Cea mai grea pedeapsă din Codex Theresianum

Răscoala din 1784, numită şi „Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan”, a fost o importantă acţiune de revoltă a ţărănimii iobage din Transilvania împotriva constrângerilor feudale la care era supusă. La ea au participat iobagi români, maghiari, saşi de pe domeniile nobililor şi statului, mineri din Munţii Apuseni şi ocnele din Maramureş, meşteşugari, preoţi etc. Răscoala a pus în discuţie statutul de toleraţi ai românilor, ceea ce i-a conferit şi un caracter naţional. A izbucnit la 1 noiembrie 1784, în satul Curechiu, Hunedoara, şi s-a încheiat la sfârşitul lui decembrie 1784, când au fost capturaţi Horea şi Cloşca de către autorităţi.
Pentru a-l prinde pe Horea, nobilii au pus pe capul lui un premiu de 300 de galbeni. Pasurile de trecere în Ţara Românească şi Moldova erau riguros supravegheate, ca nu cumva capii revoluţiei să fugă acolo. Guvernul din Viena a intervenit şi la Constantinopol, pentru ca turcii să nu dea azil răsculaţilor ardeleni. Prin trădare, la 27 decembrie 1784, Horea şi Cloşca au fost prinşi în pădurea Scoruşetului din Munţii Gilăului. În 30 ianuarie 1785 a căzut prizonier şi Crişan. Arestaţii au fost depuşi la Alba Iulia.
Crişan s-a spânzurat în închisoare, iar Horea şi Cloşca au fost supuşi celei mai grele pedepse prevăzută de Codex Theresianum, prin frângerea cu roată. În ziua de 28 februarie, orele 9:00, a început procesiunea execuţiei. Horea şi Cloşca au fost transportaţi în două care separate, având alături până în momentul execuţiei pe preotul Raţiu din Maierii Bălgradului. Procesiunea era încadrată de un escadron de cavalerie de Toscana şi aproximativ de 300 de pedestraşi şi husari. Pe Dealul Furcilor (astăzi Dealul lui Horea), în jurul podiumului amenajat, au fost aduşi cu forţa între 2500-3000 de iobagi, câte trei tineri şi trei bătrâni, din peste 400 de sate din cele patru comitate apropiate, unde s-au desfăşurat principalele evenimente ale răscoalei.

Execuţia s-a desfăşurat după un ritual dinainte stabilit. Mai întâi a fost executat Cloşca care a primit 20 de lovituri, în timp ce Horea asista în picioare. A urmat Horea, căruia i-au dat patru lovituri prin care i-au zdrobit picioarele, apoi călăul i-a zdrobit pieptul şi după alte nouă lovituri şi-a dat sufletul. Conform sentinţei, organele interne au fost îngropate pe Dealul Furcilor, iar corpurile le-au fost tăiate în patru părţi şi puse în ţeapă în cele mai importante localităţi din comitatele Alba şi Hunedoara pentru intimidarea poporului. Corpul lui Crişan a fost tratat în aceeaşi manieră.

Premiul Nobel pentru reflexe condiționale

Ivan Petrovici Pavlov (14 septembrie 1849 – 27 februarie 1936) a fost un fiziolog, psiholog şi medic rus. I-a fost acordat Premiul Nobel pentru Medicină în 1904 pentru cercetări referitoare la sistemul digestiv. Pavlov a fost cunoscut foarte mult pentru că a descris primul fenomenul condiţionării clasice în experimentele pe care le-a făcut cu câini.
Pavlov s-a născut în Riazan, Rusia. Şi-a început studiile superioare ca seminarist, apoi a renunţat şi s-a înscris la Universitatea din Petersburg, pentru a studia ştiinţe naturale. A obţinut titlul de doctor în 1879.
În anii 1890, Pavlov a investigat funcţia gastrică a câinelui prin externalizarea glandei salivare pentru a putea colecta, măsura şi analiza saliva produsă ca răspuns la mâncare, în condiţii diferite. El a observat că aceştia au tendinţa de a saliva înainte ca hrana să ajungă în cavitatea lor bucală, şi a început investigarea acestei "secreţii psihice", cum a numit-o el. A decis că aceasta este mult mai interesantă decât chimia salivei, şi a schimbat scopul cercetării sale, efectuând o lungă serie de experimente în care a manipulat stimulii care apăreau înainte de aducerea hranei. El a stabilit de aici legile fundamentale pentru apariţia şi eliminarea a ceea ce el denumea "reflexe condiționale" — adică, răspunsuri reflexe, precum salivarea, care nu apăreau decât condiţional, ca urmare a unor experienţe precedente ale animalului. Aceste experimente au fost efectuate în anii 1890 şi 1900, şi au fost puse la dispoziţia cercetătorilor occidentali prin traducerea unor experienţe individuale, dar au devenit disponibile în totalitate în limba engleză printr-o carte publicată în 1927.
Pavlov era obsedat de programul şi de obiceiurile sale de muncă. Obişnuia să ia prânzul exact la ora 12, se culca la aceeaşi oră în fiecare seară, îşi hrănea câinele la aceeaşi oră în fiecare noapte şi pleca din Leningrad în Estonia în vacanţă în aceeaşi zi în fiecare an. Acest comportament s-a schimbat când fiul său Victor a murit în Armata albă — după aceea a suferit de insomnie.
Spre deosebire de mulţi oameni de ştiinţă pre-revoluţionari, Pavlov a fost respectat de guvernul sovietic, şi i s-a permis să îşi continue cercetările până la o vârstă înaintată. Pavlov însuşi nu avea o atitudine favorabilă faţă de marxism, dar ca laureat al Premiului Nobel era văzut ca un atu politic important, şi era puternic susţinut. A fost în special interesat de folosirea condiţionării pentru a stabili un model experimental asupra inducţiei nevrozei. A murit la Leningrad. Laboratorul său din Sankt Petersburg a fost păstrat până astăzi. (după Wikipedia)

De 427 de ani avem Calendarul gregorian

Calendarul gregorian este varianta de calendar cea mai răspândit folosită. O modificare a calendarului iulian a fost pentru prima oară propusă de doctorul napolitan Aloysius Lilius şi a fost decretată de Papa Grigore al XIII-lea (numele căruia l-a primit calendarul) pe 24 februarie 1582.

Introducerea calendarului gregorian a fost necesară deoarece, în cazul calendarului iulian, anul mediu era ceva mai lung decât anul astronomic, făcând ca echinocţiul de primăvară să se mute uşor înapoi în anul calendaristic.
Motivul Bisericii Catolice pentru ajustarea calendarului era acela de a sărbători Paştele la data pe care o credeau ei că a fost stabilită la Primul Conciliu de la Niceea în anul 325. Deşi unul dintre canoanele conciliului impunea ca toate Bisericile creştine să sărbătorească Paştele în aceiaşi zi, în realitate aceasta nu s-a întâmplat. Biserica Alexandriei sărbătorea Paştele în sâmbăta după sau în a 14-a zi după luna plină care cădea după echinoţiul de primăvară, pe care l-au stabilit pe 21 martie. Însă Biserica Romei considera că echinocţiul cădea pe 25 martie şi folosea altă zi a de sărbătorire. Din secolul al X-lea, toate bisericile (cu excepţia a câteva de la graniţa Imperiului Bizantin), au adoptat Paştele alexandrin, care plasa echinocţiul pe 21 martie.
Mai mult, numărarea fazelor lunii care erau folosite ca să calculeze Paştele erau fixate pe calendarul iulian după un ciclu de 19 ani. Aceasta era o aproximaţie care dădea o eroare de o zi la 310 ani. Astfel, până în secolul al XVI-lea se acumulase o diferenţa de patru zile.
O rezolvare a problemei s-a găsit prin definirea unei reguli: anii divizibili prin 100 vor fi ani bisecţi numai dacă sunt divizibili şi prin 400. Astfel, în ultimul mileniu, anii 1600 şi 2000 au fost bisecţi, dar 1700, 1800 şi 1900 nu au fost. În acest mileniu, anii 2100, 2200, 2300 şi 2500 nu vor fi ani bisecţi, în timp ce anul 2400 va avea această calitate.
Când a început folosirea noului calendar, pentru a corecta eroarea acumulată în 13 secole care trecuseră de la Conciliul din Niceea, s-a trecut la ştergerea a 10 zile din calendarul solar. Ultima zi a calendarului iulian a fost 4 octombrie 1582 şi a fost urmată de prima zi a calendarului gregorian, 15 octombrie 1582. Totuşi, datele de "5 octombrie 1582" până la "14 octombrie 1582" (inclusiv) sunt încă valide în aproape toate ţările, deoarece cea mai mare parte a ţărilor catolice n-a adoptat noul calendar la data specificată în bula papală, ci doar câteva luni sau chiar câţiva ani mai târziu
Foarte puţine ţări au adoptat noul calendar pe 15 octombrie 1582. A fost vorba de Italia, principatele catolice ale Sfântului Imperiu Roman, Polonia, Spania şi Portugalia. Ţările ne-catolice nu au fost de acord cu adoptarea reformei calendarului. Anglia, Scoţia, ca şi restul Imperiului Britanic (inclusiv coloniile care fac parte din ceea ce este acum SUA), nu au adoptat calendarul gregorian până în 1752, moment în care a fost nevoie de o corecţie de 11 zile, (2 septembrie 1752 a devenit 14 septembrie 1752). În Imperiul Britanic s-au dat legi speciale pentru ca nu cumva să existe neîntelegeri cu privire la data plăţilor anuale sau lunare stabilite conform calendarului iulian. Danemarca, Norvegia şi zonele protestante ale Germaniei au adoptat noul calendar solar în 1700.
În România, calendarul a fost introdus în 1919. (după Wikipedia)

