A fost omorât la Constantinopol

Constantin Brâncoveanu (1654 - 15 august 1714), adus la tron de marea boierime, a fost domnitor al Ţării Româneşti între 1688 şi 1714 şi nepot al domnitorului Şerban Cantacuzino.
Căsătorit cu Marica, fiica lui Antonie Vodă din Popeşti, Constantin Brâncoveanu a avut cu aceasta patru fii: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei - şi şapte fete - Stanca, Maria, Safta, Ancuţa, Elenca, Bălaşa şi Smaranda. Soţia sa, Doamna Marica, a fost adevaratul administrator al întregii averi a Brâncovenilor, despre care atunci se afirma că este una fabuloasă. Ea ştia rostul fiecărei moşii, al fiecărei case şi al tuturor sumelor de bani depozitate în băncile din vestul Europei, la Viena, Veneţia sau Amsterdam.
În vremea sa au avut loc intense acţiuni politice şi diplomatice pentru stăvilirea expansiunii ţariste şi otomane. Folosind o politică abilă, s-a menţinut 26 de ani la domnie. Fiscalitatea excesivă din timpul domniei lui, determinată şi de cererile mereu sporite ale Porţii otomane, a îngreunat viaţa maselor ţărăneşti şi orăşeneşti. A dus o politică externă şovăitoare. Ajungându-se să dea ajutor lui Petru cel Mare în războiul ruso-turc din 1710-1711, el a adoptat, în timpul acestui război, o atitudine de expectativă. Învinuit de trădare de către turci, a fost omorât la Constantinopol în 1714, împreună cu cei patru fii ai săi. Totodată, cultura română a cunoscut o perioadă de înflorire. Brâncoveanu a fost un sprijinitor al culturii. În timpul domniei sale s-au tipărit în Ţara Românească numeroase cărţi româneşti, greceşti, slave şi chiar arabe, turceşti şi georgiene şi s-a creat în arhitectură un stil caracteristic, denumit brâncovenesc. Cea mai de seamă ctitorie a domnului martir Constantin Brâncoveanu este Mănăstirea Horezu.

Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae

Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1673 - d. 21 august 1723), domn al Moldovei (1693 şi 1710 - 1711), autor, cărturar, enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog, om politic şi scriitor român.

Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673, în localitatea Silişteni din judeţul Fălciu, azi comuna Dimitrie Cantemir din judeţul Vaslui, în partea de sud a oraşului Huşi. A fost fiul lui Constantin şi al Anei. La 15 ani a fost luat ostatic la Constantinopol, unde a stat 17 ani, ca zălog al tatălui său pe lângă Înalta Poartă, înlocuindu-l pe Antioh, devenit ulterior domn al Moldovei.
Din luna martie 1693 până în luna aprilie a aceluiaşi an, după moartea tatălui său, a fost domn al Moldovei, dar Înalta Poarta nu l-a confirmat, astfel încât s-a întors la Constantinopol pentru a-şi continua studiile. Cu prilejul unui război turco-austriac a efectuat o călătorie în Europa Centrală, ajungând şi în Banat, la Timişoara. A avut astfel ocazia de a se convinge de unitatea lingvistică a poporului român. Antioh, fratele mai mare şi-a însuşit întreaga moştenire, lăsându-l într-o situaţie precară. Din 1695 a fost capuchehaie la Constantinopol, al fratelui său Antioh, acesta fiind ales domn.
S-a căsătorit cu fiica lui Şerban Cantacuzino, Casandra, care i-a dăruit mai mulţi copii, între care viitorul poet, scriitor şi diplomat rus Antioh Dimitrievici Cantemir (1709 - 1744).
Turcii l-au înscăunat pe Dimitrie Cantemir la Iaşi în 1710, având încredere în el, dar noul domn-cărturar a încheiat la Luţk în Rusia, în 2 aprilie-13 aprilie 1711, un tratat secret de alianţă cu Petru cel Mare, în speranţa eliberării ţării de sub dominaţia turcă. În politica externă s-a orientat înspre Rusia. În subsidiar, s-a afirmat chiar faptul că ar fi încercat alipirea Moldovei Imperiului Rus, aşa cum făcuse şi Ucraina. A fost un adept al domniei autoritare, adversar al atotputernicei mari boierimi şi a fost împotriva transformării ţăranilor liberi în şerbi.
După numai un an de domnie (1710 - 1711) s-a alăturat lui Petru cel Mare în războiul ruso-turc şi a plasat Moldova sub suzeranitate rusească. După ce au fost înfrânţi de turci în Lupta de la Stănileşti - ţinutul Fălciu pe Prut, neputându-se întoarce în Moldova, a emigrat în Rusia, unde a rămas cu familia sa. A devenit consilier intim al lui Petru I şi a desfăşurat o activitate ştiinţifică rodnică. Lângă Harkov i s-a acordat un întins domeniu feudal şi a fost investit cu titlul de Principe Serenissim al Rusiei la 1 august 1711.
A murit pe moşia sa Dimitrievka la Harkov în 1723 şi a fost înmormântat în Rusia. Actualmente, osemintele sale se odihnesc în Biserica Trei Ierarhi din Iaşi. (Wikipedia)

