Channel Tunnel/Tunnel sous la Manche

Tunelul Canalului Mânecii (în engleză Channel Tunnel, "Tunelul Canalului", în franceză Tunnel sous la Manche, "Tunelul pe sub Canalul Mânecii") este un tunel feroviar submarin, lung de 50 km, care leagă vestul Franţei cu sud-estul Angliei, pe sub Canalul Mânecii. Tunelul a fost construit în cooperare de guvernele Regatului Unit şi Franţei. Este al doilea tunel feroviar ca lungime din lume, depăşit fiind doar de tunelul japonez Seikan.
Traversarea maşinilor, autocarelor, motocicletelor şi camioanelor este asigurată de navete feroviare şi durează aproximativ 35 de minute de la peron la peron. Transportul călătorilor este asigurat de compania Eurostar, care utilizează trenuri de tip TGV modificate pentru a se adapta specificului tunelului şi reţelei britanice (alimentare prin a treia şină).
Săpat în stratul de cretă albastră, la o adâncime medie de 40 m sub fundul mării (107,3 m adâncime maximă), tunelul este format de fapt din trei galerii:
* două tuneluri feroviare, câte unul pentru fiecare sens, cu un diametru util de 7,6 m;
* o galerie de serviciu lată de 4,8 m, prin care circulă vehicule speciale.
Cele 3 galerii sunt legate la fiecare 375 de metri prin culoare de comunicaţie. Acest sistem a permis evacuarea călătorilor cu ocazia incendiului din 18 noiembrie 1996. Aceste culoare asigură şi aerisirea tunelului. Aerul este introdus în galeria de serviciu pe la capete şi este împins în tunelurile feroviare prin clapete uni-direcţionale, ceea ce împiedică pătrunderea fumului de la un eventual incendiu în galeria de serviciu. Există şi ţevi între cele două tunele feroviare, pentru a permite aerului să se mişte, reducând astfel rezistenţa la înaintare.La fiecare treime a parcursului subteran există legături între cele două tunelrui feroviare, pentru a permite izolarea unei secţiuni a tunelului în caz de necesitate. În aceste puncte, galeria de serviciu este plasată lângă cele două tuneluri.
Din motive de securitate, tunelurile feroviare sunt iluminate de 20.000 de neoane şi au un trotoar continuu pe partea dinspre galeria de serviciu, pentru a asigura evacuarea rapidă a călătorilor. Există antene care asigură comunicaţia radio cu suprafaţa.
Construcţia tuneleului a costat aproximativ 105 miliarde de franci francezi (16 miliarde de euro), asiguraţi de investitori privaţi care au pierdut 87,2% din sumă la cursul curent al acţiunii.
Terminalul francez al tunelului a fost conceput de arhitectul Paul Andreu.
Galeriile britanică şi franceză, care fuseseră săpate cu ajutorul măsurătorilor cu laser, s-au întâlnit prima dată pe 30 octombrie 1990, printr-o mică gaură în galeria de serviciu. Diferenţa între centrul celor două tuneluri era de doar 358 mm orizontal şi 58 mm vertical. Când cele două tunele au fost unite complet, pe 1 decembrie 1990, a fost prima dată în ultimii 8.500 de ani când se putea merge pe uscat între Anglia şi Franţa. Tunelul a fost inaugurat oficial de către Regina Elisabeta a II-a şi preşedintele francezt François Mitterrand in cadrul unei ceremonii în Calais pe 6 mai 1994.