116 ani cu motorul Diesel

23 februarie 1893 - patentarea motorului Diesel o descoperire a inginerului german Rudolf Diesel. Motorul diesel este un motor cu combustie internă; mai exact este un motor cu aprindere prin compresie, în care combustibilul se detonează doar prin temperatura ridicată creată de comprimarea amestecului aer-carburant, şi nu prin utilizarea unui dispozitiv auxiliar, aşa cum ar fi bujia în cazul motorului pe benzină.
Numele motorului a fost dat după inginerul german Rudolf Diesel, care l-a inventat în 1892 şi l-a patentat pe 23 februarie 1893. Intenţia lui Diesel a fost ca motorul său să utilizeze o varitate largă de combustibili inclusiv praful de cărbune. Diesel şi-a prezentat invenţia funcţionând în 1900 la Expoziţia Universală (World's Fair) utilizănd ulei de alune.
Comprimarea unui gaz conduce la creşterea temperaturii sale, aceasta fiind metoda prin care se aprinde combustibilul în motoarele diesel. Aerul este aspirat în cilindri și este comprimat de către piston până la un raport de 25:1, mai ridicat decât cel al motoarelor cu apindere prin scânteie. Spre sfârșitul cursei de compresie, motorina este pulverizată în camera de ardere prin intermediul unui injector. Motorina se aprinde la contactul cu aerul care a fost încălzit până la o temperatura de circa 700-900°C (1300–1650°F). Arderea combustibilului duce la cresterea temperaturii şi presiunii, punând în mișcare pistonul. Biela transmite forța pistonului către arborele cotit, transformând mișcarea liniară în mișcare de rotație. Aspirarea aerului în cilindri se face prin intermediul supapelor, dispuse la capătul cilindrului. Pentru mărirea puterii, majoritatea motoarelor diesel moderne sunt supraalimentate cu scopul de a mări cantitatea de aer introdusă în cilindri. Folosirea unui răcitor intermediar pentru aerul introdus în cilindri crește densitatea aerului și conduce la un randament mai bun.

The Crocodile Hunter

Stephen Robert Irwin (n. 22 februarie 1962 – d. 4 septembrie 2006) a devenit cunoscut datorită documentarelor sale de pe Discovery ("The Crocodile Hunter") şi a filmelor artistice în care a jucat. Acesta încetat din viaţă în nordul Australiei, într-un accident subacvatic. În dimineaţa de luni, 4 septembrie 2006, a fost înţepat în piept de o pisică de mare; Stephen Irwin se afla în largul portului Douglas, la nord de Cairns Australia, unde lucra la un documentar despre lumea submarină. Steven Irwin este cunoscut drept un entuziast al faunei sălbatice.
Sursa sa de inspiraţie a fost tatăl său Bob, un expert în animale salbatice specializat în herpetologie. Mama sa, Lyn Irwin, a lucrat toată viaţa pentru reintegrarea animalelor în natură. După ce s-au mutat în Qweensland, Bob şi Lyn au fondat "Reptile and Fauna Park", unde spre deosebire de alţi copii, Steve a trăit fericit printre şerpi, crocodili şi varani. La vârsta de doar şase ani, când alţi puşti mergeau la şcoală, Steve primea cadou un piton de trei metri lungime - şi a fost dragoste la prima vedere. Când a împlinit nouă ani, a prins primul crocodil, sub supravegherea strictă a tatălui său. Imediat după ce a absolvit liceul, a purces la salvarea şi strămutarea crocodililor din provincia North Queensland, unde erau prost văzuţi de localnici şi în consecinţă exterminaţi fără milă. După cinci ani de muncă dedicată şi asiduă, Steve a devenit voluntar pentru programul guvernamental "East Coast's Crocodile Management".
Parcul a continuat să fie o afacere de familie până în anul 1992, când Steve îl preia integral, rebotezându-l "Australia Zoo", transformatând afacerea într-o mişcare pentru salvarea faunei sălbatice din Australia. În acelaşi an, apare în primul său show de televiziune,înconjurat de şerpi, păienjeni şi scorpioni. Steve şi soţia sa, Terri Irwin (Raines) , de origine americană, au devenit cunoscuţi în toată lumea cu emisiuni despre viaţa animalelor sălbatice şi în special a crocodililor. Montajul scenelor în care Steve şi soţia sa prind crocodili în luna de miere devine primul episod din serialul "Crocodile Hunter", difuzat până în prezent, în 122 de ţări şi vizionat de peste 200 de milioane de telespecatori. Sub conducerea exuberantă a lui Steve,iau naştere şi activează fundaţia "Wildlife Warriors" şi "International Crocodile Rescue", iar în cadrul Australia Zoo se deschid Animal Planet Crocoseum, aviarul Rainforest şi Templul Tigrilor.
În 2001, Steve apare pentru prima oară într-un film, fiind invitat de Eddie Murphy personal să se joace pe sine însuşi, în Doctor Doolittle 2, pentru ca un an mai târziu să apară într-o producţie inspirată în totalitate din viaţa sa: The Crocodile Hunter:Collision Course. Popularitatea lui Steve o întrece pe cea a oricărui australian. El a devenit o adevărată legendă a curajului, îmbinând curiozitatea ştiinţifică cu spiritul de aventură. Steve Irwin a devenit foarte repede o vedetă în Australia, unde îşi avea chiar propria grădină zoologică. Revista People l-a declarat pe Steve cea mai iubită personalitate a lumii.
Mai ales după ce a apărut în filmul lui John Stainon, "Vânătorul de crocodili", în anul 2002, naturalistul atipic a ajuns o stea internaţională. Cu atât mai mult, cu cât în peliculă juca în propriul său rol.
Emisiunile sale televizate au fost urmărite de zeci de milioane de telespectatori, cuceriţi atât de neprevăzutul situaţiilor în care se punea, cât şi de umorul care îi însoţea permament aventurile în rândul celor care nu cuvântă.
Irwin a filmat 46 de documentare care au fost difuzate de postul TV Animal Planet, precum şi peste 20 de episoade din "The Crocodile Hunter Diaries".
Steve a fost poate singurul om admirat în egală măsură de bătrâni şi copii, de muncitori şi directori, de bogaţi şi săraci, de preoţi şi infractori, de creştini, evrei şi musulmani.

Proletari din toate ţările, uniţi-vă!

21 februarie 1848: A apărut, la Londra, Manifestul Partidului Comunist, redactat de Karl Marx şi Friedrich Engels.
Manifestul Partidului Comunist (germană: Manifest der Kommunistischen Partei), denumit şi Manifestul Comunist, este una din cele mai importante scrieri politice din istorie. A fost scris de Karl Marx şi Friedrich Engels, şi publicat pentru prima oară la Londra, în 21 februarie 1848. În manifest sunt descrise scopurile şi programul Ligii Comuniste, prima organizaţie marxistă din lume.
În limba română „Manifestul Partidului Comunist” a apărut pentru prima oară la Iaşi în 1892, în traducerea lui P. Muşoiu, din limba franceză, după textul cuprins în cartea lui Mermeix „La France socialiste”.
Deşi apare ca autor, Friedrich Engels, în prefaţa ediţiei din 1883 în limba germană, declară că Manifestul este în cea mai mare parte opera lui Marx. Există dovezi că Engels a compus o schiţă mai înainte.
Conţinut
Manifestul cuprinde o introducere, trei capitole principale şi un capitol cu concluzii. Începe cu o propoziţie rămasă celebră: „O stafie umblă prin Europa - stafia comunismului” şi se încheie cu lozinca, nu mai puţin cunoscută, „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”
Principalele schimbari sociale pe care le prevede Manifestul Partidului Comunist sunt:
1. Exproprierea proprietăţii funciare şi întrebuinţarea rentei funciare pentru acoperirea cheltuielilor de stat.
2. Impozit cu puternic caracter progresiv.
3. Desfiinţarea dreptului de moştenire.
4. Confiscarea proprietăţii tuturor emigranţilor şi rebelilor.
5. Centralizarea creditului în mîinile statului cu ajutorul unei bănci naţionale cu capital de stat şi cu monopol exclusiv.
6. Centralizarea tuturor mijloacelor de transport în mîinile statului.
7. Sporirea numărului fabricilor de stat, a uneltelor de producţie, desţelenirea şi ameliorarea pămînturilor după un plan general.
8. Egală obligativitate a muncii pentru toţi, organizarea de armate industriale, îndeosebi pentru agricultură.
9. Îmbinarea muncii agricole cu cea industrială, măsuri avînd ca scop înlăturarea treptată a opoziţiei dintre sat şi oraş.
10. Învăţămînt public gratuit pentru toţi copiii. Interzicerea muncii în fabrici a copiilor, sub actuală ei formă.

