"Omul este ceva ce trebuie depăşit"

Friedrich Wilhelm Nietzsche (n. 15 octombrie 1844, Röcken - d. 25 august 1900, Weimar) este unul din cei mai importanţi filozofi germani din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care a exercitat o influenţă considerabilă, adesea controversată, asupra gândirii filozofice a generaţiilor ce i-au urmat.
Filozofia lui Nietzsche porneşte de la reevaluarea filozofiei şi artei Greciei din perioada istorică cea mai veche, în defavoarea clasicismului, văzut ca afirmare a viziunii raţionale şi, în consecinţă, decadent. În special tragedia greacă a fost interpretată ca o expresie a impulsului vital sau ca "moment dionisiac". Nietzsche critică valorile fundamentale ale societăţii, ajungând la negarea oricărui principiu ce ţine de cenzura transcendenta şi la afirmarea liberului arbitru ca destin imanent al omului.
Conceptul de "voinţă de putere" joacă un rol central în gândirea lui Nietzsche, în măsura în care acesta este pentru el - în sens metafizic - un instrument pentru înţelegerea lumii: "esenţa cea mai intimă a existenţei este voinţa de putere". Proiectul lui de reevaluare a conceptelor tradiţionale ale metafizicii va antrena abolirea valorilor idealiste, în special ale creştinismului. Voinţa de putere este analizată ca relaţie internă a unui conflict, ca structură intimă a devenirii, ca pathos fundamental, şi nu numai ca dezvoltare a unei forţe. Această concepţie permite depăşirea omului, nu eliminarea lui, ci abandonarea vechilor idoli şi a speranţei într-o lume de dincolo, acceptarea vieţii în ceea ce comportă ea ca aspiraţie spre putere. Astfel, contrar falselor interpretări ale filozofiei sale, supraomul nietzschenian nu este un om atotputernic fizic şi intelectual, ci reprezintă o tendinţă în evoluţie, aşteptată şi dorită de om: "Am venit să vă vestesc Supraomul. Omul este ceva ce trebuie depăşit" (Aşa grăit-a Zarathustra). Omul este aşadar o punte între maimuţa antropoidă şi supraom, un element tranzitoriu în evoluţie (cf. parabola acrobatului din Zarathustra).
Pornind de la premisa voinţei de putere, Nietzsche dezvoltă o psihologie abisală, care pune pe prim plan lupta sau asocierea instinctelor, a impulsurilor şi afectelor, conştiinţa nefiind decât perceperea tardivă a efectelor acestui joc al forţelor subconştiente. Nietzsche face distincţie între morala celor slabi şi cea a celor puternici. Asffel, în concepţia lui, mila, altruismul, toate valorile umanitare sunt de fapt valori prin care omul se neagă pe el însuşi pentru a-şi da aparenţa unei frumuseţi morale şi a se convinge de propria-i superioritate.
Nietzsche a dorit să restructureze societatea criticând aspectele culturii moderne, ale filozofiei oficiale universitare, negând ideile de civilizaţie şi acelea ale democraţiei. Pentru el, doar arta este singurul factor care justifică viaţa. În Die Geburt der Tragödie ("Naşterea tragediei"), opune şi asociază figurile dionisiace şi cele apollinice, ambele născute din beţia simţurilor. Prima este o beţie a descărcării de energie, a doua o beţie pur vizuală. În consecinţă, Nietzsche adaugă o a treia formă: forţa voluntară care se manifestă în arhitectură.
Nietzsche este cel care a spus ca Dumnezeu e mort. Idee care a primit două interpretări majore: prima susţine faptul ca Nietzsche vorbeşte despre moartea Dumnezeului creştinilor, iar a doua interpretare vorbeşte despre moartea Dumnezeului filosofilor (el prevăzuse agonia metafizicii odată cu manifestarea spiritului raţional socratic care a distrus principiile omului dionisiac ce urmărea extazul prin beţie, concupiscenţa şi alte forme de manifestări extatice obţinute prin exacerbarea simţurilor).
Nietzsche este considerat un filosof vitalist. El propovăduieşte toate virtuţile omului sănătos, ale omului plin de vigoare, ale omului stăpân pe instinctele sale, ale omului care ştie să susţină pe umerii săi libertatea. Ca o ironie a celor susţinute, Nietzsche a fost toată viaţa sa un om bolnav. Motivul principal pentru care el renunţă la cariera universitară este boala sa care se înrăutăţise.