Fall Weiss

Invadarea Poloniei din 1939 (numită de polonezi: Wojna obronna 1939 roku - Războiul de apărare din 1939, de germani: Polenfeldzug-Campania poloneză, având numele de cod dat de Marele Stat Major nazist Fall Weiss, numită de unii istorici şi "Campania poloneză din septembrie" ori "Războiul polono-german din 1939"), a fost iniţiată de Germania Nazistă, Uniunea Sovietică şi statul marionetă Slovacia (vezi telegrama de mulţumire al lui Adolf Hitler), fiind evenimentul care a declanşat al doilea război mondial. Dacă asupra momentului declanşării celei de-a doua conflagraţii mondiale mai există discuţii, este acceptat de către toată lumea că invadarea Poloniei a marcat începutul celui de-al doilea război mondial în Europa, de vreme ce aliaţii continentali ai Poloniei (Regatul Unit şi Franţa) au declarat răboi Germaniei pe 3 septembrie, gest urmat la scurtă vreme de Canada, Australia şi Noua Zeelandă. Invazia a început pe 1 septembrie 1939, la numai o săptămână după semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, şi s-a încheiat pe 6 octombrie, odată cu ocuparea întregii Polonii de agresorii germani şi sovietici.

După un presupus "atac polonez" de pe 31 august 1939, o înscenare germană de fapt, forţele germane au atacat Polonia din nord, sud şi vest în ziua următoare. Cu liniile de apărare mult prea întinse de-a lungul graniţelor ţării, forţele poloneze au fost nevoite să se retragă spre răsărit. După înfrângerea din bătălia de pe râul Bzura de la mijlocul lunii septembrie, germanii au cucerit un avantaj indiscutabil. Forţele poloneze au început să se retragă către sud-est, conform unui plan care prevedea o apărare îndârjită în zona aşa-numitului cap de pod românesc, unde urmau să aştepte promisul contraatac Aliat.
Pe 17 septembrie 1939, Armata Roşie sovietică a atacat regiunile răsăritene ale Poloniei în cooperare cu Germania. Sovieticii ocupau zonele convenite în anexa secretă a Pactului Molotov-Ribbentrop, care împărţea Europa Răsăriteană între sferele de influenţă sovietică şi nazistă. Trebuind să facă faţă luptei pe două fronturi, guvernul polonez a decis că apărarea în zona capului de pod românesc nu mai era posibilă şi a ordonat evacuarea trupelor şi tezaurului Băncii Naţionale prin România neutră. Până pe 1 octombrie, trupele germane şi sovietice au ocupat în totalitate teritoriul polonez, dar guvernul polonez nu s-a predat niciodată. În plus, o mare parte din soldaţii armatelor terestre şi aeriană poloneze au fost evacuaţi în România şi Ungaria. Numeroşi militari polonezi evacuaţi au emigrat pentru a se alătura nou create Armate poloneze din Franţa, din Siria sub mandatul francez şi din Regatul Unit.
Ca urmare a înfrângerii în Campania din septembrie, s-a format Statul secret polonez. Lupta Poloniei în al doilea război mondial nu a încetat, nou creata sa armată continuând să contribuie la operaţiunile militare ale Aliaţilor de-a lungul întregii conflagraţii. Germanii au cucerit sectorul ocupat de sovietici şi au invadat Uniunea Sovietică pe 22 iunie 1941, pierzând mai apoi întregul teritoriu în faţa înaintării Armatei Roşii în 1944. În timpul războiului, Polonia a pierdut cam o cincime din populaţia antebelică datorită ocupaţiei care a marcat sfârşitul celei de-a doua republici poloneze.

Dictatul de la Viena

Dictatul de la Viena (cunoscut şi ca Al doilea arbitraj de la Viena) a fost un act internaţional încheiat la 30 august 1940, prin care România a fost silită să cedeze aproape jumătate (43.492 km²) din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei horthyste. Acest act a fost impus de Germania Nazistă şi Italia fascistă în preajma celui de-al Doilea Război Mondial sub titlul de „arbitraj”. Presa şi ulterior istoriografia română a numit această procedură „dictat” (termen preluat din limba germană, Diktat).

Hitler, foarte preocupat de securizarea zonei petrolifere Ploieşti, i-a împuternicit pe ministrul de externe al Germaniei, Joachim von Ribbentrop, şi pe cel al Italiei, Galeazzo Ciano, să comunice separat deciziile sale delegaţiilor română şi maghiară, separat, ceea ce a avut loc la 30 august 1940, în palatul Belvedere din Viena:
Textul arbitrajului de la Viena, (30 august 1940)
1. Traseul definitiv al liniei de frontieră, care desparte România de Ungaria, va corespunde aceluia marcat pe harta geografică aici anexată. O comisie româno-ungară va determina detaliile traseului la faţa locului.
2. Teritoriul român atribuit Ungariei va fi evacuat de trupele româneşti într-un termen de 15 zile şi remis în bună ordine acesteia. Diferitele faze ale evacuării şi ale ocupării, precum şi modalităţile lor vor fi fixate în termen de o comisie româno-ungară. Guvernele ungar şi român vor veghea ca evacuarea şi ocuparea să se desfăşoare în ordine completă.
3. Toţi supuşii români, stabiliţi în această zi pe teritoriul ce urmează a fi cedat de România, dobândesc fără alte formalităţi naţionalitatea ungară. Ei vor fi autorizaţi să opteze în favoarea naţionalităţii române într'un termen de şase luni. Acele persoane care vor face uz de acest drept vor părăsi teritoriul ungar într'un termen adiţional de un an şi vor fi primiţi de România. Ei vor putea să ia, fără nicio împiedicare, bunurile lor mobile, să lichideze proprietatea lor imobilă, până în momentul plecării lor, să ia cu ei produsul rezultat. Dacă lichidarea nu reuşeşte, aceste persoane vor fi despăgubite de Ungaria. Ungaria va rezolva într'un mod larg şi acomodant toate chestiunile relative la transplantarea optanţilor.
4. Supuşii români de rasă ungară, stabiliţi în teritoriul cedat în 1919 de către Ungaria României şi care rămâne sub suveranitatea acesteia, primesc dreptul de a opta pentru naţionalitatea ungară, într'un termen de şase luni. Principiile enunţate în paragraful trei vor fi valabile pentru persoanele care vor face uz de acest drept.
5. Guvernul ungar se angajează solemn să asimileze în totul cu ceilalţi supuşi unguri pe persoanele de rasă română, care, pe baza arbitrajului de mai sus, vor dobândi naţionalitatea ungară. Pe de altă parte, guvernul român ia acelaşi angajament solemn în ceea ce priveşte pe supuşii de rasă ungară, care vor rămâne pe teritoriul român.
6. Detaliile rezultând din transferul de suveranitate vor fi reglementate prin convenţie directă între guvernele român şi ungar.
7. În cazul în care dificultăţi sau îndoieli s'ar ivi în cursul aplicării acestui arbitraj, guvernele român şi ungar se vor înţelege pe cale directă. Dacă într'o chestiune sau alta înţelegerea nu se realizează, litigiul va fi supus guvernelor Reich-ului şi Italiei, care vor adopta o soluţie definitivă.