Cronicarul optimistului

George Călinescu (n. 19 iunie 1899, Bucureşti - d. 12 martie 1965, Otopeni) a fost un critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii şi literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după alţii doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai importanţi critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu. Îşi semnează întotdeauna articolele cu pseudonimul G. Călinescu, după o modă destul de răspândită în perioada interbelică.
Pe 19 iunie 1899, se naşte la Bucureşti Gheorghe Vişan, fiul Mariei Vişan. Copilul e crescut de impiegatul C.F.R. Constantin Călinescu şi de soţia sa, Maria, în casa cărora mama băiatului lucra ca menajeră. Familia Călinescu, împreună cu „femeia în casă” şi copilul, se mută la Botoşani, apoi impiegatul Călinescu este transferat la Iaşi. Aici Gheorghe Vişan (viitorul scriitor) e înscris la Şcoala „Carol I”, de pe lângă Liceul Internat. În 1907, Maria Vişan (mama sa naturală) acceptă ca soţii Călinescu, care nu aveau copii, să-l înfieze. De acum, se va numi Gheorghe Călinescu. Se muta la Bucureşti în 1908. În copilărie nu a excelat cu nimic, s-a lăsat învăluit în aura mediocrităţii.
Intelectual cu idei de stânga, dar care în timpul dictaturii regelui Carol al doilea publica în Revista Fundaţiilor Regale ode ditirambice la adresa monarhului, Călinescu a aderat, după abdicarea regelului Mihai şi instaurarea comunismului, în 1947 la noua ideologie, surâzându-i, bineînţeles, avantajele practice obţinute de pe urma acestei adeziuni.
A făcut mai multe călătorii de documentare în Uniunea Sovietică (Kiev, Moscova, Leningrad, 1949) şi în China comunistă (Am fost în China nouă, 1953) , publicându-şi impresiile de călătorie în aceste două volume.
Perioada aceasta poate fi subdivizată în trei etape:
1. Perioada anilor 1948-1953, când criticul si istoricul literar va fi atacat şi marginalizat. În acelaşi timp este îndepărtat de la catedră şi exilat la Institutul de Teorie Literară şi Folclor, creat special pentru el, devenit abia după 1965 Institutul de Istorie şi teorie literară-George Călinescu. Devine membru al Academiei Republicii Populare Române din 1949.
2. Perioada 1953-1956, anii destalinizării, anii dezgheţului hruşciovian. România era însă condusă de Gheorghiu-Dej, un lider cu vederi staliniste care nu se grăbeşte să urmeze exemplul colegului său sovietic Hruşciov şi să denunţe crimele comise în epoca stalinistă, de fapt să se autodenunţe.
Aceste evenimente politice îl găsesc pe G. Călinescu în faza încercării de creaţie a unor opere în stilul epocii, dar limbajul trădează imposibilitatea unei adaptări totale la stereotipiile din limba de lemn, stil adoptat de majoritatea contemporanilor săi. Se pare însă că mai marii vremii nu i-au apreciat aceste tentative de aliniere, fiind totuşi considerat un conservator, un intelectual cu idei retrograde.
În anul 1953 îi apare romanul Bietul Ioanide iar începând cu 1956 reintră în viaţa literarã printr-o rubricã permanentã (Cronica optimistului) ţinută în săptămânalul cultural Contemporanul.
3. Începând cu anii 1955-1956 şi până la moarte (12 martie 1965), el va fi „reabilitat” şi se vor formula numai aprecieri pozitive privind angajarea sa civică, activitatea sa de intelectual democrat din perioada interbelică. Îşi retipăreşte aproape întreaga operă, cu excepţia Istoriei sale monumentale, care este republicată în anii 80 de asistentul său, devenit între timp profesor, Alexandru Piru, este înconjurat de onoruri, e premiat şi omagiat.

Lenin avea neuronii piramidali din al treilea strat al cortexului cerebral foarte mari

Vladimir Ilici Lenin (22 aprilie (10 aprilie (stil vechi)) 1870 – 21 ianuarie 1924), a fost un revoluţionar rus care a condus partidul bolşevic, primul Premier al Uniunii Sovietice şi fondatorul ideologiei cunoscute sub numele de leninism.
"Lenin" a fost unul dintre pseudonimele sale. Se crede că l-a creat ca să demonstreze antagonismul faţă de Gheorghi Plehanov, care folosea pseudonimul Volghin, după râul Volga; Lenin a ales râul Lena care este mai lung şi care curge în direcţia opusă. În orice caz, sunt multe teorii despre provenienţa pseudonimului său, iar Lenin nu a explicat niciodată alegerea sa. Uneori, în Occident, este în mod eronat numit "Nikolai Lenin", deşi niciodată nu a purtat acest nume în Rusia.
Lenin s-a născut în Simbirsk, Rusia. Provenienţa etnică şi religioasă a lui Lenin era foarte variată: avea ascendenţă calmâcă prin bunicii paterni, germană, prin bunica maternă, care era luterană, precum şi evreiască prin bunicul matern. Lenin a fost botezat după ritul bisericii ortodoxe ruse.
În copilărie, Lenin s-a remarcat la studiile de latină şi greacă. În mai 1887, fratele său mai mare, Alexandr Ulianov, a fost condamnat la moarte prin spânzurare pentru participarea la un complot cu scopul asasinării ţarului Alexandru al III-lea. Acest eveniment l-a radicalizat pe Lenin şi, la sfârşitul aceluiaşi an, a fost arestat şi exmatriculat de la Universitatea din Kazan pentru participarea la un protest studenţesc. El a continuat să studieze în particular, iar în 1891 a primit licenţa pentru practicarea avocaturii.
În loc să se dedice carierei juridice, Lenin s-a implicat tot mai mult în activitatea de propagandă revoluţionară şi în studiul marxismului. La 7 decembrie 1895 a fost arestat, pentru un an, de autorităţi şi, ulterior a fost exilat în satul Şuşenskoe, din Siberia.
La 8 noiembrie 1917 Lenin a fost ales Preşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului de către Congresul Sovietului Rus. În martie 1919, Lenin şi veteranii bolşevici s-au întâlnit cu revoluţionarii socialişti din întreaga lume şi au format Internaţionala Comunistă. Membrii Internaţionalei Comuniste, inclusiv Lenin şi bolşevicii, s-au deprins din mai larga mişcare socialistă. Din acel moment ei au fost cunoscuţi cu numele de comunişti. În Rusia, Partidul Bolşevic a fost redenumit "Partidul Comunist Rus (Bolşevicii)", care a devenit mai apoi Partidul Comunist al Uniunii Sovietice.
În mai 1922, Lenin a avut primul atac cerebral. A rămas parţial paralizat şi rolul său în guvern a început să se diminueze. După al doilea atac din decembrie 1922, Lenin a demisionat din funcţiile politice. În martie 1923, a suferit al treilea atac, a rămas ţintuit la pat şi incapabil să mai vorbească. Lenin a murit la 21 ianuarie 1924. Cauza oficială a morţii lui Lenin a fost arteroscleroza cerebrală sau al patrulea atac cerebral, dar din cei 27 de medici care l-au tratat numai opt au fost de acord cu concluziile raportului de autopsie. Din acest motiv, s-au făcut mai multe supoziţii privind cauzele morţii lui Lenin.
Documente declasificate după căderea Uniunii Sovietice, alături de memoriile medicilor lui Lenin, sugerează că liderul bolşevic a fost tratat de sifilis încă din 1895. Documentele sugerează, de asemenea, că anatomo-patologului Alexi Abrikosov, care era însărcinat cu autopsia, i s-a ordonat să demonstreze că Lenin nu a murit de sifilis. În 1923, doctorii lui Lenin l-au tratat pe acesta cu salvarsan, singurul medicament care la acea vreme era folosit în mod special pentru tratarea sifilisului, dar şi cu iodură de potasiu care era, de asemenea, folosită, în mod obişnuit, la tratarea acestei boli.
Creierul lui Lenin a fost scos înainte de îmbălsămarea trupului său. Guvernul sovietic l-a însărcinat pe cunoscutul neurochirurg german Oskar Vogt să studieze creierul lui Lenin şi să localizeze zona precisă a celulelor creierului care erau responsabile de geniu. Institutul Creierului a fost creat în Moscova pentru acest scop. Vogt a publicat o lucrare despre creier, în 1929, în care raporta că unii neuroni piramidali din al treilea strat al cortexului cerebral al lui Lenin erau foarte mari. Totuşi, legătura dintre aceştia şi genialitate a fost contestată. Munca lui Vogt a fost considerată de către sovietici ca fiind nesatisfăcătoare. Alte cercetări au fost făcute după aceea de o echipă sovietică, dar rezultatele muncii pe creierul lui Lenin nu au mai fost făcute publice.