"De-am fost bun, rău la domnie,/Dumnezeu singur o ştie"

Constantin Brâncoveanu (n. 1654 - d. 15 august 1714), adus la tron de marea boierime, a fost domnitor al Ţării Româneşti între 1688 şi 1714 şi nepot al domnitorului Şerban Cantacuzino. În vremea sa au avut loc intense acţiuni politice şi diplomatice pentru stăvilirea expansiunii ţariste şi otomane. Folosind o politică abilă, s-a menţinut 26 de ani la domnie. Fiscalitatea excesivă din timpul domniei lui, determinată şi de cererile mereu sporite ale Porţii otomane, a îngreunat viaţa maselor ţărăneşti şi orăşeneşti. A dus o politică externă şovăitoare. Ajungandu-se să dea ajutor lui Petru cel Mare în războiul ruso-turc din 1710-1711, el a adoptat, în timpul acestui război, o atitudine de expectativă. Învinuit de trădare de către turci, a fost omorât la Constantinopol în 1714, împreună cu cei patru fii ai săi. Totodată, cultura română a cunoscut o perioadă de înflorire. Brâncoveanu a fost un sprijinitor al culturii. În timpul domniei sale s-au tipărit în Ţara Românească numeroase cărţi româneşti, greceşti, slave şi chiar arabe, turceşti şi georgiene şi s-a creat în arhitectură un stil caracteristic, denumit brâncovenesc. Cea mai de seamă ctitorie a domnului martir Constantin Brâncoveanu este Mănăstirea Horezu.

Constantin Brâncoveanu a înfiinţat Academia din Bucureşti, o şcoală superioară având ca limbă de predare greaca veche, în clădirile de la mănăstirea "Sf. Sava".

Balada „Constantin Brâncovanul”
poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri

