început aşa-numitul "Război contra terorismului", care a provocat retragerea talibanilor de la guvernarea Afganistanului în octombrie 2001, dar care a păstrat implicarea saudiţilor în interesele americane. Invazia Irakului din 2003 a fost considerată de unii ca parte a războiului contra terorismului, deşi acest lucru a fost mult timp în discuţie. După atacuri, guvernul american a supus la presiune grupurile pe care le acuza de terorism, precum şi toate guvernele şi ţările pe care le acuza de susţinerea acestuia. De asemenea din cauza atentatelor, opinia publică s-a centrat mai ales pe securitatea naţională, creându-se chiar o nouă agenţie federală, Departamentul de Securitate Naţională.

Thursday, September 10, 2009

Craiul munţilor

Avram Iancu (n. 1824, Vidra de Sus - d. 10 septembrie 1872, Ţebea) a fost un avocat român transilvănean care a jucat un rol important în Revoluţia de la 1848 din Transilvania. A fost conducătorul de fapt al Ţării Moţilor în anul 1849, calitate în care a comandat armata românilor transilvăneni, cu ajutor austriac, împotriva trupelor revoluţionare maghiare ale lui Lajos Kossuth.
S-a născut în Munţii Apuseni într-o familie de moţi înstăriţi. Tatăl său, Alexandru Iancu, a fost pădurar, apoi jude domenial. Având o situaţie materială bună, a urmat clasele elementare la Poiana Vadului şi Abrud, gimnaziul inferior la Zlatna, iar gimnaziul superior la Liceul Piarist din Cluj. Începând cu anul 1844 a urmat Facultatea de Drept la Cluj. Din anul 1846 a devenit cancelarist la Târgu Mureş. Îşi ia examenul de avocat în anul 1848.
În preajma izbucnirii revoluţiei făcea parte dintre fruntaşii intelectualităţii româneşti transilvănene, luptătoare pentru emancipare socială şi naţională. A fost unul dintre iniţiatorii şi organizatorii adunărilor de la Blaj din 30 aprilie, 15-17 mai şi 15-23 septembrie 1848 şi conducătorul cetelor înarmate de ţărani şi de mineri din Munţii Apuseni, în rândurile cărora şi-a câştigat o mare popularitate.
Punerea greoaie în practică a legii privitoare la desfiinţarea iobăgiei în Transilvania, refuzul guvernului revoluţionar ungar de a acorda libertăţi naţionale românilor şi votarea unirii Transilvaniei cu Ungaria la Dieta din Cluj, au dus la dezbinarea forţelor revoluţionare române şi ungare şi la ridicarea ţărănimii la lupta pentru rezolvarea problemei sociale şi a celei naţionale. Avram Iancu a devenit conducătorul oştii ţărăneşti antirevoluţionare. În fruntea acestei oşti şi în colaborare cu autorităţile militare austriece a organizat apărarea în Munţii Apuseni şi a respins numeroasele atacuri ale trupelor revoluţionare maghiare, superioare ca număr şi ca armament, câştigându-şi renumele de "craiul munţilor".
Pe 4 mai 1849 a dat o nouă organizare civilă Munţilor Apuseni. În vara anului 1849 a efectuat o şedere de 10 luni la Viena, unde a ţinut legătura cu autorităţile imperiale austriece.
Luptele din Munţii Apuseni slăbiseră atât forţele revoluţionare ale maghiarilor cât şi pe cele ale românilor. Armata ţaristă, chemată în ajutor de împăratul Austriei, Franz Joseph, a înfrânt armata revoluţionară maghiară la Sighişoara. Copleşite de armatele austriece şi de cele ruseşti, trădate de unii generali, trupele revoluţionare maghiare au capitulat la Şiria pe 13 august 1849.
În anul 1852 tânărul împărat Franz Joseph a întreprins o vizită în Transilvania, agenda călătoriei fiind stabilită de Felix Schwarzenberg, guvernatorul Marelui Principat al Transilvaniei. La cererea lui Avram Iancu împăratul a modificat traseul vizitei, a mers în Munţii Apuseni, a prânzit la Găina, a trecut prin Vidra şi a înnoptat pe 21 iunie 1852 la Câmpeni. Avram Iancu s-a prezentat seara târziu la cartierul împăratului, după ce acesta se culcase, obosit de călătorie. Nemulţumit că nu este primit pe loc în audienţă, Avram Iancu a iscat o altercaţie cu şeful de cabinet al împăratului, motiv pentru care a fost dat afară de jandarmi. Ulterior a refuzat să primească decoraţia acordată de împărat pentru meritele sale din timpul luptelor contra revoluţionarilor maghiari.
În ultimele două decenii ale vieţii sale a suferit de o boală psihică. A rămas în memoria colectivă ca umblând din sat în sat şi cântând din fluier. S-a stins din viaţă la 10 septembrie 1872 la Baia de Criş. A fost îngropat la Ţebea, jud. Hunedoara, lângă "Gorunul lui Horea".

