Şi-acum mă taie, dacă vrei,/Şi-aruncă-mă la câini!

George Coşbuc (n. 20 septembrie 1866, Hordou, comitatul Bistriţa-Năsăud, azi Coşbuc, judeţul Bistriţa-Năsăud - d. 9 mai 1918, Bucureşti) a fost un poet român din Transilvania, membru titular al Academiei Române din anul 1916.
George Coşbuc s-a născut al optulea dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic Sebastian Coşbuc şi ai Mariei, fiica preotului greco-catolic Avacum din Telciu. Copilăria şi-o va petrece la Hordou, în orizontul mitic al lumii satului, în tovărăşia basmelor povestite de mama sa. Primele noţiuni despre învăţătură le primeşte de la ţăranul Ion Guriţă, dintr-un sat vecin, despre care Maria Coşbuc auzise "că ştie poveşti". De la bătrânul diac Tănăsucă Mocodean, Coşbuc învaţă a citi încă de la vârsta de cinci ani.
După cum însuşi a mărturisit-o, Coşbuc intenţiona să realizeze o epopee, astfel încât "baladele" şi celelalte poeme luate din "poveştile poporului" pe care le-a scris, să capete "unitate şi extensiune de epopee". Deşi nerealizată pe deplin, cele mai izbutite poeme ale sale se încadrează într-o viziune unitară, alcătuind o monografie epico-lirică a satului românesc. Regăsim în creaţia sa natura românească, muncile câmpeneşti, datinile ataşate marilor momente ale existenţei, erotica ţărănească, revolta ţăranului, experienţa tragică a războiului, momente din istoria poporului român.
În descrierea naturii, deosebindu-se de Vasile Alecsandri (cel dintâi pastelist remarcabil în evoluţia liricii româneşti), la Coşbuc obiectul evocării e omul pământului, peisajul având funcţia de a-i oferi acestuia cadrul de manifestare, în tradiţia poemelor lui Vergiliu şi ale lui Hesiod, cu ale sale Lucrări şi zile. Coşbuc închină fiecărui anotimp măcar câte o poezie, spectacolul lumii rurale relevând cadrul existenţial şi unele dintre îndeletnicirile ţărăneşti tipice (Noapte de vară, Vara, În miezul verii, Iarna pe uliţă). Natura este plastică şi, de obicei, evocatoare de tablouri cu contururi exacte, exprimând puternice stări sufleteşti. Viziune artistică din Balade şi idile este unitară, poemele impunându-se prin prospeţime şi prin optimism, în legătură intimă cu mentalitatea ţărănească, ale cărei ipostaze fundamentale le stilizează. Idilele sunt caracterizate printr-un lirism discret, în viziune obiectivată epic sau dramatic. Poetul surprinde în scene de o graţie firească semnele tulburării erotice, jocurile şi capriciile iubirii, farmecul vârstei incerte, între o candoare sufletească şi o instinctivă tactică erotică. Imaginea, esenţializată, a psihologiei şi a comportamentului erotic este recompusă prin reacţiile, gesturile şi replicile eroilor. Se detaşează din idile o anume simplitate a situaţiilor, extrase dintr-un cotidian ţărănesc, stilizat cu graţie şi simplitate. Dovadă a unei înzestrări clasice temperamentale, înclinată spre lumea obiectivă şi nu spre atmosfera subiectivă, vocaţia poetului în descrierea naturii este desenul, în forma unor notaţii simple, neutre sub raport artistic, dar de o mare siguranţă şi expresivitate în mobilitatea percepţiei. Coşbuc a păstrat spiritul autentic românesc în balade, prin prezentarea momentelor nunţii (Nunta Zamfirei) sau prin viziunea asupra morţii (Moartea lui Fulger). Experienţa tragică a războiului, momentele din istoria naţională şi revolta ţăranului apar în sinteze poetice, reprezentative pentru psihologia noastră etnică şi a filosofiei implicate în atitudinea românească în faţa vieţii şi a morţii. Coşbuc a creat o operă de sensibilitate românească, sinteză de autentică şi originală substanţă poetică şi artistică.