De Revolutionibus Orbium Coelestium

Nicolaus Copernic (n. 19 februarie 1473, în oraşul liber hanseatic Torun, aflat azi în Polonia - d. 24 mai 1543, Frauenburg, astăzi Frombork, Polonia), astronom şi cosmolog, matematician şi economist, preot şi prelat catolic, a dezvoltat teoria heliocentrică a sistemului solar.

Copernic provenea dintr-o familie de comercianţi şi înalţi funcţionari administrativi de etnie germană. Unchiul lui pe linie maternă, episcopul Lukas Watzenrode, s-a îngrijit ca nepotul său să primească o educaţie la cele mai bune universităţi ale timpului. Astfel, după patru ani de studiu la Universitatea din Cracovia, pleacă în 1496 în Italia, unde în 1497 începe studieze medicina şi dreptul canonic la Universitatea din Bologna, prima universitate din Europa, aprofundând şi studiul literaturii clasice. În Italia a citit despre ideea filosofului grec Aristarh din Samos, care cu mai bine de un mileniu şi jumătate înainte afirmase că Pământul şi celelalte planete se rotesc în jurul Soarelui, iar nu invers, aşa cum susţinea opinia comună la acea vreme.
În acest timp locuieşte în casa matematicianului Domenico Maria de Novara, care se ocupa cu scrierile astronomului Ptolemeu, şi începe să se intereseze de astronomie şi geografie. Împreună observă la 9 martie 1497 acoperirea stelei Aldebaran de către lună. După terminarea studiilor în 1500, Copernic ţine prelegeri de astronomie la Roma şi în anul următor este acceptat să studieze medicina la renumita universitate din Padova. În anul 1503 i se acordă în Ferrara titlul de Doctor în Drept canonic, după care se întoarce în Polonia.
Între anii 1503 şi 1510, Copernic locuieşte în palatul episcopal al unchiului său în Lidzbark Warmiński, ajutându-l la administraţia diocezei. În acest timp redactează un scurt tratat de astronomie, "De Hypothesibus Motuum Coelestium a se Constitutis Commentariolus", care va fi publicat postum mult mai târziu, în secolul al XIX-lea. În 1512, înainte de a împlini 40 de ani, Copernic scrisese deja Comentariolus, o descriere a modelului heliocentric al sistemului solar, manuscrisul fiind însă destinat numai apropiaţilor. În acelaşi an se mută la Frauenburg, face parte din comitetul "Concilului din Laterano" (1515) pentru reforma calendarului şi începe să lucreze la opera sa fundamentală, "De Revolutionibus Orbium Coelestium" ("Despre mişcările de revoluţie ale corpurilor cereşti"), pe care o termină în 1530, dar va fi publicată abia în anul 1543, cu puţin înainte de moarte, fiind conştient de contradicţiile cuprinse faţă de doctrina oficială a Bisericii Catolice.
Teoria cosmologică a lui Ptolemeu ("Sistemul ptolemeic"), oficial acceptată, concepea existenţa unui univers geocentric în care pământul este fix şi imobil, în centrul unor sfere concentrice în rotaţie pe care se găsesc diversele planete ale sistemului solar (cum îl numim astăzi). Sferele finite cele mai externe ar conţine aşa zisele "stele fixe". În tratatul său, Copernic reia o veche ipoteză heliocentrică, deja susţinută de filosofii pitagoreici, şi descrie cele trei tipuri de mişcări ale pământului: în jurul axei ("rotaţie"), în jurul soarelui ("revoluţie") şi în raport cu planul eliptic, menţinând teza aristotelo-ptolemeică asupra universului finit delimitat pe cer de stelele fixe.
Între 1543 şi 1600 puţini au fost adepţii sistemului copernician, cei mai renumiţi fiind Galileo Galilei şi Johannes Kepler. În 1588, astronomul danez Tycho Brahe a emis o teorie de compromis, după care pământul rămâne nemişcat în timp ce planetele se mişcă în jurul soarelui, care, la rândul lui, înconjoară pământul. După respingerea teoriei lui Copernic de către autorităţile ecleziastice cu ocazia procesului lui Galilei (1633), doar câţiva filosofi iezuiţi mai acceptau în ascuns ideea unui univers heliocentric. Abia după sfârşitul secolului al XVII-lea, odată cu apariţia lucrărilor lui Isaac Newton asupra mecanicei cereşti, sistemul copernician a fost admis de majoritatea gânditorilor europeni. (sursă: Wikipedia)

Intenţia lui nu a fost crearea unei Biserici noi, ci înnoirea Biserici Universale

Martin Luther (n. 10 noiembrie 1483 - d. 18 februarie 1546), preot şi doctor în teologie, a fost primul reformator protestant ale cărui reforme au fost aplicate în Bisericile Evanghelice-Luterane.

Reforma protestantă din Germania a fost începută de Martin Luther în 1517. El a încercat să reformeze Biserica Catolică, dar din cauza rezistenţei de care a dat dovadă, Biserica a fost împărţită în structura actuală.
Martin Luther s-a născut în Eisleben, Saxonia, la 10 noiembrie 1483, părinţii lui fiind Hans şi Margaret Ziegler Luther. La scurt timp după naşterea lui Luther, familia s-a mutat în Mansfeld, unde tatăl, Hans, a lucrat ca miner. Tânărul Martin a studiat la Magdeburg şi Eisenach înainte să se înscrie la Universitatea Erfurt. Îndrumat de tatăl său, Luther a început în 1505 să studieze dreptul, dar ulterior s-a dedicat carierei ecleziastice, devenind călugăr al ordinului augustinian. Martin Luther şi-a luat doctoratul în teologie în 1512 şi a devenit profesor de ştiinţe biblice la prestigioasa Universitate Wittenberg.
Seriozitatea cu care Luther şi-a susţinut vocaţia sa religioasă l-a condus la o criză personală profundă: se întreba cum era posibil să reconcilieze cerinţele legii lui Dumnezeu cu incapacitatea omului de a le urma. El a găsit răspunsul în Noul Testament: Dumnezeu, devenind om în Isus Cristos, a împăcat omenirea cu el. Ceea ce era cerut omenirii nu era o respectare strictă a legilor şi a obligaţiilor religioase, ci un răspuns de credinţă, răspuns acceptat de Dumnezeu. Aceasta credinţă trebuia să se bazeze pe dragoste, nu pe frică.
Credinţa a lui Martin Luther l-a facut să intre în 1517 în conflict cu Biserica Romano-Catolică. Papa Leon al X-lea, pentru a strânge fonduri în vederea construirii Bazilicii Sf. Petru din Roma, a vândut credincioşilor indulgenţe. Prin vânzaresa de indulgenţe se oferea, în schimbul unei donaţii băneşti, anularea suferinţelor vremelnice datorate păcatului - odată iertat prin pocăinţă. Luther s-a declarat împotriva acestei practici.
La 31 octombrie 1517, Martin Luther a afişat pe uşa principală a bisericii din Wittenberg o listă cu cele 95 de teze. Ele cereau interzicerea comerţului cu indulgenţe. Aceste teze au circulat repede prin Germania şi au cauzat o mare controversă. Papa a ordonat ca Luther să compară la Augsburg, în faţa cardinalului Thomas Cajetan. Cardinalul i-a cerut să-şi retracteze cele 95 de teze. Luther a replicat că şi le va retrage doar dacă i se va dovedi pe baza Bibliei că el este cel ce greşeşte.
În 1521, papa, prin bula de excomunicare emisă împotriva lui Luther, a cerut împăratului Carol al V-lea să-l execute. Acesta, în loc să satisfacă dorinţa papei, a convocat o adunare pentru examinarea lui Luther. Oficialităţile din dietă i-au cerut să-şi retragă declaraţiile. Luther a refuzat, iar membrii dietei l-au declarat indezirabil.
Luther reuşit să scape de pedeapsă cu ajutorul prietenului lui, guvernatorul Saxoniei, care l-a ascuns în castelul din Wartburg, castel aflat în apropiere de Eisenach. Lui Luther i-a pus pseudonimul cavalerul George. Pe durata şederii sale în Wartburg, Luther a început să traducă Noul Testament în limba germană.