Прaвда cel grecesc

Pravda (în limba rusă: Прaвда, "Adevărul") este un ziar sovietic celebru, o publicaţie oficială a Partidului Comunist între anii 1918 şi 1991. Ziarul mai apare încă în Rusia. În ţările occidentale este cunoscut mai ales pentru declaraţiile oficiale pe care le publica în timpul războiului rece. Mai există şi alte ziare, mai puţin faimoase, care sunt sau au fost numite tot Pravda.

Pravda a fost fondat ca ziar al muncitorilor în 1912. Bolşevicii au început publicarea legală a ziarului în Sankt Peterburg pe 22 aprilie 1913. Era o vreme a frământărilor, de 1 mai 1913 a avut loc o greva a aproape 400.000 de oameni, în ziar fiind publicate scrisori ale muncitorilor, arătând care era starea lor de spirit şi agitând mulţimea.
Vladimir Ilici Lenin, care controla ziarului, l-a plasat pe Stalin în redacţia acestuia. Stalin a făcut pentru prima oară parte din colectivul redacţional până când a fost exilat în 1913. În această perioadă, linia mai moderată a redacţiei a fost în contradicţie cu cu atitudinea mai combativă a lui Lenin, redactorii au cenzurat sau au refuzat să publice unele articole ale conducătorului bolşevic. Guvernul Rusiei a încercat de mai multe ori să oprească publicarea ziarului, dar bolşevicii aveau peste 40.000 de cititori fideli şi şi-au creat o reţea independentă de distribuitori. Pravda era dependentă numai de susţinerea financiară a cititorilor-muncitori. Când ziarul a fost interzis oficial, bolşevicii au continuat să-l publice şi să-l distribuie în ilegalitate.
Pravda a jucat un rol important în revoluţia ce avea să vină. Revoluţia din Februarie 1917 a permis ca ziarul să reapară legal, şi la scurtă vreme, după reîntoarcerea lui Stalin din exilul siberian în martie 1917, acesta a reintrat în colectivul de redacţie. Aici, Stalin a colaborat cu Lev Kamenev. În perioada colaborării celor doi, Pravda a avut pentru început o poziţie mai conciliantă faţă de Guvernul provizoriu, poziţie care nu a fost foarte populară printre cititorii fideli. După victoria Revoluţiei din Octombrie, Pravda se vindea într-un tiraj de circa 100.000 de exemplare zilnic.
Pe 22 august 1991, decretul Preşedintelui Rusiei, Boris Elţân, a dizolvat Partidul Comunist şi a confiscat toate proprietăţile acestuia, inclusiv ziarul Pravda. Echipa de jurnalişti nu au luptat pentru ziarul lor sau pentru tradiţiile lui. În loc de aceasta, câteva săptămâni mai târziu, au început publicarea unui nou ziar cu acelaşi nume.
Câteva luni mai târziu, editoru-şef de atunci, Ghennadi Selezniov a vândut Pravda unei familii de investitori din Grecia, Yannikoses. Următorul editor-şef, Alexandr Ilin, a predat emblema ziarului Pravda - medaliile Ordinul Lenin - şi noul certificat de înregistrare către noii proprietari greci

Rachetele noastre puteau să nimerească o muscă deasupra teritoriului Statelor Unite