Wednesday, September 9, 2009

De renibus atque urethris volatilium

Luigi Galvani (n. 9 septembrie 1737, Bologna, Italia - d. 4 decembrie 1798, Bologna) a fost un medic italian, unchiul lui Giovanni Aldini.
Galvani a studiat la început teologia, ulterior medicina, între anii 1762-1775 fiind însă profesor de medicină la catedra de anatomie din Bologna. Succesul operei sale "De renibus atque urethris volatilium" l-a determinat să se ocupe cu studiul fiziologiei păsărilor şi a instrumentelor pentru auz.
Printr-o întâmplare a descoperit la 6 noiembrie 1780 procedeul de galvanizare, procedeu care îi va purta mai târziu numele.
Galvani a observat fenomenul de contracţie a muşchilor scheletici de la piciorul de broască la o excitare cu un curent electric. Prin această descoperire, el a pus bazele pentru cercetările ulterioare a electrochimismului celular.
De asemenea după Galvani sunt numite elementele galvanice care produc curentul electrostatic din baterii, cercetate de Alessandro Volta.
A pierdut postul de profesor deoarece a refuzat să depună jurământul de credinţă guvernului din timpul Revoluţiei Franceze, guvern pe care îl considera dictatorial. A reprimit această funcţie în 1794.
Galvanizarea este un proces electrochimic prin care se acoperă suprafaţa unui metal cu un alt metal a cărui ioni sunt disociaţi în soluţia electrolitică. Numele de galvanizare provine de la descoperitorul acestei metode, medicul italian Luigi Galvani (1737-1798).
Galvanizarea constă dintr-o baie electrolitică prin care circulă curent electric, în baie găsindu-se doi electrozi un catod (ex. o placă de metal care va fi acoperit cu un strat de cupru sau nichel), şi polul pozitiv sau anod.
Curentul electric determină disocierea, transportul şi depunerea ionilor de metal de la anod (cupru) la catod (metal), acest procedeu fiind numit galvanizarea metalului (acoperirea metalului cu un strat uniform de cupru). Intensitatea curentului influenţează într-un raport direct proporţional stratul de cupru depus prin galvanizare.
Există şi procedee de microgalvanizare utilizate în litografie, sau la obiecte de artă.