Preocuparea principală a împăratului era războiul cu Franţa, aşa că în cele din urmă Luther şi-a putut permite să revină la catedra din Wittenberg. Încercările sale de reformare a bisericii locale nu au avut succes în Europa Centrală în timpul vieţii sale, dar au fost continuate de discipolii săi. În 1524 numeroşi ţărani din Germania s-au folosit de teoria lui Luther ca pretext pentru a declanşarea unei revolte ţărăneşti.

În 1525, Martin Luther s-a însurat cu fosta călugăriţă Katharina von Bora, arătându-se astfel adversar al impunerii celibatului preoţesc. Restul vieţii şi l-a petrecut scriind, ţinând predici şi organizând Reforma bisericii în Saxonia. Luther a murit la 12 februarie 1546 în Eisleben, oraşul în care se născuse.
Luther este cunoscut ca "părintele Reformei". Intenţia lui însă nu a fost crearea unei Biserici noi, alternative, ci înnoirea întregii Biserici Universale. (sursă: Wikipedia)

Părintele bombei atomice

J. Robert Oppenheimer (22 aprilie 1904 – 18 februarie 1967) a fost un fizician teoretician american, cunoscut pentru rolul său ca director al Proiectului Manhattan, efortul din timpul celui de-al doilea război mondial de a dezvolta primele arme nucleare, la laboratorul secret din Los Alamos în New Mexico. Cunoscut ca "părintele bombei atomice", Oppenheimer a fost şocat de puterea criminală a bombei după ce aceasta a fost folosită pentru a distruge oraşele japoneze Hiroshima şi Nagasaki. Citând din Bhagavad Gita, el a spus: "Dacă lumina a o mie de soriar exploda odată pe cer, ar fi ca frumuseţea celui puternic. Acum am devenit Moartea, distrugătorul lumilor."

După război, Oppenheimer a fost consilier şef al nou-createi Comisii de Energie Atomică a Statelor Unite şi s-a folosit de poziţia sa pentru a face lobby pentru controlul internaţional al armelor nucleare şi pentru a evita o cursă de înarmare nucleară cu Uniunea Sovietică. După ce a produs furia multor politicieni şi oameni de ştiinţă cu opiniile sale politice în timpul Groazei Roşii, i s-a revocat dreptul de acces la informaţii într-o audiere foarte mediatizată şi politizată în 1954. Deşi privat de influenţa politică directă, Oppenheimer a continuat să ţină cursuri, să scrie, şi să lucreze în domeniul fizicii. Un deceniu mai târziu, preşedintele John F. Kennedy i-a acordat Premiul Enrico Fermi ca gest de reabilitare politică.
Proiectul Manhattan a fost proiectul de dezvoltare a primei arme nucleare (bomba atomică) în timpul Celui de-Al Doilea Război Mondial de către Statele Unite ale Americii, Regatul Unit şi Canada. Ceea ce a fost denumit oficial Districtul Ingineresc Manhattan, se referă anume la perioada 1941–1946, când proiectul s-a aflat sub controlul Corpului de Geniu al Armatei SUA, sub adminstraţia Generalului Leslie R. Groves.
Proiectul a avut succes în dezvoltarea şi detonarea a trei arme nucleare în 1945: o detonare de test a unei bombe cu implozie cu plutoniu pe 16 iulie (testul Trinity) lângă Alamogordo, New Mexico; o bombă cu uraniu îmbogăţit denumită "Little Boy" pe 6 august deasupra oraşului Hiroshima, Japonia; şi o a doua bombă cu plutoniu, denumită "Fat Man" pe 9 august deasupra oraşului Nagasaki, Japonia.
Rădăcinile proiectului s-au aflat în temerile oamenilor de ştiinţă ai anilor 1930 că Germania Nazistă investiga ea însăşi posibilitatea producerii armelor nucleare. Născut dintr-un mic program de cercetare în 1939, Proiectul Manhattan a ajuns să angreneze peste 130 000 de oameni şi să coste aproape 2 miliarde de dolari (24 miliarde, la nivelul din 2008 al dolarului, pe baza CPI). A avut ca rezultat crearea multor puncte de producţie şi cercetare care au operat în secret. (după Wikipedia)

Un an de independență

Kosovo este de jure o regiune autonomă situată în sudul Serbiei. În prezent acest teritoriu se află sub administraţia ONU, iar statutul său este disputat între populaţia majoritar albaneză, susţinătoare a separatismului, şi guvernul Serbiei. La 17 februarie 2008 Kosovo şi-a autoproclamat independenţa, aceasta fiind recunoscută deja de 54 state, inclusiv Statele Unite, Canada, majoritatea statelor membre UE şi statele învecinate cu Kosovo (Muntenegru, Albania, Macedonia). România şi Republica Moldova nu recunosc independenţa acestui stat.

Provincia modernă Kosovo a apărut ca entitate politică în anul 1945. Pânâ atunci, ţinutul a aparţinut parţial sau în întregime altor state: Albania (în perioada ocupaţiei italiene), Serbia, Muntenegru, Imperiul Otoman şi Imperiul Bizantin, Bulgaria şi Imperiul Roman.
Masacrul de la Prekaz (martie 1998): Forţele sârbe au atacat satul Prekaz pentru a-l captura pe primul comandant al Armatei de Eliberare din Kosovo (UCK), formaţiune paramilitară care a luptat pentru secesiunea regiunii. Adem Iashari şi mulţi dintre membrii familiei sale au fost ucişi atunci de militarii sârbi. Dramaticul episod a amplificat dorinţa albanezilor de a-şi obţine independenţa şi a dus la extinderea confruntărilor dintre etnia majoritară şi minoritatea sârbă.
Armata de Eliberare din Kosovo a fost o organizaţie gherilă formată de albanezi kosovari, având ca scop obţinerea independenţei Kosovoului faţă de Iugoslavia la sfârşitul anilor '90.
Campania împotriva forţelor de securitate sârbe a precipitat o mare lovitură pentru armata Iugoslaviei, ducând la războiul din Kosovo. Intervenţia armatei de forţele de securitate ale Iugoslaviei şi a militanţilor sârbi în Kosovo a însemnat exodul albanezilor kosovari, şi criză de refugiaţi, determinând în cele din urmă intervenţia militară NATO pentru a opri ceea ce a fost identificat, de ţările NATO, organizaţii ale drepturilor omului, UE, şi mass-media de Vest, ca fiind o campanie pornită a purificării etnice.
Conflictul a fost încheiat de un acord de negociere care a solicitat ONU să preia administrarea şi procesul politic, inclusiv clădirile instituţiilor locale, stabilind statutul final al regiunii.
La 17 februarie 2008, primul ministru Hashim Thaçi a citit în faţa Parlamentului de la Priştina declaraţia de independenţă a provinciei, iar legislativul a votat declaraţia. Statele Unite, Franţa, Marea Britanie susţin proclamarea independenţei provinciei, în timp ce Rusia şi Serbia se opun vehement. Printre statele care se opun proclămării independenţei Kosovo sunt: România, Spania, Slovacia, Cipru şi Grecia. China şi-a exprimat îngrijorarea faţă de reacţiile în lanţ pe care le-ar putea avea faptul că un stat şi-a proclamat unilateral independenţa. (după Wikipedia)

Sfântul Maximilian

Preotul franciscan Rajmund Kolbe, care purta numele canonic de Maximilian, s-a născut în Zdunska Wola în 1894 şi a murit în lagărul de concentrare de la Auschwitz în 1941. În 1930 părintele Kolbe a părăsit Polonia şi a călătorit în Japonia, China şi India, unde a înfiinţat mănăstiri. Aflat în Japonia părintele Kolbe a vizitat o reţea de mici staţii de radiodifuziune. Pentru a veni în completarea marelui număr de periodice pe care le publica în Polonia şi în străinătate, el a decis să înfiinţeze şi o staţie de radiodifuziune, ca un nou instrument de propovăduire a religiei. Pentru aceasta a depus o cerere pentru eliberarea unei autorizaţii de emisie în Polonia. În vremea aceea doar Radio Varşovia şi o staţie de radio militară aveau autorizaţii de emisie. Deţinerea receptoarelor de radio fusese autorizată cu începere din 1924.