Nikita Sergheevici Hruşciov, 17 aprilie, 1894 – 11 septembrie 1971, a fost conducătorul Uniunii Sovietice după moartea lui Stalin. A fost Prim Secretar al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din 1953 până în 1964 şi premier din 1958 până în 1964.
Nikita Hruşciov s-a născut la Kalinovka, uezd-ul Dmitriev, gubernia Kursk a Imperiului Rus, (acum regiunea Kursk din Federaţia Rusă). În 1908, familia sa s-a mutat la Iuzovka, Ucraina. S-a calificat şi a lucrat ca mecanic în mină. Pe durata primului război mondial, Hruşciov s-a implicat în activitatea sindicală, iar după revoluţia bolşevică din 1917 a luptat în Armata Roşie. A devenit membru de partid în 1918, şi a lucrat în diverse funcţii de conducere din economie sau din partid în Donbass şi în Kiev. În 1931, a fost transferat la Moscova şi în 1953 a devenit Prim Secretar al Comitetului Orăşenesc din Moscova (Gorkom Moscova) al Partidului Comunist (bolşevic). În 1938, a devenit Prim Secretar al Comitetului Central al partidului Comunist Ucrainian.
Din 1934, Hruşciov a fost membru al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi, din 1939, a fost membru al membru al Politburo .
După moartea lui Stalin din martie 1953, a avut loc o luptă pentru putere între diverse facţiuni din partid. Hruşciov a învins, devenind conducător al partidului pe 7 septembrie. Principalul său adversar în partid, şeful NKVD-ului, Lavrenti Beria, a fost executat în decembrie. Conducerea lui Hruşciov a marcat o tranziţie crucială pentru Uniunea Sovietică. El a iniţiat o serie de reforme şi a şocat delegaţii la cel Congresul al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din 23 februarie 1956, atunci când a prezentat faimosul său Raport Secret prin care denunţa "cultul personalităţii" care îl înconjurase pe Stalin, acuzându-l pe acesta de comiterea de crime pe durata Marii Epurări. Acest fapt l-a înstrăinat pe Hruşciov de elmentele mai conservatoare din Partidului Comunist, dar a reuşit să învingă ceea ce el a numit grupul antipartinic, grup care încercase să-l elimine de la conducerea partidului în 1957.
În 1958, Hruşciov i-a succedat lui Gheorghi Malenkov în funcţia de premier şi a devenit astfel şeful de necontestat atât al statului, cât şi al partidului. El a devenit premier al Uniunii Sovietice pe 27 martie 1958. Hruşciov a promovat reforme ale sistemului sovietic şi a pus accentul pe producţia de bunuri de larg consum şi nu pe industria grea.
În 1959, pe timpul vizitei vicepreşedintelui american Richard Nixon în Uniunea Sovietică, el a luat parte la ceea ce avea să fie numit mai apoi Dezbaterea din bucătarie. Noua atitudine a lui Hruşciov faţă de vest, considerat mai degrabă un rival şi nu o entitate a răului, a făcut să piardă sprijinul Chinei lui Mao Zedong. Uniunea Sovietică şi Republica Populară Chineză au fost mai târziu implicate în propriul lor război rece declanşat de ruptura sino-sovietică din 1960.
Adversarii lui Hruşciov l-au demis pe acesta la o şedinţă a Comitetului Central din 14 octombrie 1964. Înlocuirea a fost datorată în mare parte bădărăniei lui Hruşciov, care era văzută de elita partidului ca teribil de jenantă pe scena internaţională. Modul în care a gestionat Hruşciov criza rachetelor din Cuba a contribuit de asemenea la revolta internă impotriva lui. Conform memoriilor lui Hruşciov, în mai 1962 a plănuit să plaseze rachete cu rază medie de acţiune în Cuba într-o încercare de a contracara rolul crescut pe care-l câştigau Statele Unite în dezvoltarea şi desfăşurarea de rachete strategice. El a prezentat de asemenea acţiunea ca fiind menită să protejeze Cuba de o nouă invazie sponsorizată de SUA, aşa cum fusese invazia eşuată din Golful Porcilor din 1961.
După înlocuirea sa de la putere, Hruşciov a petrecut şapte ani în arest la domiciliu. A murit în casa sa din Moscova, pe 11 septembrie 1971. Hruşciov este înmormântat în Cimitirul Novodevici din Moscova, Rusia.
Hruşciov a fost considerat de către de inamicii săi din Uniunea Sovietică drept un ţăran necioplit şi necivilizat, care avea reputaţia de a întrerupe vorbitorii pentru a-i insulta.
Pe 29 septembrie 1960, Hruşciov a întrerupt de două ori discursul premierului britanic Harold Macmillan prin ţipete şi prin lovirea cu pumnul a mesei. Imperturbabilul Macmillan a spus fraza celebră: "Aş dori să mi se traducă asta, dacă a vrut să spună ceva."
La ONU, două săptămâni mai târziu, Lorenzo Sumulong, delegatul filipinez, l-a întrebat pe Hruşciov cum poate încrimina imperialismul capitalist occidental, atâta vreme cât URSS-ul făcea un lucru similar în Europa Răsăriteană. Hruşciov s-a înfuriat şi i-a spus lui Sumulong că este "o jigodie şi un lacheu al imperialiştilor", după care şi-a scos un pantof din picior şi a făcut o mişcare ca şi cum ar fi bătut cu el în masă.
În timpul summitului Celor Patru Mari de la Paris din 6 mai 1960, Hruşciov a pretins scuze din partea preşedintelui american Dwight D. Eisenhower pentru criza avionului de spionaj U-2. Aceasta a pus capăt conferinţei.
Cu o altă ocazie, Hruşciov a spus referindu-se la capitalism: "Vă vom îngropa!". Această frază, ambiguă atât în engleză cât şi în rusă, a fost interpretată în fel şi chip. Hruşciov a devenit faimos pentru că a strigat preşedintelui american: "Vă vom îngropa. Rachetele noastre puteau să nimerească o muscă deasupra teritoriului Statelor Unite".

De la șah la "O altă Rusie"

Gari Kimovici Kasparov, născut Weinstein (n. 13 aprilie 1963, oraşul Baku, U.R.S.S., azi Azerbaidjan) este un mare maestru şi fost campion mondial la şah de origine armeană-evreiască.
Kasparov l-a întâlnit pe campionul mondial conaţional, Anatoli Karpov prima oară în 1984, când a terminat nedecis un meci în faţa acestuia. Un an mai târziu, l-a reîntâlnit pe Karpov şi l-a învins, devenind cel mai tânăr campion mondial la şah. Kasparov va comenta mai târziu cele două ocazii, remarcând schimbarea benefică a situaţiei politice în U.R.S.S. (şi, implicit, imaginea acesteia în lume) prin venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov, înaintea meciului din 1985.
A deţinut titlul oficial al Federaţiei Internaţionale a Şahului (F.I.D.E.) până în anul 1993, când a format Asociaţia Profesionistă de Şah, viitoare rivală a F.I.D.E. A continuat să deţină titlul de campion mondial până la înfrângerea sa din 2000, suferită în partida cu Vladimir Kramnik.
Din 1985 până la retragerea sa din 2005, Kasparov a deţinut clasificarea cea mai ridicată din lume în Clasamentul ELO. Kasparov deţine şi alte recorduri mondiale. Cu valoarea coeficientului ELO de 2851 puncte, cu care a fost creditat în iulie 1999 de către Federaţia Internaţională a Şahului, Kasparov este deţinătorul celui mai ridicat scor ELO atins vreodată de un şahist. La retragerea sa din lumea şahului profesionist, Kasparov era pe primul loc cu un punctaj de 2812. Tot ca un vârf al întregii sale cariere, Gari Kasparov este deţinătorul a premiului Oscar la Şah, pe care l-a câştigat de unsprezece ori.
Kasparov şi-a anunţat retragerea din şahul profesionist la 10 martie 2005, după care s-a dedicat politicii şi scrisului. În prezent, Gari Kasparov este şeful opoziţiei politice din Rusia, fiind desemnat candidatul mişcării de opoziţie "O altă Rusie" la alegerile prezidenţiale din martie 2008.