Regina Lilibet

Elisabeta a II-a (Elizabeth Alexandra Mary) este Regina Marii Britanii şi Irlandei de Nord. În calitate de monarh britanic, Elisabeta a II-a este de asemenea suverana următoarelor state: Australia, Canada, Noua Zeelandă, Jamaica, Barbados, Bahamas, Grenada, Papua Noua Guinee, Insulele Solomon, Tuvalu, Sfânta Lucia, Sfântul Vincent şi Grenadine, Antigua şi Barbuda, Belize şi Sfântul Kitts şi Nevis.
Elisabeta s-a născut la Londra, la 21 aprilie 1926, primul născut al Prinţului Albert, Duce de York (viitorul rege George VI) şi al Ducesei de York. Elisabeta a fost numită după mamă, iar numele său conţine şi numele străbunicii paterne, regina Alexandra şi respectiv a bunicii, regina Maria. Familia o alinta spunându-i "Lilibet". A avut o relaţie strânsă cu bunicul său, George al V-lea pe care l-a ajutat să se recupereze după boala din 1929.
În momentul naşterii sale, Elisabeta era a treia în linia de succesiune la tronul britanic, în spatele unchiul ei, Prinţul de Wales (mai târziu, regele Eduard al VIII-lea), şi tatăl ei. Când tatăl ei a devenit rege în 1936, la abdicarea de unchiul ei, regele Eduard al VIII-lea, ea a devenit moştenitoare a tronului şi cunoscută ca "Her Royal Highness The Princess Elizabeth".
Elisabeta avea treisprezece ani, când a început cel de-al doilea război mondial, iar ea şi sora ei mai mică, Prinţesa Margaret, au fost evacuate la Castelul Windsor în Berkshire. A existat o sugestie ca cele două prinţese să fie evacuate în Canada, la Castelul Hatley. La acestă sugestie, regina a replicat "Copiii nu vor pleca fără mine. Eu nu-l voi părăsi pe rege. Iar regele nu va pleca niciodată." La vârsta de 13 ani l-a cunoscut pe viitorul său soţ, Prinţul Filip. S-a îndrăgostit de el şi a început să-i scrie cât timp acesta era în Marina Regală.
În 1945, la vârsta de 18 ani, Prinţesa Elisabeta şi-a convins tatăl că ar trebui să i se permită să contribuie direct în mod direct la efortul de război. Ea a aderat la "Women's Auxiliary Territorial Service" fiind cunoscută ca nr. 230873 şi a fost instruită ca mecanic de locomotivă.

Prinţesa Inimilor

Diana, Prinţesă de Wales (Diana Frances Mountbatten-Windsor, născută Spencer) (1 iulie 1961–31 august 1997) a fost prima soţie a Prinţului Charles, Prinţ de Wales, moştenitorul tronului Regatului Unit.