În 1936 părintele Kolbe a fost rechemat din Japonia în Polonia pentru a administra Niepokalanów, pe atunci cea mai mare mănăstire catolică din lume. El a vorbit la microfonul postului naţional de radio de două ori, în decembrie 1937 şi în februarie 1938. După prima sa predică părintele Maximilian l-a trimis pe fratele Manswet Marczewski să urmeze un curs organizat de Radioclubul din Varşovia. Ca urmare a unor constante presiuni exercitate asupra guvernului şi a autorităţilor militare în octombrie 1938 s-a eliberat o autorizaţie radio pentru emisiuni experimentale. S-a trecut imediat la construirea unei clădiri în Niepokalanów, care să adăpostească postul de radio, şi a unei antene, iar o staţie de emisie a fost realizată de compania "Walter" din Varșovia. La începutul lunii decembrie 1938 a putut fi auzită prima emisiune experimentală difuzată de la staţia cu indicativul Stacja Polska 3 Radio Niepokalanów (SP3RN). Era evident că i se eliberase o autorizaţie de radioamator, deşi nu este clar cine era titularul autorizaţiei. Părintele Maximilian a făcut primele anunţuri de la staţia sa. Următoarea emisiune a fost transmisă duminică 11 decembrie 1938. Cu toate acestea, o autorizaţie completă de radiodifuziune nu i-a fost eliberată până la izbucnirea Războiului al II-lea mondial. După invadarea Poloniei germanii l-au bănuit pe Kolbe de activităţi de spionaj din cauza emisiunilor sale, a fost arestat de Gestapo şi transferat în mai 1941 în lagărul de concentrare de la Auschwitz. Acolo a purtat numărul de deţinut 16670.
După ce câţiva prizonieri au reuşit să evadeze în iulie 1941 germanii au dispus ca represalii executarea a zece colegi ai lor. Printre cei zece se număra şi Franciszek Gajowniczek, om căsătorit, tată de familie. Părintele Maximilian s-a oferit să fie executat în locul acestuia. La 14 august 1941 a fost ucis prin injecţie letală cu fenol. Cadavrul său a fost ars a doua zi în crematoriu. Franciszek Gajowniczek a murit în Polonia în 1995 la vârsta de 94 de ani.
Maximilian Kolbe a fost beatificat de Papa Paul al VI-lea la 17 octombrie 1971 şi canonizat la 10 octombrie 1982 de Papa Ioan Paul al II-lea sub numele de Sfântul Maximilian, apostol şi martir al Carităţii. Este considerat patronul jurnaliştilor, al familiilor, al prizonierilor şi al celor dependenţi de droguri, dar şi sfânt-patron al radioamatorilor. Indicativul SP3RN nu a mai fost alocat vreunui alt radioamator. (RadioAmator.ro)

Jumatate de secol cu El Lider Maximo

16 februarie 1959: Fidel Castro a preluat conducerea Cubei.

Che Guevara, Fidel Castro Ruz, Camilo Cienfuegos, Raúl Castro Ruz şi armata lor de rebeli a fost unul dintre grupurile numeroase de gherilă care se opuneau dictatorului Fulgencio Batista. 'Mişcarea 26 iulie' a lui Castro a absorbit rapid toate aceste mişcări şi a cucerit puterea, formând guvernul în 1959, după victoria împotriva forţelor militare loiale lui Batista. În momentul în care Batista a fost alungat de la putere, 75% din terenul cultivabil era proprietatea cetăţenilor străini şi companiilor străine (în special nord-americane). Noul guvern revoluţionar a adoptat reforma agrară şi a confiscat cea mai mare parte a proprietăţilor agricole ale companiilor străine. În scurtă vreme, relaţiile cu SUA s-au deteriorat. La început, Castro nu dorea să discute planurile sale de viitor, dar în cele din urmă s-a declarat comunist, explicând că încearcă să construiască socialismul în Cuba. Au fost stabilite relaţii deplomatice cu Uniunea Sovietică. Un guvern nou, condus de renăscutul Partid Comunist Cubanez, a început să pună în practică reformele economice promise de Castro. Printre alte lucruri, asistenţa medicală şi învătământul au devenit gratuite pentru toţi cubanezii pentru prima oară. Cu o oarecare întârziere, o constituţie de inspiraţie sovietică a fost adoptată în 1976.
Pentru mai multe decenii, Cuba a primit un ajutor masiv din partea URSS, în schimbul zahărului cubanez, sovieticii livrând petrol. O parte din cantitatea aceasta de petrol era consumată în Cuba, iar restul era vândut pe piaţa mondială pentru un profit de câteva miliarde de dolari. În schimbul acestei subvenţii sovietice, Cuba sprijinea mişcărle comuniste din toată America Latină (printre altele: Nicaragua, El Salvador, Guatemala, Columbia şi Chile) şi din Africa (Angola, Mozambic şi Etiopia). Numai în Angola existau peste 50.000 de militari cubanezi. Colapsul Uniunii Sovietice din 1991 i-a dat o lovitură economică grea Cubei, iar când sovieticii au încetat acordarea ajutorului anual de 6 miliarde de dolari , guvernul comunist a chemat populaţia la "perioadă specială" de refacere.
În ciuda faptului că i-a fost interzis accesul la împrumuturile de la FMI şi Banca Mondială, deoarece Cuba este în zona debitorilor Clubului de la Paris cu sute de milioane de dolari, economia ţării nu s-a prăbuşit, deşi venitul pe cap de locuitor este încă mai mic decât era în 1989.

Citiți NETICHET - Regulile ce trebuie respectate!

În iulie 2006, datorită unor probleme de sănătate, Fidel Castro predă provizoriu puterea fratelui său, Raúl. În februarie 2008, Fidel anunţă că, după 50 de ani de putere, renunţă la preşedenţia Cubei.
Raúl Castro, care se pare că va fi succesorul, anunţă reforme economice, având ca obiectiv, printre altele: sistemul de salarizare, susţinerea proprietăţii private asupra locuinţelor, a ternurilor agricole şi alte drepturi şi libertăţi (care anterior erau interzise de către regimul dictatorial al lui Fidel Castro), cum ar fi dreptul de a cumpăra şi deţine un telefon mobil, un calculator. (după Wikipedia)

In memoriam Grigore Scărlătescu

Precursori ai maximafiliei

(recenzie)

Lucrarea bilingvă (română-engleză) a avocatei maximfiliste, Antoaneta Scărlătescu, este un motiv de interes nu numai pentru maximafiliștii români ci și pentru cei din întreaga lume. Este o carte pe care dacă nu ar fi fost scrisă de distinsa maximafilistă, Antoaneta Scărlătescu, nu ar fi fost scrisă de nimeni și nu pentru că este dedicată memoriei părintelui său ci pentru că prezintă piese selecționate din perioada de început a TCV-urilor (sfârșitul secolului 19 și începutul secolului 20) și a maximafiliei, așa cum a fost definită pentru început în Franța în anul 1932.
Cartea bogat ilustrată, cu peste 75 piese de maximafilie, este structurată pe câteva direcții: memoriei muzicologului, bancherului și colecționarului Grigore Scărlătescu; amintirii privind contribuția la dezvoltarea maximafilei românești, și nu numai, a Dr. Valeriu Neaga; evocării participărilor autoarei la diverse manifestări filatelice de nivel internațional și a titanilor maximafiliei mondiale pe care i-a cunoscut cu acest prilej; selecționării unor piese (TCV și ilustrate maxime), dintre care unele cu valoare de unicat aflate în colecția distinsei autoare.
Lucrarea nu trebuie să lipsească din biblioteca oricărui maximafilist. Parcurgerea ei te face să înțelegi de ce în întrega istorie a maximafilei la nivel FIP, numai două exponate au fost distinse cu medalii de Aur, dintre care una aparține avocatului Leon Iancovici, obținută la expoziția filatelică mondială EFIRO 2008; cealaltă Margueritei Kotopouli, fost președinte al Asociației Elene de maximafilie, membru în comisia FIP de maximafilie.
Autoarea dovedește că este un om demn, cu cunoștința învățăturii primite, aceasta fiind de fapt o consecință a însușirii educației specifice meseriei, în spiritul respectării adevărului științific și al reflectării corecte a realității în care a trăit.
Cei interesați în această lucrare, apărută în editura ECA 2008, în condiții grafice deosebite, conținând 94 pagini, o pot contacta pe autoare la tel.: +40-729-255-397, e-mail: antoanetascarlatescu@yahoo.com.

Un "om al şcolii"

Spiru Haret (n. 15 februarie 1851, Iaşi; d. 17 decembrie 1912, Bucureşti), academician, matematician, pedagog român, reformator al învăţământului românesc.