"Soso" cel sângeros

Iosif Vissarionovici Stalin, născut Ioseb Djugaşvili (21 decembrie 1878 – 5 martie 1953) din tată georgian şi mamă osetină, a fost un revoluţionar bolşevic şi conducător politic sovietic. Stalin s-a născut în oraşul Gori, Georgia, în familia cizmarului Vissarion Ivanovici Djugaşvili. Mama sa, Ekaterina Geladze, provenea dintr-o familie de iobagi. Cei trei fraţi ai lui Stalin au decedat de tineri. Iosif, denumit din afecţiune "Soso", a fost, practic, singur la părinţi. Stalin a devenit Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în 1922, în urma morţii lui Vladimir Ilici Lenin, câştigând în anii deceniului al treilea lupta pentru putere cu Lev Troţki şi consolidându-şi pe deplin autoritatea odată cu Marea Epurare, o perioadă de represiune cruntă al cărei apogeu a fost atins în 1937. Stalin a rămas la putere pe tot parcursul celui de-al Doilea Război Mondial, şi după încheierea acestuia, până la moartea sa. Regimul său de ideologie marxist-leninistă este adeseori numit stalinism.
Sub Stalin, care a înlocuit Noua Politică Economică cu planurile cincinale, (introduse în 1928) şi agricultura individuală cu agricultura cooperatistă, Uniunea Sovietică a fost transformată dintr-o societate ţărănească într-o mare putere industrială mondială la sfârşitul celui de-al patrulea deceniu. Agricultura sovietică, care a fost exploatată pentru finanţarea industrializării, a continuat să fie subdezvoltată pe toată durata deceniului. Colectivizarea a trebuit sa facă faţă opoziţiei generalizate a chiaburilor, în fapt, cei mai harnici şi gospodari oameni ai satelor, având ca rezultat o luptă înverşunată a multor ţărani împotriva autorităţilor. În acest timp, Stalin a argumentat că fracţionismul Partidului Comunist aflat la putere ar putea slăbi Uniunea Sovietică în faţa inamicilor externi. Pe durata deceniului al patrulea, el, practic, a eliminat opoziţia politică prin intermediul sistemului foarte dur al exilului intern şi prin execuţii, iar prin asigurarea de beneficii anumitor segmente ale populaţiei, a câştigat sprijinul sau cooperarea lor cu regimul.
O victorie greu cucerită în Marele Război pentru Apărarea Patriei, 1941–1945, (care a fost posibilă cel puţin parţial datorită capacităţilor de producţie ridicate în timpul industrializării forţate), a pus temelia pentru formarea Pactului de la Varşovia şi a consfinţit poziţia URSS drept una dintre cele două superputeri mondiale dominante, poziţie pe care a menţinut-o pentru aproape patru decenii după moartea lui Stalin (în 1953). Cu toate acestea, generaţiile de conducători care au urmat au repudiat stalinismul. Succesorul lui Stalin şi prim-secretar al partidului, Nikita Hruşciov, a denunţat folosirea represiunii în masă şi cultul personalităţii.
După cum spune Hrusciov în autobiografia sa, Stalin participa deseori la chefuri nocturne alături de aghiotanţii săi, după care el dormea toată ziua, aşteptând ca ei să rămână treji şi să conducă ţara. La 1 martie 1953, după un dineu întins pe durata întregii nopţi, alături de ministrul de interne Lavrenti Beria şi viitorii premieri Gheorghi Malenkov, Nicolai Bulganin şi Nikita Hruşciov, Stalin a cedat, suferind un atac cerebral care i-a paralizat partea dreapta a corpului. El a murit patru zile mai târziu, la 5 martie 1953, la vârstă de 73 de ani. În mod oficial, hemoragia cerebrală a fost declarată drept cauză a morţii. Trupul său a fost mumificat şi păstrat în Mausoleul lui Lenin până la 3 octombrie 1961, când a început destalinizarea în Uniunea Sovietică. Trupul lui Stalin a fost îngropat, după aceea, lângă zidul Kremlinului.
S-a sugerat că Stalin ar fi fost asasinat. Fostul exilat comunist Avtorhanov a adus în discuţie această ipoteză în 1975. Viaceslav Molotov, în memoriile sale politice publicate în 1993, afirmă că Beria s-a lăudat în faţa sa că l-ar fi otrăvit pe Stalin. În 2003, un grup de cercetători ruşi şi americani au enunţat ipoteza că Stalin ar fi ingerat o puternică otravă folosită împotriva şobolanilor, care provoacă fluidizarea sângelui şi hemoragii şi atacuri cerebrale. Cum acest tip de otravă este insipidă, varianta aceasta este plauzibilă. Cum a murit Stalin, se va putea afla cu certitudine doar dacă se va face autopsia cadavrului care este îmbălsămat.

De la "uskorenie" până la "perestroika"

Mihail Sergheevici Gorbaciov născut pe 2 martie 1931, a fost conducătorul Uniunii Sovietice din 1985 până în 1991. Încercările sale de reformă au dus la încheierea războiului rece, la încetarea monopolului politic al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi la prăbuşirea Uniunii Sovietice. A primit Premiul Nobel pentru Pace în 1990.