La 1 iulie 1961, Diana Frances Spencer s-a născut la Park House, casa pe care părinţii săi au închiriat-o pe moşia de la Sandringham, Anglia, a reginei Elisabeta a II-a. În copilărie, i-a avut drept parteneri de joacă pe prinţul Andrew şi prinţul Edward, fiii mai mici ai reginei. După ce tatăl ei a dobândit titlul de Earl de Spencer în 1975, Diana a devenit cunoscută drept Lady Diana Spencer. După ce şi-a terminat studiile, Lady Diana a devenit educatoare la o grădiniţă dintr-o suburbie a Londrei.
În 1980, a început o relaţie amoroasă cu prinţul Charles, fiul cel mare al reginei Elisabeta. În februarie 1981, prinţul de Wales, în vârstă atunci de 33 de ani, şi-a anunţat logodna cu educatoarea în vârstă de 19 ani. Frumuseţea şi timiditatea Dianei au transformat-o imediat într-o senzaţie mediatică, iar la 29 iulie 1981, aproape un miliard de telespectatori din 74 de ţări au vizionat căsătoria acesteia cu moştenitorul tronului britanic. Cuplul s-a căsătorit într-o ceremonie fastuoasă la catedrala St. Paul. Primul lor fiu, prinţul William, s-a născut în 1982, iar cel de-al doilea, prinţul Henry, în 1984.
La scurt timp însă, relaţia cuplului de vis s-a răcit, o experienţă cu atât mai dureroasă cu cât s-a produs sub ochii omniprezenţi ai tabloidelor. Paparazzi au transformat-o pe Diana într-una dintre cele mai fotografiate femei din lume. În particular, ea a suferit de bulimie şi de depresie. În 1992, Diana şi Charles s-au despărţit în mod oficial. În august 1996, prinţul şi prinţesa au ajuns la o înţelegere cu privire la divorţ, după negocieri prelungite. În schimbul unei sume generoase şi a dreptului de a-şi păstra apartamentele de la Palatul Kensington, cât şi titlul de prinţesă de Wales, Diana a fost de acord să renunţe la titlul de "alteţă regală" şi la orice pretenţie viitoare privind tronul britanic.
În anii care au urmat divorţului, populara prinţesă părea aproape de a-şi îndeplini visul de a deveni o "regină a inimilor". Ea şi-a menţinut statutul de persoană publică şi a continuat să promoveze numeroase acţiuni umanitare, spre exemplu, sprijinirea bolnavilor de SIDA şi campania împotriva minelor anti-personal. La sfârşitul anului 1996, a avut o relaţie cu milionarul egiptean Dodi Al Fayed, fiul proprietarului reţelei de magazine Harrods. Relaţia lor a devenit mai serioasă în 1997, iar în august, Diana a petrecut cu Dodi o vacanţă în Mediterana. Ca de obicei, paparazzi i-au urmărit îndeaproape. Un fotograf a primit din partea tabloidelor trei milioane de dolari pentru o fotografie cu Diana şi Dodi sărutându-se pe yachtul lui Fayed.
La 30 august, Diana şi Dodi au zburat din Sardinia spre Paris. Diana intenţiona să se întoarcă la Palatul Kensington în dimineaţa următoare, după ce va petrece o noapte la vila din Paris a lui Dodi. În acea seara, Diana şi Dodi au luat cina la restaurantul hotelului Ritz din Paris, aflat în proprietatea tatălui lui Dodi începând cu anul 1979. Paparazzi au apărut şi ei. Spre finalul cinei, Dodi i-a spus şoferului să ducă maşina înapoi la vila sa, într-o încercare de a-i atrage pe fotografi. Henri Paul, bodyguard la hotelul Ritz urma să fie noul şofer. Acesta a fost de acord cu această însărcinare, deşi băuse şi luase şi anti-depresive, care nu trebuie amestecate cu alcool.
În timp ce se deplasau prin oraş, erau urmăriţi îndeaproape de paparazzi pe motociclete. La Place de la Concorde, Henri Paul a apăsat pedala de acceleraţie pentru a scăpa de presă. Când au ajuns la un tunel ce trecea pe sub Pont de l'Alma, şoferul conducea la o viteza estimată la 200 km/h, într-o zonă cu viteza restricţionată la 50 km/h. Paul a pierdut controlul maşinii în momentul în care au intrat în tunel, iar Mercedesul a ricoşat într-un zid şi s-a zdrobit literalmente de pilonii care susţineau partea superioară a tunelului.
Diana, încă în viaţă, însă cu răni grave la nivelul pieptului, a fost dusă la spitalul Pitié-Salpêtière, unde a avut un stop cardiac la câteva minute după ce a fost adusă. Chirurgii nu au reuşit să o resusciteze, iar la ora 3 dimineaţa i-a fost stabilit decesul. Diana era în vârstă de 36 de ani. Moartea tragică a prinţesei Diana a provocat o răbufnire de sentimente naţionale din partea britanicilor, nemaivăzută de la sărbătorirea finalului celui de-al doilea război mondial. Persoane îndoliate au adus peste două milioane de buchete de flori la palatele regale şi au stat la coadă peste 12 ore pentru a se semna în cartea de condoleanţe. Peste 3.500 de linii telefonice au fost deschise pentru donaţii într-un fond comemorativ, iar într-un an, fundaţia caritabilă constituită în memoria prinţesei Diana a adunat 133 de milioane de dolari, din care 48 de milioane de dolari au provenit din vânzarea discului lui Elton John, Candle in the Wind, 1997 şi 20 de milioane de dolari, din vânzarea unor suveniruri oficiale cu prinţesa de Wales.
După ce a fost criticată pentru că nu a împărtăşit durerea poporului britanic, familia regală a organizat înmormântarea Dianei ce a avut loc la catedrala Westminster în 6 septembrie. Sicriul Dianei a fost dus de la palatul Kensington Palace până la Westminster Abbey într-o caleaşcă trasă de cai. Aproximativ 1 milion de oameni au condus-o pe prinţesă pe ultimul său drum. Fiii Dianei, William, în vârstă de 15 ani şi Harry, în vârstă de 12 ani, însoţiţi de tatăl lor, prinţul Charles, de bunicul lor, prinţul Philip şi de unchiul lor Charles, earl de Spencer, au dus sicriul în ultima parte a ceremoniei.
După ceremonie, trupul neînsufleţit al Dianei a fost dus într-un dric la vechea moşie a familiei sale, situată în apropiere de Althorp. Într-o ceremonie privată, a fost îngropată pe o insuliţă, umbrită de arbori, situată în mijlocul unui mic lac. (după Wikipedia)

Colecţia Kristen Ollies

Exponatul Kristen Ollies ne-a parvenit prin amabilitatea conducerii National Postal Museum. Tânăra din Canada a dedicat materialul de faţă Majestăţii Sale Regina Elisabeta a II-a, suveranul Marii Britanii. "Exponatul meu prezintă viaţa Majestăţii Sale Regina Elisabeta a II-a. Sunt fascinat de regalitate, şi particular, de eleganţa şi demnitatea Reginei. Folosind o variateate mare de piese filatelice am încercat să ilustrez viaţa extraordinară a reginei noastre." - declară canadianca.