El-Zorab

La paşa vine un arab,
Cu ochii stinşi, cu graiul slab.
- "Sunt, paşă, neam de beduin,
Şi de la Bab-el-Manteb vin
Să vând pe El-Zorab.

Arabii toţi răsar din cort,
Să-mi vadă roibul, când îl port
Şi-l joc în frâu şi-l las în trap!
Mi-e drag ca ochii mei din cap
Şi nu l-aş da nici mort.

integral citiţi aici
fişierul audio (interpretare de excepţie al lui Florin Piersic) aici

Drumul de la Târlişua până la Cimitirul Bellu

Liviu Rebreanu (n. 27 noiembrie 1885, comuna Târlişua, judeţul Bistriţa-Năsăud – d. 1 septembrie 1944, Valea Mare, judeţul Argeş) a fost un romancier, dramaturg şi academician român.

Liviu Rebreanu a fost primul din cei 14 copii ai învăţătorului Vasile Rebreanu. În anul 1889 familia Rebreanu s-a mutat în comuna Maieru, pe valea Someşului. A început cursurile şcolii primare în 1891. A urmat în anul 1895 două clase la Gimnaziul grăniceresc din Năsăud. În 1897 s-a transferat la Şcoala de băieţi din Bistriţa ("Polgári Fiú Iskola"), unde a urmat încă trei clase.
În anul 1898, îndrăgostit fiind, liceanul de clasa a IV-a, scrie "întâia şi ultima poezie". Fascinat de o tânără acriţă dintr-o trupă ambulantă ungurească, scrie un vodevil după modelul celui văzut. Mai târziu, aflat în Budapesta, a cultivat, fără succes, acelaşi gen dramatic.
În 1900 a început să urmeze Şcoala reală superioară de honvezi din Sopron. La sfârşitului anului I, a obţinut calificativul "eminent".
În 1902, după abateri de la regulamentul şcolii, a fost retrogradat din funcţia de chestor. Din 1903 până în 1906 a urmat Academia militară "Ludoviceum" din Budapesta.
La 1 septembrie 1906 a fost repartizat ca sublocotenent la regimentul al doilea de honvezi regali din Gyula, în sud-estul Ungariei. La Budapesta şi Gyula a scris şi transcris cinci povestiri, în limba maghiară, din ciclul Szamárlétra (Scara măgarilor), satire cu caracter anticazon. Sub presiunea unor încurcături băneşti, a fost forţat să demisioneze din armată.
La începutul anului 1910 era funcţionar la primăria din Vărarea. În luna ianuarie 1910, pe baza convenţiei cu Austro-Ungaria, guvernul budapestan cere autorităţilor româneşti extrădarea gazetarului. În februarie Rebreanu a fost arestat şi deţinut la Văcăreşti. Într-un Memoriu adresat autorităţilor româneşti în luna mai, tânărul scriitor a menţionat că adevărata pricină a cererii de extrădare constă în activitatea sa publicistică pe care, anterior, a desfăşurat-o în slujba românilor de peste munţi. După o lungă detenţie la închisoarea Văcăreşti, este întemniţat la Gyula. La 16 august, eliberat din închisoare, Curtea tribunalului de Apel consideră că delictul a fost ispăşit după cele şase luni de temniţă.
La 4 aprilie 1944 fiind grav bolnav, s-a retras la Valea Mare, fără să mai revadă vreodată Bucureştiul. La 7 iulie Rebreanu scria în Jurnal: Perspective puţine de salvare, dată fiind vârsta mea, chistul din plămânul drept, emfizemul vechi şi bronşita cronică.
La 1 septembrie 1944 la Valea Mare, a încetat din viaţă la vârsta de 59 de ani. Peste câteva luni a fost deshumat şi reînhumat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.