În ciuda originii modeste şi a greutăţilor din tinereţe, Gorbaciov a fost un elev fruntaş în timpul şcolii, arătând un interes special pentru istorie şi matematică. După absolvirea cursurilor şcolii din sat, Gorbaciov şi-a ajutat tatăl la strângera recoltei din acel an, o recoltă record pentru colhoz. Pentru munca depusă, a fost recompensat cu Ordinul Steagul Roşu pentru Muncă la vârsta de numai 16 ani, un lucru destul de neobişnuit pentru cineva aşa de tânăr. Tocmai acest ordin i-a deschis calea către admiterea la cursurile Universităţii din Moscova (1950). Gorbaciov nu avea intenţia să înceapă o carieră juridică, specializarea aceasta nefiind decât o treaptă necesară pentru a accede la funcţii importante în Partidul Comunist al Uniunii Sovietice. A devenit membru-candidat al Partidului în acelaşi an. În perioada în care a locuit în Moscova a cunoscut-o pe viitoarea sa soţie, Raisa Maximovna Titarenko. Cei doi s-au căsătorit pe 25 septembrie 1953, după care cuplul s-a mutat în regiunea Stavropol din sudul Rusiei. După ce a absolvit cursurile universitare, Gorbaciov a intrat în munca de partid. După absolvire, a lucrat o scurtă perioadă de timp în procuratură, după care s-a transferat în Komsomol. A fost prim secretar al organizaţiei orăşeneşti Stavropol din septembrie 1956, după care a fost mutat la comitetul regional al Komsomolului, unde a lucrat ca adjunct al primului secretar din aprilie 1958 şi ca prim-secretar din martie 1961. Pe 6 ianuarie 1957 avea să se nască primul copil al cuplului, Irina.
A fost delegat la Congresul al XXII-lea al Partidului Comunist din octombrie 1961, în timpul căruia Nikita Hruşciov a anunţat planul său de propulsare a ţării în comunism într-o perioadă de 20 de ani şi de depăşire din punct de vedere economic a Statelor Unite. Gorbaciov a fost promovat în funcţia de şef al departamentului agricol din kraina Stavropol în 1963. În 1966, la vârsta de 35 de ani, el a absolvit şi cursurile la forma de învăţământ fără frecvenţă a Institutului agricol, cu specializarea agronom-economist. Cariera sa a avut o evoluţie ascendentă. În 1970 a fost numit prim-secretar al krainei Stavropol, devenind unul dintre cei mai tineri şefi regionali de partid din URSS. În această perioadă el a contribuit la reorganizarea fermelor colective, îmbunătăţirea vieţii lucrătorilor agricoli, mărirea loturilor individuale în folosinţă şi a permis ţăranilor o mai mare libertate în planificarea activităţilor. Datorită eficienţei arătate în muncă, el a fost promovat ca membru CC al PC al URSS în mai 1971. În 1972 a condus o delegaţie sovietică în vizită în Belgia, iar numai doi ani mai târziu era deputat în Sovietul Suprem şi preşedinte al "Comitetului pentru problemele tineretului". A devenit membru al "Secretariatului pentru agricultură a CC al PCUS" în 1978, înlocuindu-l pe sprijinitorul său, Fiodor Kulakov, decedat în urma unui infarct.
În 1979, Gorbaciov a fost promovat în Politburo, (mai întâi ca membru supleant, devenind membru plin un an mai târziu). Aici a devenit protejatul lui Iuri Andropov, şeful KGB-ului, originar şi el din Stavropol. În timpul scurt în care protectorul său a fost la cârma Uniunii Sovietice, Gorbaciov a fost promovat în funcţia de secretar al partidului pentru problemele de cadre. Colaborând cu Andropov, Gorbaciov a schimbat peste 20% din membrii eşaloanelor superioare de conducere la nivel ministerial şi regional. În această perioadă au ajuns în importante funcţii de conducere Grigori Romanov, Nicolai Rîjkov şi Egor Ligaciov, ultimii doi fiind mai târziu printre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Gorbaciov. A fost de asemenea un apropiat al lui Constantin Cernenko, succesorul lui Andropov, lucrând ca secretar adjunct.
Poziţiile pe care le-a ocupat în organele superioare de conducere ale partidului i-au creat lui Gorbaciov noi posibilităţi de călătorie în străinătate. Aceste călătorii aveau să-i schimbe în mod profund viziunile politice şi sociale ale viitorului lider al URSS-ului. În 1975, el a condus o delegaţie sovietică în vizită în Germania Occidentală, iar în 1983 a condus o altă delegaţie în vizită în Canada, unde s-a întâlnit cu primul-ministru Pierre Trudeau şi cu membrii Camerei Comunelor şi ai Senatului canadian. În 1984 a călătorit în Regatul Unit, unde s-a intâlnit cu primul-ministru Margaret Thatcher.

Reagan şi "Imperiul Răului"

Ronald Wilson Reagan, cunoscut mai ales ca Ronald Reagan, (n. 6 februarie 1911, Tampico, Illinois - d. 5 iunie 2004, Los Angeles, California) a fost cel de-al patruzecilea preşedinte al Statelor Unite ale Americii. Prin politica sa intransigentă în confruntarea cu Uniunea Sovietică în perioada războiului rece, a avut o contribuţie hotărâtoare la prăbuşirea imperiului comunist din răsăritul Europei.

Fiu al unui negustor ambulant de încălţăminte, Reagan a trebuit să recurgă la talentele sale sportive în jocul de "foot-ball" american pentru a-şi putea finanţa studiile universitare. În 1932 se licenţiază în Ştiinţe Sociale şi devine un apreciat cronicar sportiv la posturile de radio. În 1937 îşi începe cariera de actor de cinematograf în studiourile din Hollywood, interpretând diverse roluri, fără a depăşi un nivel mediocru. În timpul celui de-al doilea război mondial este căpitan în "Air Force". Între anii 1947-1952 se angajează în politica profesională ca preşedinte al sindicatului actorilor din Hollywood. În anul 1952 se căsătoreşte cu Nancy Davis, care-i va sta alături pentru tot restul vieţii.
În 1980, Reagan este candidat al partidului republican în cursa pentru "Casa Albă". Obţine victoria împotriva preşedintelui democrat, Jimmy Carter, în starea de spirit a electoratului american, influenţată de capturarea ca ostateci a personalului ambasadei americane din Teheran (Iran). Aceşti ostateci au fost eliberaţi în timp ce Ronald Reagan presta jurământul de preşedinte pe Colina Capitoliului din Washington, la 20 ianuarie 1981. În ziua de 30 martie 1981, este rănit în urma unui atentat, în urma căruia va ramane cu hemotorax stâng pentru tot restul vieţii. Se vindecă, dar starea sa de sănătate este permanent marcată de diverse afecţiuni în timpul anilor petrecuţi la "Casa Albă".
Politica sa ca preşedinte al Statelor Unite este caracterizată de optimism şi de încredere în calităţile poporului american. Pe plan economic, realizează cea mai mare reducere de impozite din istoria americană. În politica externă, se remarcă prin deciziile sale ferme, lipsite de compromisuri. În 1983 ordonă invazia Grenadei iar în 1986 bombardarea instalaţiilor militare din Libia. Susţine lupta de guerilă împotriva guvernului pro-castrist din Nicaragua şi a mujahidinilor afgani în lupta lor contra ocupaţiei sovietice.

Încurajează Iniţiativa de apărare strategică SDI (en: Strategic Defense Initiative), cunoscută (datorită concentrării asupra apărării spaţiale împotriva rachetelor intercontinentale sovietice) sub expresia de "Războiul stelelor", în confruntarea cu Uniunea Sovietică, pe care o defineşte drept "Imperiul Răului" (Empire of Evil - Godless, Communists, Liars and Spies). În 1984, Reagan obţine al doilea mandat prezidenţial. Urmează ani caracterizaţi de înăsprire a "Războiului rece", în care timp - pe de altă parte - are mai multe întrevederi cu preşedintele sovietic, Mihail Gorbaciov, la Geneva, Reykjavik, Moscova şi Washington, ajungând - până la urmă - la acordul istoric de eliminare a rachetelor cu rază medie de acţiune din Europa. În anchetarea scandalului provocat de vânzarea de arme guvernului din Iran, pentru finanţarea forţelor "Contras" din Nicaragua, Reagan rămâne indemn de orice culpă. Îşi încheie mandatul cu o popularitate în continuă creştere. Se retrage la reşedinţa sa în California; în 1994 se anunţă că suferă de boala Alzheimer. Din acest moment nu mai apare în public, starea sănătăţii lui se înrăutăţeşte continuu, având nevoie de o îngrijire permanentă. Ronald W. Reagan moare la 5 iunie 2004, la Los Angeles, în vârstă de 93 de ani.