În septembrie 1862 a intrat la Liceul Sf. Sava din Bucureşti, unde a petrecut cinci ani din şapte intern. Ca profesor, Spiru Haret a predat la Universitatea din Bucureşti, la Facultatea de ştiinţe, secţia fizico-matematici, mecanica raţională , din 1878 până în 1910. La Şcoala de poduri şi şosele Haret a fost numit profesor la anul preparator , predând trigonometria, geometria analitică, geometria elementară plană şi în spaţiu şi geometria descriptivă, până în 1885. Din 1885 şi până în 1910 Haret nu a mai predat la Şcoala de poduri şi şosele decât geometria analitică.
Haret a predat, de asemenea, mecanica raţională la Şcoala de ofiţeri de artileri şi geniu, din 1881 (data înfiinţării secţiei de artilerie şi geniu) până în 1890. Profesează până în 1910, când se pensionează, ba chiar şi după aceea, până la moarte, ţinând prelegeri de popularizare la Universitatea populară. În 1910 publică Mecanica socială, la Paris şi Bucureşti, utilizând pentru prima oară, matematica în explicarea şi înţelegerea fenomenelor sociale.
Marile realizări ale lui Haret nu sunt totuşi în ştiinţă. Din 1879 se face cunoscut drept "om al şcolii", urmând o viaţă de inspector şi de om politic, lucrând în favoarea şcolii şi a educaţiei. El a fost poate cel mai mare reformator al şcolii româneşti din secolul al XIX-lea. (după Wikipedia)

Autoportret

Ion Andreescu (n. 15 februarie 1850, Bucureşti — d. 22 octombrie 1882, Bucureşti) a fost un pictor, pedagog şi academician român.

Din 1869 urmează "Şcoala de arte frumoase" condusă de Theodor Aman, devenind, în 1872, profesor la catedra de desen liniar şi caligrafie a Seminarului episcopal din Buzău. În 1873 se transferă la gimnaziul comunal "Tudor Vladimirescu", apoi, în 1875, la şcoala de meserii din aceeasi localitate. La sfârşitul anului 1878 pleacă la Paris, frecventând cursurile "Academiei libere Julian" şi pictând, verile, la "Barbizon" (unde se intâlneşte cu Nicolae Grigorescu) şi în alte aşezări rurale. O biografie ingrată, scurtă, desfăşurată sub semnul unei condiţii modeste şi a bolii, caracterizată mai degrabă prin absenţa evenimentelor, printr-o descoperire târzie a necesităţii exprimării artistice, a vocaţiei, în sensul profund al cuvântului, dublează o operă nu numai importantă ca extensie, dar definitivă, matură, constituită fără ezitări şi tribulaţii. Profesor de desen într-un oraş provincial, liniştit până dincolo de banalitate, Andreescu se dedică picturii cu o fervoare pe care nimic din atitudinea sa anterioară nu părea s-o anunţe. Pictura apare la tânărul solitar, înclinat spre meditaţie, ca iruperea unei nevoi de comunicare, de exprimare, consumată superior şi fără veleităţile publicităţii. Caracterul de introspecţie, tensiunea de autoexprimare vor fi atributele întregii sale arte, remarcabil de unitare, dealtfel, ca seniment, atitudine şi calitate. Contactul cu arta românească a timpului nu i-a lipsit, dar importanţa unei confruntări cu problematica limbajului, tot mai ferm aduse în prim-plan de arta europeană a epocii, nu trebuie neglijată. Deşi de la început lucrările pictorului român au decizia şi consistenţa operei autentice, îl găsim, în ultimii ani ai şederii în Franţa, clarificat, stăpîn pe mijloace, construind spaţiile cu subtilitatea cromatică pe care o dă doar desăvârşita dezinvoltură tehnică. (după Wikipedia)

"Adu-ţi aminte de Valentin al tău"

Valentine's Day este Ziua Îndrăgostiţilor în tradiţia occidentală. Se sărbatoreşte pe data de 14 februarie.

Ziua îndrăgostiţilor are tradiţii regionale în Marea Britanie. În Norfolk un personaj numit Jack Valentin ciocăne la uşile din spatele tututor caselor lăsând dulciuri şi cadouri pentru copii. Mulţi copii au fost speriaţi de aceast personaj mitic. În Ţara Galilor mulţi oameni sărbătoresc pe 25 ianuarie în loc de 14 februarie. Ziua comemorează pe Sf. Dwynwen, sfântul patron al îndrăgostiţilor galezi. În Franţa o ţară tradiţional catolică, Valentine's Day este cunoscut simplu drept Sfantul Valentin si este sarbatorita ca în restul ţărilor occidentale. În Danemarca şi Norvegia 14 februarie este cunoscut ca Valentinsdag. Nu este sărbătorită pe o scară largă, dar mulţi oameni îşi fac timp pentru a îl petrece într-un mod romantic cu partenerul de viaţă sau trimit o felicitare unei iubiri secrete.
În Suedia este numită ziua tuturor inimilor . Nu este o sărbătoare oficială. În Slovenia un proverb spune că Sfântul Valentin aduce cheile rădăcinilor, aşa că pe 14 februarie plantele şi florile încep să crească. Ziua îndrăgostiţilor a fost sărbatorită ca ziua în care încep lucrările în vii şi pe câmpuri. Este de asemenea spus ca păsările se căsătoresc în această zi. Cu siguranţă, numai de curând este sărbătorită ca Ziua iubirii. Ziua iubirii este tradiţional 12 martie, ziua Sf Gregor.
În România, sărbătoarea tradiţională pentru iubiţi este Dragobete care este sărbătorit pe 24 februarie. Este numit după un personaj din folclorul românesc care se presupune că ar fi fiul Babei Dochia. Parte din numele lui drag, care poate fi găsit şi în cuvântul dragoste.
România a început să sărbătorească şi Valentine's day, deşi deja avea Dragobetele ca o sărbătoare tradiţională. Aceasta a dus la multe repercursiuni din partea mai multor grupuri, persoane reputabile şi instituţii dar şi organizaţii naţionaliste ca Noua Dreaptă, care condamnă Ziua îndrăgostiţilor ca fiind o sărbatoare superficială, comercialistă, importată drept un kitsch occidental.
În Turcia, Valentine's day este numai Sfantul Gregor care se traduce în Ziua Inimilor Dragi/Dulci În cultura persă (Iran) S este o zi pentru iubire şi este pe 29B în calendarul solar jalali. Dată corespunzătoare calendarului gregorian este 17 februarie. S era sărbătorit în Marele Imperiu Persan în sec 20 i.e.n. În Egipt este o altă zi a iubirii în noi 4 numită ziua iubirii egiptene.
În Brazilia, ziua înămoraţilor sau ziua iubitului/iubitei este sărbătorită pe 12 iunie, când cuplurile îşi dau cadouri cum ar fi: ciocolată, felicitări şi de obicei un buchet de flori. Aceasta a fost aleasă ca ziua înainte de Sfântul Anton, cunoscut aici ca sfântul căsătoriei, când multe femei singure realizează ritualuri populare pentru a găsi un soţ bun sau iubit.
În Columbia, Ziua iubirii şi a prieteniei este sărbătorită în a treia vinere şi sâmbătă din septembrie, datorită scopurilor comerciale. În această ţară, prietenul secret este o tradiţie foarte populară, care presupune desemnarea fiecărui participant un destinatar a unui cadou secret (asemănător tradiţiei de Crăciun Moş Crăciun Secret). În Mexic, ziua iubirii şi prieteniei este sărbătorită asemănător ca în Columbia dar pică in altă dată. Datorită unui efort de marketing concentrat, Valentine's Day a apărut şi în Japonia şi Coreea ca o zi în care mai mult femeile şi mai puţin bărbaţii dăruiesc bomboane, ciocolată şi flori. A devenit ca o obligaţie ca multe femei să dăruiască ciocolată colegilor bărbaţi. În Japonia este cunoscut ca giri-choko, de la cuvintele giri – obligaţie şi choko – ciocolată. Aceasta contrastează cu honmei-choko, ciocolata dată persoanei iubite. Prietenii (mai ales fetele) pot schimba intre ele in tomo-choko… tomo-prieten. Prin efort de marketing susţinut, o zi reciprocă, Ziua albă a apărut. Pe 14 martie bărbaţii sunt aşteptaţi să întoarcă favorul celor care le-au dat ciocolate de Ziua Îndragostiţilor. La început cadoul de retur trebuia să fie o bezea sau cioco albă, de unde si numele de Ziua albă. Însă acum lenjeria a devenit un cadou foarte comun. În cultura chineză, există un omolog al Zilei Îndrăgostiţilor numită Ziua Șaptelor, potrivit legendei Ciobanului și Tesatoarei Menajera care s-au găsit în Rai în ziua a şaptea a lunei a şaptea a calendarului lunar.