Tuesday, September 8, 2009

מרים

Maria din Nazaret sau Fecioara Maria (din ebraică Miryam מרים; n. aprox. 17 î.Hr. probabil în Ierusalim, azi Israel - d. aprox. 45 d.Hr. probabil în Efes, azi Turcia) a fost, conform scrierilor Noului Testament, mama lui Iisus din Nazaret. Conform proto-Evangheliei după Iacob a fost fiica lui Ioachim şi Ana. Conform Noului Testament, în momentul conceperii lui Iisus Cristos, fapt ce i-a fost revelat de Arhanghelul Gabriel, ea era logodnica lui Iosif din Nazaret. În tradiţia creştină (ortodoxă, catolică, anglicană şi luterană) precum şi în cea musulmană, a rămas prin minune virgină în timpul conceperii şi naşterii lui Iisus.
Al treilea sinod ecumenic, ţinut la Efes în anul 431, convocat pentru a dezbate asupra învăţăturii dioprosopiste a patriarhului Nestorie, a confirmat învăţătura Bisericii primare cu privire la Maica Domnului (gr. Theotokos, "Născătoarea de Dumnezeu"). Conform definiţiilor dogmatice adoptate de acest sinod ecumenic, la fel cum păcatul a venit în lume printr-o femeie (Eva), tot printr-o femeie (Maria) a venit în lume şi mântuirea. Maria a fost denumită de aceea "noua Evă".
Icoană românească pe sticlă, reprezentând-o pe Fecioara Maria cu pruncul Iisus.
Venerarea Mariei ca fecioară joacă un rol important deopotrivă în bisericile ortodoxe, cea catolică, cea anglicană şi cele orientale. Un număr foarte mare de biserici şi catedrale îi poartă numele, inclusiv spre exemplu 70% din catedralele franceze.
Toate aceste biserici sărbătoresc Naşterea Maicii Domnului ("Sfânta Maria Mică"), pe 8 septembrie, iar pe 12 septembrie, în Biserica romano-catolică se sărbătoreşte Sfântul Nume al Mariei (aluzie la respectul datorat Maicii Sfinte şi încrederea în puterea invocării respectuoase a acestui Nume, ca semn de binecuvântare şi tărie în faţa ispitelor).
Numele Maria potrivit unor surse înseamnă "copil dorit". Altii interpreteaza numele ca insemnand „amărăciune” şi se pronunţă în ebraică Miryam מרים, în arabă Miryam sau Maryam مريم, în greaca Septuagintei Μαριάμ, Mariam, sau Μαρία, Maria, în etiopiană Māryām, în siriană Mart Maryam, în latina târzie Maria.
Cuvântul Maria, este în general considerat ca fiind originar din limba ebraică şi ar proveni din Maryam cu varianta Miryam, numele surorii mai mari a lui Moise. Pare să fie un nume compus din două elemente: mar însemnând picătură şi yâm însemnând mare. Sfântul Ieronim cunoştea această etimologie, deoarece declara că Maria înseamnă Stilla Maris, "picătură din mare". După el, unii copişti au citit greşit cuvântul stilla, picătură, şi au scris stella, stea. De aici provine titlul "Steaua Mării" şi cântecul Ave, maris stella, "Bucură-te, o, stea a mării". Eroarea nu trebuie regretată, deoarece a dat loc unei imagini poetice foarte frumoase.
Unii savanţi consideră, şi nu fără motive, că cuvântul Maryam nu este de origine ebraică, ci egipteană, şi datează din timpul captivităţii evreilor în pământul faraonilor. Conform acestei origini, cuvântul ar fi compus din două părţi, dintre care prima înseamnă "a iubi, a alege pe cineva", iar a doua parte este numele zeului Amon. În transcriere grecească cuvântul a devenit Mariamne, însemnând "aleasă, iubită de Amon". Pentru creştini, cuvântul Maria, după transcrierea ebraică, şi Mariana, după transcrierea grecească, înseamnă "aleasă, iubită de Dumnezeu".

Monday, September 7, 2009

"googol"

7 septembrie 1998 - a fost fondată Google Inc.
Google Inc. este o companie americană care administrează motorul de căutare pe Internet cu acelaşi nume. A fost fondată în 1998 de către doi doctoranzi la Universitatea Stanford, Larry Page şi Sergey Brin. Google oferă o metodă simplă şi rapidă de găsire a informaţiilor pe web, având o bază de date de peste 8 miliarde de situri. La începutul anului 2004, Google răspundea la mai mult de 200 milioane de consultări zilnice.
Numele "Google" este un joc de cuvinte de la "googol", neologism pus în circulaţie de către americanul Milton Sirotta în anul 1938, prin care acesta desemna numărul uriaş format din 1 urmat de 100 de zerouri (10100).
Există şi un motor de căutare pentru imagini, cărti, bloguri, grupuri de ştiri şi director web.
La sfârşitul anului 2007, a fost cotat ca cel mai puternic brand global, după criteriul valorii în milioane de dolari (86,057 miliarde de dolari), dar şi după modul de percepţie de către consumatori.
De asemenea, conform unui sondaj realizat de Harris Interactive, Google a fost declarată, la sfârşitul lui 2007, ca fiind compania americană cu cea mai bună reputaţie, mai ales datorită modului în care îşi tratează angajaţii.
Google a creat servicii şi instrumente pentru publicul larg, cât şi pentru mediului de afaceri; inclusiv aplicaţii web, servicii de publicitate şi soluţii pentru agenţi economici.
99 la sută din veniturile Google sunt derivate de la programele de publicitate. Declaraţia fiscală pe anul 2006, compania a raportat 10,492 de miliarde de dolari SUA, venituri care au fost încasate numai de pe serviciile de publicitate, şi 112 milioane de dolari SUA de la realizările de licenţe şi alte venituri. Google are abilitatea de a urmări interesele utilizatorilor de pe site-urile afiliate folosind tehnologia doublu click şi Google Analytics. Google AdWords permite web agenţilor de publicitate de a afişa anunţuri în urma rezultatelor de căutare a informaţiei prin motorul Google. Proprietarii de site-uri Google AdSense pot afişa anunţuri pe propriul site, şi au dreptul de a încasa bani pentru fiecare anunţ accesat.
Google a fost, de asemenea, criticat de către agenţii de publicitate cu privire la incapacitatea sa de a frauda prin click, atunci când o persoană sau un script este folosit pentru a genera o taxă pe reclamă fără având interes în produsul respectiv. În anul 2006 au fost difuzate informaţii care relatează că aproximativ 20 la sută din toate click-urile au fost de fapt frauduloase sau incorecte.