La 18 ani de la proclamarea Republicii Sovietică Socialistă Moldovenească Transnistreană

Pe 2 septembrie 1990 a fost autoproclamată "Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Transnistreană" (RSSMT), iar la 25 noiembrie 1990, a fost ales prin vot universal Sovietului Suprem al RSSMT. La 25 august 1991 sovietul suprem al RSSMT a adoptat declaraţia de independenţă a noii republici sub numele de "Republica Moldovenească Nistreană". Pe 27 august 1991 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova, al cărei teritoriu cuprindea şi raioanele din stânga Nistrului. Parlamentul moldovenesc a cerut guvernului URSS "să înceapă negocierile cu guvernul moldovenesc cu privire la ocupaţia ilegală a Republicii Moldova şi retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul moldovenesc". Drept moment important pentru consolidarea statalităţii RMN este considerată ziua de 1 decembrie 1991, când populaţia Transnistriei şi-a ales preşedintele şi s-a pronunţat în cadrul unui referendum pentru existenţa statului transnistrean independent în număr de 98% din cei 78% de participanţi la referendumul dat, conform datelor oficiale tiraspolene.

Numele de Transnistria desemnează aşa-numita Republică Moldovenească Nistreană, regiune separatistă aflată de jure în componenţa Republicii Moldova. Autorităţile separatiste ale RMN controlează teritoriul Republicii Moldova aflate la est de râul Nistru cu excepţia a şase comune, precum şi municipiul Tighina şi două comune la vest de Nistru.
Transnistria este privită la nivel internaţional ca o regiune a Moldovei, dar şi-a declarat independenţa sub numele de "Republica Moldovenească Nistreană", cu capitala la Tiraspol. Acest lucru a provocat declanşarea conflictului din Transnistria. Regiunea are o populaţie majoritar slavă, care se teme de reunificarea cu România (dar are o majoritate relativă română, reprezentând 40% din populaţie).
Parlamentul de la Chişinău a adoptat pe 22 iulie 2005 "Legea cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic al localităţilor din stânga Nistrului". Proiectul de lege prevăzut în controversatul "plan Iuşcenko" prevede că Transnistria se va constitui intr-o unitate teritorială autonomă specială, în componenţa Republicii Moldova, statut asemănător cu cel al Găgăuziei. Organul reprezentativ al Transnistriei va fi Consiliul Suprem, care va adopta legi şi acte normative cu caracter local, precum şi "Legea fundamentală a Transnistriei", care nu trebuie să vină în contradicţie cu Constituţia Republicii Moldova.
Puterea judecătorească este exercitată de judecătorii şi organele de ordine, care sunt componente ale sistemului de instanţe judecătoreşti şi organe de drept ale Moldovei.
Legea prevede că Transnistria are simbolurile sale, care se aplică alături de simbolurile Republicii Moldova. Limbile oficiale în Transnistria sunt limba moldovenească, în baza grafiei latine, limbile ucraineană şi rusă. Transnistria are de asemenea dreptul să stabilească şi să întreţină, în modul prevăzut de legislaţia Republicii Moldova, relaţii externe în domeniile economic, tehnico-ştiinţific şi umanitar.
Conform legii, după îndeplinirea condiţiilor privind demilitarizarea şi democratizarea regiunii transnistrene, va fi desfăşurat procesul de negocieri pentru elaborarea în comun a unei legi organice cu privire la statutul juridic special al Transnistriei, ce va constitui una din ultimele etape majore în reglementarea juridică a diferendului transnistrian.

Fall Weiss

Invadarea Poloniei din 1939 (numită de polonezi: Wojna obronna 1939 roku - Războiul de apărare din 1939, de germani: Polenfeldzug-Campania poloneză, având numele de cod dat de Marele Stat Major nazist Fall Weiss, numită de unii istorici şi "Campania poloneză din septembrie" ori "Războiul polono-german din 1939"), a fost iniţiată de Germania Nazistă, Uniunea Sovietică şi statul marionetă Slovacia (vezi telegrama de mulţumire al lui Adolf Hitler), fiind evenimentul care a declanşat al doilea război mondial. Dacă asupra momentului declanşării celei de-a doua conflagraţii mondiale mai există discuţii, este acceptat de către toată lumea că invadarea Poloniei a marcat începutul celui de-al doilea război mondial în Europa, de vreme ce aliaţii continentali ai Poloniei (Regatul Unit şi Franţa) au declarat răboi Germaniei pe 3 septembrie, gest urmat la scurtă vreme de Canada, Australia şi Noua Zeelandă. Invazia a început pe 1 septembrie 1939, la numai o săptămână după semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, şi s-a încheiat pe 6 octombrie, odată cu ocuparea întregii Polonii de agresorii germani şi sovietici.

După un presupus "atac polonez" de pe 31 august 1939, o înscenare germană de fapt, forţele germane au atacat Polonia din nord, sud şi vest în ziua următoare. Cu liniile de apărare mult prea întinse de-a lungul graniţelor ţării, forţele poloneze au fost nevoite să se retragă spre răsărit. După înfrângerea din bătălia de pe râul Bzura de la mijlocul lunii septembrie, germanii au cucerit un avantaj indiscutabil. Forţele poloneze au început să se retragă către sud-est, conform unui plan care prevedea o apărare îndârjită în zona aşa-numitului cap de pod românesc, unde urmau să aştepte promisul contraatac Aliat.
Pe 17 septembrie 1939, Armata Roşie sovietică a atacat regiunile răsăritene ale Poloniei în cooperare cu Germania. Sovieticii ocupau zonele convenite în anexa secretă a Pactului Molotov-Ribbentrop, care împărţea Europa Răsăriteană între sferele de influenţă sovietică şi nazistă. Trebuind să facă faţă luptei pe două fronturi, guvernul polonez a decis că apărarea în zona capului de pod românesc nu mai era posibilă şi a ordonat evacuarea trupelor şi tezaurului Băncii Naţionale prin România neutră. Până pe 1 octombrie, trupele germane şi sovietice au ocupat în totalitate teritoriul polonez, dar guvernul polonez nu s-a predat niciodată. În plus, o mare parte din soldaţii armatelor terestre şi aeriană poloneze au fost evacuaţi în România şi Ungaria. Numeroşi militari polonezi evacuaţi au emigrat pentru a se alătura nou create Armate poloneze din Franţa, din Siria sub mandatul francez şi din Regatul Unit.
Ca urmare a înfrângerii în Campania din septembrie, s-a format Statul secret polonez. Lupta Poloniei în al doilea război mondial nu a încetat, nou creata sa armată continuând să contribuie la operaţiunile militare ale Aliaţilor de-a lungul întregii conflagraţii. Germanii au cucerit sectorul ocupat de sovietici şi au invadat Uniunea Sovietică pe 22 iunie 1941, pierzând mai apoi întregul teritoriu în faţa înaintării Armatei Roşii în 1944. În timpul războiului, Polonia a pierdut cam o cincime din populaţia antebelică datorită ocupaţiei care a marcat sfârşitul celei de-a doua republici poloneze.