Legenda Sfântului Valentin

Odată era un împărat roman al cărui nume era Claudiu al II-lea. El era un luptător îndârjit şi a avut multe războaie. El a vrut o armată puternică dar majoritatea bărbaţilor lui nu au vrut să meargă în luptă. Împăratul s-a gândit că bărbaţi voiau să stea acasă cu soţiile şi copiii lor în loc să se lupte pentru el.
Claudiu a găsit o soluţie pentru această problemă. A decis ca niciunul dintre soldaţii din Roma să nu se mai poată căsători. Împăratul s-a gândit că această lege îi va face pe bărbaţi să meargă la război şi să lupte ca nişte adevăraţi soldaţi.
Valentin, care era un preot, credea că oamenii trebuiau să se căsătorească. Astfel el a căsătorit în secret cupluri. El făcea cununiile în locuri secrete, deci împăratul nu-l putea găsi.
Dar el l-a găsit. Valentin a fost arestat şi adus în faţa împăratului. Lui Claudiu i-a plăcut de Valentin şi a crezut că este un om tânăr şi înţelept. L-a încurajat să renunţe la creştinism şi să devină un soldat roman. Valentin a refuzat. El a fost întemniţat şi condamnat la moarte. Până în ziua execuţiei, el a trimis scrisori de adio către prietenii săi şi le-a semnat scriind "Adu-ţi aminte de Valentin al tău."
Valentin a fost probabil ucis pe 14 februarie în anul 269 sau 270. Totuşi este necunoscută data datorită faptului că nu se ştie dacă legenda este adevărată dar este oricum o poveste frumoasă. Nu există dovezi pentru a arăta dacă această poveste este adevărată sau nu dar oricum ziua de Sfântul Valentin este celebrată în onoarea sa.

Das Liebesverbot

Richard (Wilhelm) Wagner (n. 22 mai 1813, Lipsca; d. 13 februarie 1883, Veneţia) compozitor, dramaturg şi teoretician al artei germane, unul din cei mai de seamă reprezentanţi ai romantismului muzical.
Richard Wagner s-a născut la Lipsca (azi Leipzig) într-o familie de actori. A studiat la Dresda şi la Lipsca, luând lecţii de compoziţie cu Christian Theodor Weinling. Între 1833 şi 1839 Wagner a lucrat pentru teatrele de operă din Würzburg, Magdeburg, Königsberg şi Riga, a compus primele sale opere Die Feen ("Zânele", 1834), Das Liebesverbot ("Dragoste interzisă", 1836) şi mai multe piese orchestrale. În 1836 se căsătoreşte cu actriţa Minna Planner. Călătoreşte mult, cunoscând principalele centre muzicale europene. În timpul unei agitate călătorii pe mare spre Anglia elaborează planul pentru opera "Olandezul zburător". După o scurtă şedere în Londra, pleacă la Paris, unde este profund impresionat de muzica lui Hector Berlioz.
Creaţia wagneriană a avut o influenţă covârşitoare asupra evoluţiei ulterioare a muzicii. Compozitori ca Anton Bruckner, Gustav Mahler, Claude Debussy (la începutul activităţii sale), Arnold Schönberg, Richard Strauss s-au dezvoltat sub influenţa muzicii lui Richard Wagner.

Gruparea "Eminescu" din Botoșani are pagina web

Filateliştii din România cuceresc lumea virtuală. O nouă pagină web a apărut, recent, în peisajul filatelic românesc. Pagina de care fac vorbire este al Grupării Colecţionarilor cu tema "Mihai Eminescu", care funcţionează în cadrul Asociaţiei Filatelice Botoşani. Meniul paginii este una bogată, cititorii având posibilitatea să se informeze despre: apariţia noutăţilor în domeniu, acţiunile şi expoziţiile organizate de Grupare. Mai sunt prezentate colecţii ale membrilor, dar şi rezultatele obţinute de aceştia la diferite evenimente filatelice sau numismatice. Deasemenea pe site este încărcat publicaţia (Buletin Informativ) editată de Grupare.

S-au împlinit, deja, cinci ani de la înfiinţarea Grupării Colecţionarilor cu tema "Mihai Eminescu", grupare înfiinţată în anul 2003 la împlinirea a 120 de ani de la publicarea poemului Luceafărul.

Arătam atunci, în primul număr al Buletinului Informativ, care era scopul grupării: "Dorim ca prin activitatea noastră de colecţionari să ne manifestăm recunoştinţa faţă de cel mai mare poet român, care şi-a dedicat întreaga sa viaţă ridicării pe noi trepte a limbii literare române, care şi-a iubit ţara şi istoria ei, care a fost alături de cei ce constituiau «talpa ţării», care a cântat frumuseţile acestei ţări şi obiceiurile acestui popor".
Ceea ce ne-am propus atunci, la înfiinţarea grupării, cred că s-a îndeplinit, astfel că putem spune acum, la peste cinci ani de la înfiinţare, că efortul nostru n-a fost în zadar.
Gruparea noastră numără astăzi aproape 80 de membri, a editat 20 Buletine Informative, a organizat expoziţii şi a realizat materiale cu Eminescu în toată ţara.
A venit timpul să profităm de această dezvoltare fără precedent a informaţiei electronice şi să înfiinţăm acest site, care să ajute pe oricine doreşte să cunoască mai operativ activitatea grupării, să-şi spună părerea şi să vină cu propuneri de îmbunătăţire a activităţii noastre. - scrie în cuvântul introductiv ing. Nicolae Iosub.

Darwin dixit: Omul este un înger fără de aripi şi o maimuţă fără de coadă.

Charles Darwin (n. 12 februarie 1809, Shrewsbury, Shropshire - d. 19 aprilie 1882, Down, lângă Beckenham, Kent) este cel mai celebru naturalist britanic, geolog, biolog şi autor de cărţi, fondatorul teoriei referitoare la evoluţia speciilor de plante şi animale (teoria evoluţionistă). A observat şi a demonstrat că toate speciile de forme de viaţă au evoluat de-a lungul timpului din anumiţi strămoşi comuni, proces pe care l-a numit "selecţie naturală", toate acestea fiind publicate în cea mai celebra scriere a sa, "Originea speciilor", publicată în 1859.

Teoria evoluţionistă a fost acceptată de către comunitatea ştiinţifică şi publicul larg încă din timpul vieţii sale, în timp ce teoria selecţiei naturale a fost considerată ca prim argument al procesului evoluţiei abia prin anii 1930 iar acum constituie baza evoluţionismului sintetic.
Examinează evoluţia umană şi selecţia sexuală în lucrarea Originea omului, urmată de Exprimarea emoţiilor la oameni şi animale.
Cercetările sale asupra plantelor au fost publicate într-o serie de cărţi, iar in ultima sa lucrare, a examinat râmele şi efectul pozitiv al acestora asupra solului.
Darwin şi-a stimulat interesul pentru ştinţele naturale în perioada studiilor de medicină la Universitatea din Edinburgh şi de teologie la Universitatea Cambridge. Multe din observaţiile şi datele pe care se bazează ipoteza sa, provin din timpul călătoriei pe mare, cu nava "Beagle", în urma cărora devine consacrat ca eminent geolog, aducând de asemenea un argument clar pentru teoria uniformitaristă a lui Charles Lyell. Prin publicarea lucrării Călătorie pe Beagle, Darwin devine un autor foarte popular. Observând minuţios distribuţia geografică a formelor sălbatice de viaţă şi colectând foarte multe fosile, studiază mutaţia speciilor şi elaborează, în 1838 celebra sa teorie a selecţiei naturale.
Deşi a discutat cu mai multi naturalişti, lui Darwin i-a trebuit o bună perioada de timp pentru a-şi continua cercetările, în cadrul cărora domeniul geologiei ocupă un loc important.
Materialist şi dialectician spontan, el a demonstrat primul, pe baze experimentale, materialitatea lumii vii şi a susţinut originea animală a omului ("Originea omului şi selecţia sexuală", 1871). Conceptia sa evoluţionistă (darvinismul) a avut o mare influenta asupra filozofiei cunoaşterii, infirmând teoria fixistă si creaţionistă. Descoperirile ştiinţifice ale lui Darwin stau la baza biologiei moderne şi constituie explicaţia biodiversităţii.
Ca recunoaştere a valorii sale, Darwin a fost unul din cele cinci persoane care, în secolul al XIX-lea, după deces, au fost comemorate prin doliu naţional şi a fost înmormântat la Westminster Abbey, alături de John Herschel şi Isaac Newton. (după Wikipedia)

în imagini: marca poştala emisă de Posteitaliene şi ştampila ocazională
aplicată de FDC. Emisiunea se pune în circulaţie pe 12 februarie 2009.

Citiți NETICHET - Regulile ce trebuie respectate!