Sunday, September 6, 2009

Tenorul secolului XX

Luciano Pavarotti (n. 12 octombrie 1935, Modena - d. 6 septembrie 2007, Modena) a fost un celebru tenor al secolului XX. Legendă a muzicii de operă, Pavarotti a fost singurul cântareţ de operă care a vândut mai mult de 100 de milioane de înregistrări.
S-a născut la Modena, în nordul Italiei, pe 12 octombrie 1935. A murit tot la Modena, în urma unui cancer la pancreas, pe 6 septembrie 2007. În copilarie a făcut mult sport, fiind şi la o vârstă înaintată pasionat de fotbal, tenis şi călărie.
A debutat pe scena sălii de operă din Reggio Emilia, pe 29 aprilie 1961, cu aria lui Rodolfo din „La Boema” de Puccini. Pavarotti a avut patru fete, trei din prima căsătorie cu Adua şi o fată împreună cu a doua soţie, Nicoletta Mantovani.
Pe 11 august 1999, Luciano Pavarotti a susţinut un concert extraordinar în aer liber, pe o scenă ridicată în Piaţa Constituţiei (Palatul Parlamentului) din Bucureşti, având în program canţonete şi arii din opere.

Saturday, September 5, 2009

Un "atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de ţară"

Alexandru Vlahuţă (n. 5 septembrie 1858, Pleşeşti (azi Alexandru Vlahuţă, Vaslui) - d. 19 noiembrie 1919, Bucureşti) a fost un scriitor român, una dintre cele mai cunoscute cărţi ale sale fiind "România Pitorească", despre care Dumitru Micu spune că este un "atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de ţară".
S-a născut la 5 septembrie 1858 la Pleşeşti, fiu al unui mic proprietar de pământ. A urmat şcoala primară şi liceul la Bârlad, între 1867 şi 1878, susţinând examenul de bacalaureat la Bucureşti, în 1879. A urmat timp de un an cursurile Facultăţii de Drept din Bucureşti, pe care le-a părăsit din cauza situaţiei materiale precare, devenind institutor şi apoi profesor la Târgovişte. Din 1884 până în 1893 a funcţionat ca profesor la diverse instituţii de învăţământ bucureştene (Şcoala Normală a "Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român", Azilul "Elena Doamna", Liceul "Sfântul Gheorghe"). În 1888 a fost revizor şcolar pentru judeţele Prahova şi Buzău. Editează revista Vieaţa (1893 - 1896), apoi Sămănătorul (1901), împreună cu George Coşbuc. Din 1901 a funcţionat ca referendar la Casa Şcoalelor. În 1905 se căsătoreşte pentru a treia oară cu Ruxandra, fiica unui proprietar agrar din Dragosloveni, Râmnicu Sărat. În timpul primului război mondial a locuit la Iaşi, apoi la Bârlad, unde era vizitat de tineri scriitori pe care îi îndruma cu solicitudine; unul dintre aceştia a fost V. Voiculescu.
Vlahuţă a murit la Bucureşti la 19 noiembrie 1919. Casa în care a locuit este astăzi Muzeul Memorial "Alexandru Vlahuţă".

Ieri, azi, mâine

Ieri!... cenuşa ce păstrează forma încă neschimbată,
Din ce-a ars în focul vremii; lacrima deja uscată,
Sau un zâmbet de pe buze, spulberat de-al sorţii vânt;
Ieri... poveste, cu eroii oase putrede-n mormânt.

Astăzi?... lampă ce se stinge, stea plecată spre-asfinţit,
Visuri nebătute încă de-al ursitei vânt cumplit,
Piscul nalt, pe care dorul, vânător, stă şi pândeşte
Ţărmul unde amintirea cu dorinţa se-ntâlneşte.

Mâini?... o strângere din umeri a enigmei întrebate;
Rai sau iad, în care ochiul niciodată nu străbate,
Cui de aninat speranţe, prunc ce nu poate grăi.
Mâine... mâine, cine ştie câţi din noi vom mai trăi!