Asediul Leningradului

În 30 august 1941 a început asediul oraşului Leningrad. Asediul Leningradului a fost blocada germană al oraşului, simbol al Uniunii Sovietice, în timpul celui de-al doilea război mondial şi unul dintre cele mai sângeroase asedii din istoria lumii. Planul german a primit numele de cod Operation Nordlicht (Operaţiunea Aurora boreală). Asediul a durat din 30 august 1941 până pe 27 ianuarie 1944.

Pe 27 iunie 1941, Sovietul din Leningrad a hotărât să mobilizeze populaţia oraşului la construcţia de fortificaţii. Au fost construite mai multe serii de fortificaţii. Una dintre acestea se întindea de la gura de vărsare a râului Luga spre Ciudovo, Gatcina, Uriţk, Pulkovo şi mai apoi spre râul Neva. O altă linie de apărare trecea prin Peterhof spre Gatcina, Pulkovo, Kolpino şi Koltuşi. Mai fusese construită şi o altă linie defensivă împotriva unui potenţial atac finlandez (KaUR) în suburbiile nordice ale Leningradului, acum fiind reactivată. În total, au fost plantate 190 km de obstacole din buşteni, 635 km de garduri din sârmă ghimpată, 700 km de şanţuri antitanc, 5.000 de amplasamente întărite cu buşteni şi pământ şi cazemate din beton pentru arme grele şi 25.000 km de tranşee deschise. Până şi tunurile de pe Crucişătorul Aurora au fost demontate şi mutate pe Înălţimile Pulkovskie din sudul Leningradului. După ce trupele sovietice ale Frontului de Nord-Vest au fost înfrânte şi alungate din republicile sovietice baltice, Wehrmachtul şi-a croit drum spre Ostrov şi Pskov. Pe 10 iulie, ambele oraşe au fost cucerite de germani. În scurtă vreme atacatorii au cucerit Kunda şi Kingisepp, după care au înaintat spre Leningrad dinspre Narva şi regiunea Lujski, dinspre sud-est, sud şi nord-est şi spre nordul şi sudul Lacul Ilmen pentru a asigura izlolarea oraşului dinspre est şi pentru a face joncţiunea cu finlandezii de pe malul răsăritean al Lacului Ladoga. Legătura pe cale ferată a fost întreruptă pe 30 august, când germanii au atins malul râului Neva. Bombardamentele asupra Leningradului au început pe 4 septembrie. Pe 8 septembrie a fost întreruptă ultima legătură terestră a Leningradului cu restul Uniunii Sovietice după ce germanii au ajuns pe malul Lacului Ladoga la Orehoveţ. Bombardamentele de pe 8 septembrie au provocat 178 de incendii.

Atentat la primul Premier al Uniunii Sovietice

La 30 august 1918, Fania Kaplan, membră a Partidului Socialist Revoluţionar, s-a apropiat de Lenin după ce acesta luase cuvântul la un miting şi se îndrepta către maşina sa. Ea l-a strigat pe Lenin şi, când acesta s-a întors să-i răspundă, a tras trei focuri de revolver asupra lui, dintre care două l-au nimerit pe liderul bolşevic în umăr şi în ureche. Lenin a fost dus în apartamentul său privat din Kremlin, el refuzând să rişte sa meargă la spital, deoarece credea că şi acolo este aşteptat de alţi asasini. Au fost convocaţi doctorii, dar ei au decis că era prea riscant să extragă gloanţele. În cele din urmă Lenin şi-a revenit, dar sănătatea sa s-a deteriorat în continuu, începând din acel moment, şi se crede că incidentul a contribuit la atacurile cerebrale de mai târziu.

Vladimir Ilici Lenin, numele de familie originar: Ulianov (22 aprilie (10 aprilie (stil vechi)) 1870 – 21 ianuarie 1924), a fost un revoluţionar rus care a condus partidul bolşevic, primul Premier al Uniunii Sovietice şi fondatorul ideologiei cunoscute sub numele de leninism. „Lenin” a fost unul dintre pseudonimele sale. Se crede că l-a creat ca să demonstreze antagonismul faţă de Gheorghi Plehanov, care folosea pseudonimul Volghin, după râul Volga; Lenin a ales râul Lena care este mai lung şi care curge în direcţia opusă. În orice caz, sunt multe teorii despre provenienţa pseudonimului său, iar Lenin nu a explicat niciodată alegerea sa. Uneori, în Occident, este în mod eronat numit "Nikolai Lenin", deşi niciodată nu a purtat acest nume în Rusia.

Pactul Ribbentrop-Molotov

Pactul Ribbentrop-Molotov, cunoscut şi ca Pactul Stalin-Hitler, a fost un tratat de neagresiune încheiat între Uniunea Sovietică şi Germania nazistă, semnat la Moscova în ziua de 23 august 1939 de către Viaceslav Molotov, ministru de externe al Uniunii Sovietice şi Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe al celui de-al Treilea Reich în prezenţa lui Iosif Vissarionovici Stalin.

Scopul declarat al acestui pact era, din punctul de vedere oficial al Germaniei, ca cel de-al Treilea Reich să-şi asigure flancul estic în perspectiva iminentei invazii a Poloniei, petrecută de altfel cu o săptămână mai târziu, la 1 septembrie 1939. Pe de cealalta parte, Uniunea Sovietică voia să prevină, cel puţin momentan o invazie germană, datorită faptului că Armata Roşie nu avea practic ofiţeri superiori, aceştia fiind executaţi în masă de către Stalin, în frunte cu mareşalul Tuhacevski, sub pretextul unui complot imaginar.
În realitate, ambele ţări agresoare voiau să se asigure, cel puţin oficial, că vor avea spatele "acoperit" în procesul de împărţire în două a ceea ce rămasese neocupat şi/sau neîmpărţit din Europa. Cruzimea şi cinismul celor doi dictatori, Hitler şi Stalin, vor repercuta lung în timp, prelungind cel de-al doilea război mondial cu războiul rece şi cu tăierea Europei în două de către cortina de fier a anilor 1945 - 1989. În toţi aceşti 45 de ani, Europa Occidentală a progresat prin practicarea democraţiei şi a economiei libere în toate ţările sale aflate la vest de cortina de fier, în timp ce Europa de est, aflată la est de cortina de fier, a avut parte de regimuri totalitare mai dure sau mai puţin dure, dar aservite Kremlinului, şi de economii centralizate de stat. (Wikipedia)

Sfârşitul Primăverii de la Praga

Primăvara de la Praga a fost o perioadă de libertate politică în Cehoslovacia care a început în primăvara lui 1968 când a venit la putere Alexander Dubček şi a durat până în 20 august acelaşi an, când Uniunea Sovietică şi aliaţii săi din Pactul de la Varşovia (cu excepţia României) au invadat ţara.