Boier vechi şi domn creştin,
De averi ce tot strângea
Sultanul se îngrijea
Şi de moarte-l hotăra,
Căci vizirul îl pâra.
Într-o joi de dimineaţă,
Zi scurtării lui de viaţă,
Brâncovanul se scula,
Faţa blândă el spăla.
Barba albă-şi peiptăna,
La icoane se-nchina,
Pe fereastră-apoi căta
Şi amar se spăimânta!
"Dragii mei, cuconi iubiţi!
Lăsaţi somnul, vă treziţi,
Armele vi le gătiţi,
Că pe noi ne-a-nconjurat
Paşa cel neîmpăcat
Cu-ieniceri, cu tunuri mari
Ce sparg ziduri cât de tari!"
Bine vorba nu sfârşea,
Turcii-n casă iuruşea,
Pe tuspatru mi-i prindeau
Şi-i duceau de-i închideau
La Stambul, în turnul mare
Ce se-nalţă lângă mare,
Unde zac feţe domneşti
Şi soli mari împărăteşti.
Mult acolo nu zăcea,
Că sultanu-i aducea
Lângă foişorul lui
Pe malul Bosforului.
"Brâncovene Constantin,
Boier vechi, ghiaur hain!
Adevăr e c-ai chitit
Pân-a nu fi mazilit,
Să desparţi a ta domnie
De a noastră-mpărăţie?
Că de mult ce eşti avut,
Bani de aur ai bătut
Făr-a-ţi fi de mine teamă,
Făr-a vrea ca să-mi dai seamă!"
"De-am fost bun, rău la domnie,
Dumnezeu singur o ştie;
De-am fost mare pe pământ,
Cată-acum de vezi ce sânt!"
"Constantine Brâncovene!
Nu-mi grăi vorbe viclene.
De ţi-e milă de copii
Şi de vrei ca să mai fii,
Lasă legea creştinească
Şi te dă-n legea turcească."
"Facă Dumnezeu ce-a vrea!
Chiar pe toţi de ne-ţi tăia,
Nu mă las de legea mea!"
Sultanul din foişor
Dete semn lui imbrohor.
Doi gelaţi veneau curând,
Săbiile fluturând,
Şi spre robi dacă mergeau,
Din cuconi îşi alegeau
Pe cel mare şi frumos,
Şi-l puneau pe scaun jos,
Şi cât pala repezea,
Capul iute-i reteza!
Brâncovanul greu ofta
Şi din gură cuvânta:
"Doamne! fie-n voia ta!"
Cei gelaţi iarăşi mergeau
Şi din doi îşi alegeau
Pe cel gingaş mijlociu,
Cu păr neted şi gălbiu,
Şi pe scaun îl puneau
Şi capul îi răpuneau!
Brâncovanul greu ofta
Şi din suflet cuvânta:
"Doamne! fie-n voia ta!"
Sultanul se minuna:
Şi cu mila se-ngâna
"Brâncovene Constantin,
Boier vechi şi domn creştin!
Trei cuconi tu ai avut,
Din trei doi ţi i-ai pierdut,
Numai unul ţi-a rămas.
Cu zile de vrei să-l las,
Lasă legea creştinească
Şi te dă-n legea turcească!"
"Mare-i Domnul-Dumnezeu!
Creştin bun m-am născut eu,
Creştin bun a muri vreu...
Taci, drăguţă, nu mai plânge
Că-n piept inima-mi se frânge,
Taci şi mori în legea ta
Că tu ceru-i căpăta!"
Imbrohorul se-ncrunta,
Gelaţii se nainta
Şi pe blândul copilaş,
Dragul tatei fecioraş,
La pământ îl aruncau
Şi zilele-i ridicau.
Brâncovanul greu ofta
Şi cu lacrimi cuvânta:
"Doamne! fie-n voia ta!"
Apoi el se-ntuneca,
Inima-i se despica,
Pe copii se arunca,
Îi bocea, îi săruta,
Şi turbând apoi striga
"Alelei! tâlhari păgâni!
Alei! voi feciori de câini!
Trei cuconi ce am avut,
Pe tustrei mi i-aţi pierdut,
Dare-ar Domnul-Dumnezeu
Să fie pe gândul meu
Să vă ştergeţi pe pământ
Cum se şterg norii la vânt,
Să n-aveţi loc de-ngropat,
Nici copii de sărutat!"
Turcii crunt se oţereau
Şi pe dânsul tăbărau,
Haine mândre-i le rupeau,
Trupu-i de piele jupeau,
Pielea cu paie-o umpleau,
Prin noroi o tăvăleau,
Şi de-un paltin o legau
Şi râzând aşa strigau:
"Brâncovene Constantin,
Ghiaur vechi, ghiaur hain!
Cască ochi-a te uita
De-ti cunoşti tu pielea ta?"
"Câini turbaţi, turci, liftă rea!
De-ţi mânca şi carnea mea,
Să ştiţi c-a murit creştin
Brâncovanul Constantin!"