Friday, September 4, 2009

Atunci s-a născut Uniunea Europeană

4 septembrie 1962 - Prima vizită de stat efectuată Charles de Gaulle în Germania. Vizita a avut loc la invitaţia cancelarului Konrad Adenauer.
Konrad Adenauer (n. 5 ianuarie 1876, Köln; d. 19 aprilie 1967, Rhöndorf, azi Bad Honnef, lângă Bonn) a fost un politician creştin-democrat german, de profesie jurist. Din 1917 şi până în 1933 a exercitatat funcţia de primar general al Kölnului. Adversar al naţional-socialismului, a fost înlăturat din funcţia de primar general. S-a retras la mănăstirea Maria Laach. În 1944 a fost arestat sub acuzaţia de complot împotriva regimului nazist. Soţia sa a fost de asemenea arestată, murind în detenţia Poliţiei Secrete (Gestapo).
În ciuda vârstei înaintate (în 1946 împlinise 70 de ani), Konrad Adenauer a condus munca de reconstrucţie a creştin-democraţiei germane, mişcare interzisă în timpul dictaturii hitleriste. În anul 1949, la vârsta de 73 de ani, a fost ales în funcţia de cancelar al Republicii Federale Germania - primul de după cel de-al doilea război mondial.
A reuşit apropierea ţării sale de Franţa, punând alături de Charles de Gaulle bazele alianţei franco-germane, care a constituit nucleul Uniunii Europene. Este considerat ca fiind unul din "părinţii Europei", alături de Charles de Gaulle, Robert Schuman (ministru de externe al Franţei), Alcide de Gasperi (ministru de externe al Italiei) şi Jean Monnet (autorul planului unificării industriilor vesteuropene, plan pus în practică de politicienii enumeraţi anterior).
Adenauer a contribuit în mod decisiv la racordarea Republicii Federale Germania în sistemul atlantic de securitate.
***
Charles de Gaulle (n.22 noiembrie 1890 - d. 9 noiembrie 1970) a fost un general şi un politician francez.
În 1940 a devenit şef al guvernului francez de exil din Londra, iar în 1945 a fost ales ca şi prim-ministru de către Parlamentul francez.
În 1958 a fost ales ca preşedinte al Franţei, post pe care l-a păstrat şi după alegerile din 1965. Pe 28 aprilie 1969 de Gaulle a demisionat din funcţia de preşedintele al Statului.
La 19h10, în ziua de 9 noiembrie 1970, în timpul unui solitar joc de cărţi, generalul suferă un anevrism. După doar 20 de minute se stinge din viaţă. Ştirea este comunicată abia a doua zi, printr-o scurtă alocuţiune televizată a lui Georges Pompidou. Moartea sa, care conform expresiei succesorului său, lăsa "Franţa văduvă", este ocazia de a perecepe măsura rolului jucat de către de Gaulle în istoria Franţei. Seara zilei în care sunt celebrate funeraliile sale la Colombey, în timp ce numeroşi şefi de stat din străinătate s-au adunat pentru a-i onora memoria la Catedrala Notre-Dame din Paris, mai multe sute de mii de parizieni au mărşăluit pe bulevardul Champs-Élysées în noapte, sub ploaie, pentru a oferi omagiul lor.

Thursday, September 3, 2009

A vorbit în greacă, latină, ebraică, arabă, siriacă, turcă, persană, spaniolă, italiană, germană, engleză şi maghiară

