Părintele telefonului

Alexander Graham Bell (3 martie 1847 - 2 august 1922) născut în Edinburgh Scoţia, moare pe insula Cap Breton în Canada a fost un om de ştiinţă, inventator şi, ulterior, industriaş american, care în anul 1876 a devenit prima persoană care a brevetat un dispozitiv capabil să emită şi să recepţioneze cuvintele rostite. În transmiţătorul sau microfonul lui Bell, undele sonore loveau o diafragmă flexibilă de care era ataşat un magnet pemanent. Diafragma şi magnetul vibrau, şi un efect numit inducţie electro-magnetică producea un curent variabil într-o bobină alăturată. Acest curent variabil era transmis prin cabluri la un receptor în care trecea prin bobina unui electromagnet. Curentul variabil producea un câmp magnetic variabil, care făcea să vibreze o diafragmă subţire de fier, pentru a reproduce vibraţiile sonore iniţiale. Transmiţătorul lui Bell producea doar un semnal slab, fără mijloace de a-l amplifica.
În 1861 profesorul german Philipp Reis a descoperit un "aparat de vorbit la distanţă" care funcţiona, mulţumindu-se cu acesta şi fără a căuta perfecţionarea lui. La scurt timp după aceasta, Elisha Gray şi Antonio Meucci experimentează in USA transmiterea sonoră prin cabluri electrice.
În anul 1873 Bell încearcă să perfecţioneze "telegraful harmonic". Aceste experimentări ale lui au folosit mai târziu la înregistrarea sonoră. Construieşte "phonoautograful" care înregistrează tonul pe un cilindru înnegrit cu funingine. Directorul şcolii "Clarke School for the Deaf" "Gardiner Greene Hubbard" şi "Thomans Sanders" aflând de cercetările "telegrafului harmonic", oferă finanţarea lor. Bell descoperă întâmplător transmiterea tonului, cu toate că nu reuşeşte din nou să-l reproducă. La 14 februarie 1876 i se acordă patentul pentru descrierea fenomenului, cu solicitarea de a trimite un aparat care funcţionează. Acordarea patentului are loc cu câteva ore înaintea lui Elisha Gray care a realizat aceaşi descoperire. După această descoperire Bell ajunge împreună cu Thomas Sanders şi Gardiner G. Hubbard proprietarul "Bell Telephone Company".

Drumul de la Târlişua până la Cimitirul Bellu

Liviu Rebreanu (n. 27 noiembrie 1885, comuna Târlişua, judeţul Bistriţa-Năsăud – d. 1 septembrie 1944, Valea Mare, judeţul Argeş) a fost un romancier, dramaturg şi academician român.

Liviu Rebreanu a fost primul din cei 14 copii ai învăţătorului Vasile Rebreanu. În anul 1889 familia Rebreanu s-a mutat în comuna Maieru, pe valea Someşului. A început cursurile şcolii primare în 1891. A urmat în anul 1895 două clase la Gimnaziul grăniceresc din Năsăud. În 1897 s-a transferat la Şcoala de băieţi din Bistriţa ("Polgári Fiú Iskola"), unde a urmat încă trei clase.
În anul 1898, îndrăgostit fiind, liceanul de clasa a IV-a, scrie "întâia şi ultima poezie". Fascinat de o tânără acriţă dintr-o trupă ambulantă ungurească, scrie un vodevil după modelul celui văzut. Mai târziu, aflat în Budapesta, a cultivat, fără succes, acelaşi gen dramatic.
În 1900 a început să urmeze Şcoala reală superioară de honvezi din Sopron. La sfârşitului anului I, a obţinut calificativul "eminent".
În 1902, după abateri de la regulamentul şcolii, a fost retrogradat din funcţia de chestor. Din 1903 până în 1906 a urmat Academia militară "Ludoviceum" din Budapesta.
La 1 septembrie 1906 a fost repartizat ca sublocotenent la regimentul al doilea de honvezi regali din Gyula, în sud-estul Ungariei. La Budapesta şi Gyula a scris şi transcris cinci povestiri, în limba maghiară, din ciclul Szamárlétra (Scara măgarilor), satire cu caracter anticazon. Sub presiunea unor încurcături băneşti, a fost forţat să demisioneze din armată.
La începutul anului 1910 era funcţionar la primăria din Vărarea. În luna ianuarie 1910, pe baza convenţiei cu Austro-Ungaria, guvernul budapestan cere autorităţilor româneşti extrădarea gazetarului. În februarie Rebreanu a fost arestat şi deţinut la Văcăreşti. Într-un Memoriu adresat autorităţilor româneşti în luna mai, tânărul scriitor a menţionat că adevărata pricină a cererii de extrădare constă în activitatea sa publicistică pe care, anterior, a desfăşurat-o în slujba românilor de peste munţi. După o lungă detenţie la închisoarea Văcăreşti, este întemniţat la Gyula. La 16 august, eliberat din închisoare, Curtea tribunalului de Apel consideră că delictul a fost ispăşit după cele şase luni de temniţă.
La 4 aprilie 1944 fiind grav bolnav, s-a retras la Valea Mare, fără să mai revadă vreodată Bucureştiul. La 7 iulie Rebreanu scria în Jurnal: Perspective puţine de salvare, dată fiind vârsta mea, chistul din plămânul drept, emfizemul vechi şi bronşita cronică.
La 1 septembrie 1944 la Valea Mare, a încetat din viaţă la vârsta de 59 de ani. Peste câteva luni a fost deshumat şi reînhumat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.