Carte despre expresia unei noi orientări în filatelia tematică

Recenzie

Dan N. Dobrescu ne oferă o nouă lucrare filatelică. Contrubuţii la evocarea unor evenimente 1985-2008 este expresia unei noi orientări în filatelia tematică românească. Lucrarea este un catalog de piese filatelice - întreguri poştale şi ştampile - la a căror realizare autorul a contribuit. O parte din piesele prezentate de Dan N. Dobrescu, dătorită nivelului superior al formei şi conţinutului, sunt evocate şi în literatura filatelică din alte ţări şi fac parte integrante din colecţii renumite, premiate la expoziţii FIP. Realizarea pieselor din gama "Dobrescu" atrage interesul colecţionarilor străini pentru produsele filatelice româneşti şi prezenţa filateliei româneşti pe plan mondial. "Întâi a fost pasiunea pentru a colecţiona, apoi a venit gustul cercetării filatelice. Dar, într-o zi am simţit nevoia de a crea. Am început cu obliterări, apoi am trecut la plicuri omagiale şi întreguri poştale. Prezentul catalog reflectă această evoluţie, inclusiv tehnicile folosite." - scrie autorul în introducerea cărţii. Lucrarea lui Dobrescu conţine o serie de "tablete filatelice", scrieri publicate ani la rând în săptămânalul Baricada.

Lucrarea lui Dobrescu este bilingvă - română şi engleză, şi a fost realizată de Editura Axa Botoşani.
Datele biografice ale autorului: Născut la 22 martie 1943 în Bucureşti. Este licenţiat al Universităţii din Bucureşti - Facultatea de Matematică-Mecanică. A început să colecţioneze timbre din 1957, este membru al American Topical Association, membru activ al Academiei Europene de Filatelie şi membru de onoare al Federaţiei Filatelice Române.

Cei interesaţi îl pot contacta pe autor la dndobrescu_dannd@yahoo.com,

iar cartea poate fi lecturată pe philatelica.ro (9,13 MB)

Odă a Libertăţii

Aleksandr Sergheevici Puşkin (n. 6 iunie [S.V. 26 mai] 1799, d. 10 februarie [S.V. 29 ianuarie] 1837) este un poet şi dramaturg clasic rus, considerat întemeietorul literaturii ruse moderne.

Poetul Aleksandr Sergheevici Puşkin, fiul Nadejdei Osipovna Puşkina (1775-1836) şi al lui Serghei Lvovici Puşkin (1770-1848) s-a născut, la Moscova, pe 6 iunie (26 mai, stil vechi) 1799. În 1811 viitorul poet s-a înscris la şcoala nou înfiinţată la Ţarskoe Selo, (azi oraşul Puşkin) unde va studia până în 1817. La vârsta de cincisprezece ani publica primul poem. În 1820 publică primul său lung poem, Ruslan şi Ludmila.
Poetul devine incomod din pricina popularităţii şi scrierilor lui antidespotice - manuscrisul Odă a Libertăţii. Ca urmare, în acelaşi an (1820), pentru a evita deportarea în Siberia, se mută la Chişinău unde va locui până în 1823. După o călătorie de vară în Caucaz şi în Crimeea, scrie două poeme foarte aclamate: Prizonierul din Caucaz şi Fântâna din Bahcisarai. În 1823 se mută la Odessa, unde intră din nou în conflict cu guvernul care-l trimite în exil în nordul Rusiei, unde va sta din 1824 până in 1826. Cu ajutorul anumitor autorităţi reuşeşte să-i facă o vizită Ţarului Nikolai I pentru o petiţie cu privire la eliberarea lui pe care o şi obţine.
Puşkin la şaisprezece ani, recitând un poem
În revolta din decembrie 1825 la Sankt Petersburg sunt găsite în mâinile unor insurgenţi o serie de poeme politice timpurii ale poetului; ca urmare Puşkin intră imediat sub strictul control al cenzurii guvernului, fiindu-i interzis sa călătoreasca sau să publice. În acest timp scrie drama Boris Godunov pe care însă nu reuşeşte să o publice decât cinci ani mai târziu.
În 1831 se căsătoreşte cu Natalya Goncharova. Împreună încep să frecventeze cercurile din înalta societate, poetul devenind un apropiat al curţii. Soţia lui era o femeie foarte admirată, inclusiv de ţar care pentru a-l umili îi oferă cel mai neînsemnat titlul de la curte. În 1837, înglodat in datorii şi în mijlocul zvonurilor despre relaţia amoroasă a soţiei lui cu aventurierul francez d’Anthes, pe 27 ianuarie Puşkin îl provoacă pe presupusul iubit la duel. În urma duelului, două zile mai târziu, Rusia pierdea pe cel mai important poet şi dramaturg romantic al secolul XIX - Alexandru Sergheevici Puşkin moare. Guvernul, temându-se de o eventuală demonstraţie politică, a mutat desfăşurarea funeraliilor într-o locaţie mai mică, permiţând participarea unui grup foarte restrâns de rude şi prieteni apropiaţi.

Thailanda - Ziua Copiilor

Data apariției: 10 ianuarie 2009
se poate procura de la ไปรษณีย์ไทย (Thailand Post)

I.L. Caragiale: Nici un om cuminte nu poate da dreptate deplină ţăranilor răsculaţi

8 februarie 1907 Răscoala ţăranilor din satul Flămânzi. Răscoala ţărănească s-a răspândit repede, ajungând până în Valahia. Principala cauză a fost nemulţumirea ţăranilor legată de inechitatea deţinerii pământurilor, aflat în mâinile a doar câtorva mari proprietari.

răscoala a început pe pământurile unui arendaş, Mochi Fischer, din satul Flămânzi. Acesta a refuzat să semneze contractele cu ţăranii din localitate. Familia austro-evreiască Fischer arenda la acea vreme circa 75% din pământul arabil din trei judeţe din Moldova (aşa-numita "Fischerland").
Ţăranii, speriaţi că vor rămâne fără locuri de muncă, şi, mai ales, fără mâncare, au început să se comporte violent. Mochi Fischer s-a speriat şi a fugit la un prieten de-al său din Cernăuţi, lăsându-i pe ţărani fără contracte semnate. Teama de a-şi pierde locul de muncă, împreună cu nişte presupuşi instigatori austro-ungari, a provocat răscoala ţăranilor. Aceasta s-a răspândit în curând în întreaga Moldovă, mai multe proprietăţi ale latifundiarilor fiind distruse, şi numeroşi arendaşi fiind ucişi sau răniţi. Guvernul conservator (Partidul Conservator) nu a putut face faţă situaţiei, astfel încât liberalii lui Dimitrie Sturdza au preluat puterea.
Numărul victimelor nu este cunoscut, şi nici măcar desfăşurarea evenimentelor nu e clară, deoarece regele Carol I a ordonat distrugerea tuturor documentelor referitoare la aceste evenimente, astfel încât guvernul liberal să nu fie făcut răspunzător de un eventual guvern conservator.
Numărul de morţi raportat de diplomaţii aflaţi în România la acea dată au fost, după cum urmează: între 3 000 şi 5 000 (cifrele diplomaţilor austrieci) şi între 10 000 şi 20 000 (cifrele diplomaţilor francezi). Istoricii pun cifrele între 3 000 şi 18 000, cea mai des întâlnită fiind aceea de 11 000 de victime.

Majoritatea marilor proprietari funciari preferau să locuiască în oraşe, şi nu doreau să se ocupe direct de administraţia proprietăţilor lor. Prin urmare, închiriau domeniile lor unor intermediari (arendaşi), primind în schimb o sumă fixă (arendă). Arendaşii la rândul lor încercau să obţină profituri cât mai mari într-o perioadă cât mai scurtă de timp. În acea perioadă, ţăranii formau până la 80% din populaţia României, şi circa 60% aveau pământ foarte puţin sau nu aveau deloc, în timp ce latifundiarii aveau mai mult de jumătate din pământul arabil.
S-a încercat în epocă, în anumite medii, să se dea o tentă anti-semită răscoalei, prin afirmaţia că evreii ar fi fost de vină pentru asuprirea cruntă a ţăranilor. În realitate, puţini erau evreii care se ocupau cu arenda, iar în ţară erau şi mulţi arendaşi români. Dacă răscoala ar fi fost o mişcare anti-semită, ea ar fi trebuit să se limiteze la nordul Moldovei, unde arendaşii evrei predominau. Ori, răscoala s-a extins în zone cu foarte puţini arendaşi evrei, printre care şi Oltenia, unde s-a atins chiar apogeul şi unde represiunea a fost deosebit de feroce. Adevărul este că răscoala a fost o mişcare socială, şi nicidecum una etnică, o mişcare pentru care proprietarii şi arendaşii, arendaşii evrei şi arendaşii români sunt în egală măsură răspunzători. (după Wikipedia)