Timotei Cipariu (n. 21 februarie 1805, Pănade, plasa Hususău, comitatul Târnava-Mică - d. 3 septembrie 1887, Blaj) a fost un erudit român transilvănean, cleric greco-catolic, membru fondator al Academiei Române, primul vicepreşedinte, apoi preşedintele Asociaţiei Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român, lingvist, istoric, teolog, pedagog şi orientalist, "părintele filologiei române".
Şi-a făcut toate studiile la Blaj: cele gimnaziale (1816-1820), cele filosofice (1820-1822) şi cele teologice (1822-1825). Între 1825 şi 1827 a fost profesor la Gimnaziul din Blaj. În 1828 fost profesor de filosofie, iar între 1834 şi 1842 profesor de Dogmatică, apoi de Studii biblice la Seminar.
Între 1854 şi 1875 a fost director al Gimnaziului şi inspector al şcolilor din oraş, iar între 1833 şi 1866 a fost director al Tipografiei diecezane. În 1827 a devenit preot, din 1842 fiind canonic, iar mai târziu prepozit capitular al Diecezei de Alba Iulia şi Făgăraş.
Personalitate reprezentativă a culturii româneşti, cunoscător a numeroase limbi (greacă, latină, ebraică, arabă, siriacă, turcă, persană, spaniolă, italiană, germană, engleză, maghiară), Timotei Cipariu a fost posesorul celei mai bogate biblioteci particulate din Transilvania, preţioasă şi prin rarităţile ei. Aceste cărti i-au fost procurate în special de prietenul său din Bucuresti, librarul Iosif Romanov şi de reprezentanţii companiei acestuia la Constantinopol şi la Cairo. În octombrie 1948, regimul comunist a impus, conform ordinului de la Moscova, asimilarea Bisericii Greco-catolice Romane în Biserica Ortodoxă, confiscând Biblioteca Cipariu (lăsată moştenire Bisericii Greco-catolice, la Blaj) şi trecând-o ilegal în inventarul Bibliotecii Filialei Cluj a Academiei Române. Timotei Cipariu a fost unul dintre pionierii ziaristicii româneşti din Transilvania prin periodicele înfiinţate şi conduse de el:
* Organul luminărei (1847, devenit, în 1848 "Organul Naţiunale"), primul ziar românesc cu litere latine,
* Învăţătorul poporului (1848),
* Archivu pentru filologie şi istorie între 1867 şi 1870 şi în 1872 - prima revistă românească de filologie.
A colaborat la Foaia pentru minte, inimă şi literatură din Braşov, cu studii, eseuri, versuri şi traduceri. A fost membru fondator şi primul Vicepreşedinte (1861-1866), apoi Preşedinte (1877-1887) al societăţii Astra. A fost membru al Societăţii Literare Române (1866), viitoarea Academie Română, fiind ales mai târziu Vicepreşedintele ei. A fost membru al Societăţii Germane de Orientalistică.
A publicat o foarte lungă serie de studii asupra limbii române şi a gramaticii sale, fiind considerat unul dintre întemeietorii filologiei şi lingvisticii româneşti. Prin studiile sale a căutat să dovedească drepturile istorice ale poporului român şi originea noastră romană. Influenţat de Şcoala Ardeleană, a fost unul dintre adepţii latinismului şi ai ortografiei etimologice, fapt pentru care a propus folosirea predilectă a cuvintelor de origine latină, şi evitarea cuvintelor de origine nelatină.
Pe tărâm politic, s-a numărat printre militanţii pentru drepturile poporului român din Transilvania, fiind unul dintre cei zece Secretari ai Adunării Naţionale de la Blaj din 1848.
Membru în Delegaţia trimisă la Curtea imperială din Viena spre a prezenta revendicările româneşti, membru în Comitetul Naţional Român din Sibiu, iar în 1863-1864 membru în Dieta Transilvaniei de la Sibiu.
Pe 21 octombrie 1991, la Sibiu, cu ocazia aniversării a 130 de ani de la întemeierea ASTREI, a fost dezvelit bustul lui Timotei Cipariu, operă a sculptorului Gavril Abrihan.

Wednesday, September 2, 2009

Muzeul Naţional "George Enescu"

2 septembrie 1958 - a fost inaugurat, la Bucureşti, Muzeul "George Enescu".
Muzeul Naţional "George Enescu" din Bucureşti a fost înfiinţat în 1956, şi este găzduit până în prezent de Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei.
Expune documente şi obiecte personale ale muzicianului. Aici se află, alaturi de vioara pe care Enescu a primit-o cadou de la un unchi de-al sau care era doctor, la vârsta de 4 ani, partituri ale operelor sale, diplome şi medalii ce i-au fost conferite, printre care şi cea a Legiunii Franceze de Onoare. Palatul Cantacuzino este situat pe Calea Victoriei, nr. 141, Bucureşti.
Clădirea în care se află azi Muzeul Naţional "George Enescu" a fost construită după planurile arhitectului I.D. Berindei în stilul baroc francez al epocii Ludovic al XVI-lea, pentru Gheorghe Grigore Cantacuzino, fost preşedinte al Consiliului de Miniştri, poreclit "Nababul" pentru fabuloasa sa avere. După moartea "Nababului", clădirea a revenit fiului său Mihai care, decedând în 1929, a lasat-o prin testament soţiei sale Maruca, recăsătorită în decembrie 1939 cu George Enescu. Edificiul - cunoscut şi sub numele de "palatul Cantacuzino" - a găzduit în preajma celui de al doilea război mondial, preşedenţia Consiliului de Miniştri.
În anul 1956, în Palatul Cantacuzino a fost inaugurat Muzeul Memorial "George Enescu" dedicat marelui compozitor român, devenit după 1990 muzeu naţional.
Edificiul - declarat monument de arhitectură - are patru nivele: un subsol înalt alcătuind soclul construcţiei, un parter cu ferestre în arc de cerc şi cu balustrade de piatră, un etaj cu ferestre drepte prevăzute cu balconaşe din fier forjat şi o mansardă cu lucarne bogat ornamentate. Faţada sa are ca element dominant intrarea, uşor decroşată, precedată de trepte ample, din marmură, străjuită de doi lei din piatră şi ocrotită de o copertină în formă de scoică.
Dintre spaţiile prevăzute în somptuosul interior al clădirii se remarcă sala centrală de la parter, cu picturi murale de N.Vermont şi G.D. Mirea şi coloane de marmură roz.

Tuesday, September 1, 2009

O carte poştală a ajuns la destinaţie după 72 de ani de la expediere

O carte poştală trimisă de un tânăr francez a ajuns la destinaţie după 72 de ani. La 40 de ani de la moartea destinatarului. Potrivit informaţiilor oferite de reprezentanţii poştei, cartea poştală a ajuns la data de 25 august 2009 în condiţiile în care fusese expediată pe 11 august 1937, din localitatea Saint-Etienne-de-Tinéen din Alpii Maritimi.
Directorul poştei, Jean-Luc Delcroix, a încercat să găsească o explicaţie pentru întârzierea cu care a fost primită cartea poştală. "Singura explicaţie logică este că scrisoarea a căzut în spatele unei cutii de triere", a declarat directorul potrivit ladepeche.fr.

Monaco: la carte postale arrive 72 ans après avoir été postée!

Une carte postale adressée par un jeune homme à sa fiancée monégasque est arrivée 72 ans après avoir été postée, 40 années après la mort de sa destinataire. La carte postale est parvenue le 25 août à la poste de Monaco au sein du courrier en provenance du centre de tri de Nice.
La carte avait été adressée le 11 août 1937 depuis Saint-Etienne-de-Tinée (Alpes-Maritimes) à Fernande Robéri, apprentie coiffeuse, par son fiancé J. A. Achiardi, selon la propre sœur de Fernande, Olga Platini, 94 ans.
Le message lapidaire comporte, outre la signature de M. Achiardi, deux mots: «Bon souvenir». Mais la belle n'aura jamais deviné les attentions de son prétendant: Fernande Robéri est morte en 1969. Le directeur de la poste de Monaco, Jean-Luc Delcroix, pense que la carte a dû s'égarer derrière un meuble avant d'être retrouvée et remise en circulation. «La seule explication rationnelle, c'est que la carte soit tombée derrière un casier de tri», a-t-il expliqué. Le fils de la destinataire, Bernard Achierdi, neveu du J. A. Achierdi qui avait écrit le message, s'est fait connaître auprès de la poste monégasque qui lui remettra la carte, représentant un paysage de montagne, en main propre aujourd'hui à midi.
Cherchez l'erreur...

Regele Soare, Regele infidel

Ludovic al XIV-lea (n. 5 septembrie 1638, Saint-Germain-en-Laye - d. 1 septembrie 1715, Versailles), rege al Franţei şi al Navarei. A condus Franţa vreme de 72 de ani - cea mai lungă domnie din istoria europeană. Era doar un copil de aproape cinci ani în momentul în care s-a suit pe tron în 1643, dar a condus personal guvernul din 1661 până la moartea sa.
Dacă Ludovic al XIV-lea a făcut să sufere pe cineva apropiat, aceasta a fost regina, care nu s-a împăcat niciodată cu infidelitatea soţului ei. Ludovic a fost obligat să se căsătorească cu o soţie de care nu era atras. Maria Tereza a Spaniei, fiica lui Filip al IV-lea al Spaniei, cu care Ludovic s-a căsătorit în 1660 era proastă, urâtă şi stângace. Reacţia lui a fost aceea de a-şi găsi compensaţii în altă parte.
Asemenea bunicului său, Henric al IV-lea, Ludovic avea un mare apetit sexual şi s-a bucurat de favorurile mai multor amante, având numeroşi bastarzi. Trei femei au fost recunoscute în mod deschis, succesiv, în calitate de amante principale: blajina şi neştiutoarea Louise de la Vallière, inteligenta şi intriganta Françoise-Athénaïs de Montespan şi autoritara, dar rezervata Françoise de Maintenon. Fiecare amantă a fost mai vârstnică decât predecesoarea sa şi a intrat în graţiile regelui în timp ce făcea parte din anturajul predecesoarei. După moartea Mariei Tereza în 1683, Ludovic s-a căsătorit cu doamna de Maintenon şi sub influenţa ei dură n-a mai avut aventuri extraconjugale. Cu toate că Ludovic îşi răsplătea material amantele, relaţiile sale cu femeile arată că era cât se poate de egoist. Este tipic comportamentul său din 1667, când şi-a obligat doamnele să meargă cu el în campania din Flandra. În caleaşca regală călătoreau regele, regina, Louise de la Vallière, care era pe punctul de a-l părăsi pe rege, şi doamna de Montespan, care era pe cale să intre în viaţa intimă a regelui.
Bătrâneţea sa a fost sâcâită de reumatism, indigestie şi gută. Trei Delfini au murit datorită lui Fagon - doctorul regal - în 11 luni, iar faptul că spre a-şi acoperi propria incompetenţă, Fagon încurajase zvonul că ei fuseseră otrăviţi de către Orléans, nepotul regelui, nu sporeşte respectul faţă de el. Ludovic a fost împietrit de durere atunci când soţia nepotului său, ducesa de Burgundia, a căzut şi ea victimă pojarului combinat cu leacurile lui Fagon. Marie-Adelaïde fusese favorita regelui şi a bătrânei sale soţii. Ea era afectuoasă, vioaie şi uşor obraznică; aducea viaţă şi râsete în existenţa aşezată a bătrânilor, iar aceştia o adorau. În vara anului 1715 Ludovic al XIV-lea era departe de a se simţi bine. Îşi pierduse pofta de mâncare şi nu prea avea somn, ceea ce nu era surprinzător din moment ce Fagon insistase ca regele să se învelească cu o plapumă din puf pentru a transpira. În august, pe rege a început să-l doară piciorul şi i-au apărut pete negre. Fagon a pus diagnosticul de sciatică, cu toate că toata lumea ştia că e vorba de cangrenă. În cele din urma, Fagon a prescris amputarea dar de data asta regele şi-a sfidat doctorul. Moartea Regelui Soare a fost înfiorătoare şi prelungită. Sfârşitul a venit la 1 septembrie 1715. El l-a binecuvântat pe băieţelul care urma să-i succeadă, sfătuindu-l să nu imite exagerata sa pasiune pentru construcţii şi războaie.

Apariție Romfilatelia

Încălzirea globală, intervenţia omului asupra naturii, distrugerea habitatului animalelor datorită progresului omenirii şi a dezvoltării zonelor de construcţii, precum şi vânătoarea excesivă, au fãcut ca de-a lungul ultimului secol să dispară zeci de specii de animale.
România, din punct de vedere biogeografic, are în cuprinsul ei cele trei segmente geografice: câmpie, deal şi munte. Astfel, pe teritoriul ţării noastre se diferenţiază circa 52 ecoregiuni cu o varietate de ecosisteme terestre, acvatice, specifice zonelor de coastă şi ale litoralului Mării Negre, zonelor de stepă, silvostepă, deal, munte, lacurilor, cursurilor de apă şi luncilor acestora, zonelor secetoase sau a celor umede, inclusiv celor specifice Deltei Dunării.
Tematica Faună se află în topul preferinţelor colecţionarilor de mărci poştale şi această nouã emisiune va completa colecţiile lor cu imaginile a şase specii de animale protejate, unele dintre ele dispărute sau pe cale de dispariţie:
- Acvila de munte (Aquila chrysaëtos), ilustrată pe timbrul cu valoarea nominală de 0,30 Lei,
- Râsul (Lynx lynx), ilustrat pe timbrul cu valoarea nominală de 0,50 Lei,
- Cerbul (Cervus elaphus), ilustrat pe timbrul cu valoarea nominală de 0,60 Lei,
- Morunul (Huso huso), ilustrat pe timbrul cu valoarea nominală de 1,40 Lei
- Ţestoasa dobrogeană (Testudo graeca ibera), ilustrată pe timbrul cu valoarea nominală de 3,00 Lei,
- Dropia (Otis tarda), ilustrată pe timbrul cu valoarea nominală de 6,00 Lei.
Google PageRank CheckerFree counter and web statsClicky Web Analytics