Sovieticii, fiind nesatisfăcuţi de reformele cehoslovace, au pus în practică invazia ţării. În noaptea de 20-21 august 1968, forţe militare din Uniunea Sovietică, RDG, Polonia, Ungaria şi Bulgaria au invadat Cehoslovacia. Între 5.000 şi 7.000 de tancuri sovietice au ocupat străzile, ele fiind acompaniate de un număr mare de trupe (estimat la o cifră între 200.000 şi 600.000 de soldaţi).
Pe durata atacului armat, 72 de cehi şi slovaci au fost ucişi şi sute au fost răniţi. Alexander Dubček a cerut populaţiei să nu opună rezistenţă armată. El a fost arestat şi dus la Moscova (împreună cu alţi membri de partid susţinători) într-un avion militar sovietic. Ocupaţia a provocat un val masiv de emigraţie (estimat la 70.000 de oameni imediat şi 300.000 în total), în general oameni cu o înaltă calificare tehnică, cărora ţările vestice le-au permis şederea şi unde s-au integrat fără probleme.

Elţîn şi dizolvarea Uniunii Sovietice

Pe 7 februarie 1990, Comitetul Central al Partidului Comunist Sovietic a fost de acord să renunţe la monopolul puterii. Republicile constituente ale URSS-ului au început să-şi impună suveranitatea naţională, începând cu guvernul central "războiul legilor", război în care guvernele republicilor constituente au respins toată legislaţia unională acolo unde intra în conflict cu legile locale, câştigând controlul asupra economiilor naţionale şi refuzând să plătească taxe Moscovei. Acest blocaj a dezorganizat economia, fluxurile de aprovizionare au fost rupte şi a provocat o adâncire a declinului economiei sovietice.

Gorbaciov a făcut eforturi disperate şi prost inspirate să recâştige controlul, în mod special în republicile baltice, dar puterea şi autoritatea guvernului central fuseseră în mod dramatic şi ireversibil distruse. Pe 11 martie 1990, Lituania şi-a proclamat independenţa şi a anunţat că se retrage din uniune. Dar Armata Roşie avea o prezenţă puternică acolo. Uniunea Sovietică a iniţiat o blocadă economică şi au menţinut trupele acolo pentru a "asigura drepturile etnicilor ruşi". În ianuarie 1991, au apărut ciocniri între trupele sovietice şi civili lituanieni, care au făut 20 de victime. Aceasta a slabit mai mult legitimitatea Uniunii Sovietice pe plan internaţional şi naţional. Pe 30 martie 1991, consiliul suprem estonian a declarat puterea sovietică în Estonia ilegală începând cu 1940 şi a început procesul de restabilire a indepenenţei ţării. Pe 17 martie 1991, într-un referendum unional, 78% dintre votanţi s-au menţinut pentru menţinerea Uniunii Sovietice într-o formă reformată. Ucraina şi ţările baltice au boicotat referendumul.
De asemenea, printre reformele iniţiate de Gorbaciov a fost şi alegerea directă a preşedintelui RSFSR (Rusia). Alegerile pentru acest post au fost ţinute în iunie 1991. Candidatul populist Boris Elţîn, care era un critic realist al lui Mihail Gorbaciov, a câştigat 57% dintre voturi, învingâdu-l pe candidatul preferat de Gorbaciov, fostul prim-ministru Ryzhkov, care a obţinut 16% din voturi.
Pe 20 august 1991, republicile trebuiau să semneza un nou tratat unional, care le-ar fi făcut ţări independente într-o federaţie cu preşedinte, politică externă şi armată comune.
Însă pe 19 august 1991, vicepreşedintele Gennadi Yanayev, primul ministru, ministrul apărării, şeful KGB şi alţi oficiali de frunte au acţionat pentru a preveni semnarea tratatului unional şi au format "Consiliul de Stat pentru Starea de Urgenţă". "Commitetul" l-au pus pe Gorbaciov (aflat în vacanţă în Crimea) sub arest la domiciliu şi au încercat să restaureze statul unional.
Organizatorii se aşteptau la suportul popular pentru acţiunile lor, dar populaţia din Moscova nu a fost de partea lor. Mii de oameni au ieşit pe stăzi să apere "Casa Albă", locul simbolic al suveranităţii Rusiei. Organizatorii au încercat şi în cele din urmă au eşuat în încercarea de a-l aresta pe Boris Elţîn, care s-a raliat opoziţiei de masă anti-puciste.
După trei zile, pe 21 august, lovitura de stat a eşuat, organizatorii au fost arestaţi şi Gorbaciov s-a reîntors ca preşedinte al Uniunii Sovietice. Dar puterea lui era acum în mod definitiv compromisă. Nici o structură de putere unională sau rusească nu a mai ascultat de comanda sa. Pe perioada toamnei anului 1991 guvernul rusesc a preluat ministerele unionale unul câte unul. În noiembrie 1991, preşedintele rus Boris Elţîn a dat un decret interzicând Partidul Comunist din Uniunea Sovietică pe tot întinsul republicii.
După lovitura de stat, republicile au accelerat procesul obţinerii independenţei, afirmându-şi suveranitatea una câte una. Pe 6 septembrie 1991, guvernul sovietic a recunoscut independenţa celor trei state baltice. (după Wikipedia)

Asasinarea lui Troţki

Lev Davidovici Troţki (26 octombrie stil vechi)/7 noiembrie (stil nou) 1879 - 21 august 1940), născut Lev Davidovici Bronstein, a fost un revoluţionar bolşevic şi intelectual marxist rus născut într-o familie evreiască din Ucraina. El a fost un politician influent la începuturile existenţei Uniunii Sovietice, mai întâi Comisar al poporului pentru politica externă iar mai apoi ca fondator şi prim comandant al Armatei Roşii şi Comisar al poporului pentru apărare. A fost de asemenea membru fondator al Politburo-ului. În urma luptei pentru putere cu Iosif Vissarionovici Stalin din anii 1920, Troţki a fost dat afară din Partidul Comunist şi a fost deportat din Uniunea Sovietică. A fost în cele din urmă asasinat în Mexic de un agent sovietic. Ideile lui Troţki formează bazele teoriei comuniste cunoscute sub numele de troţkism.

Troţki a făcut cunoştinţa cu marxismul în 1896, pe când era la şcoala din Nicolaev unde studia matematica. A fost pentru prima oară arestat în 1898, pe vremea când era organizator al Sindicatului Muncitorilor din Sudul Rusiei şi a fost condamnat la doi ani de închisoare. În această perioadă s-a căsătorit cu prima lui soţie, Alexandra Sokolovskaia. În 1900 a fost condamnat la patru ani de exil în Siberia, unde i s-au şi născut primele două fiice. A evadat din Siberia şi şi-a luat numele de Troţki de la un temnicer întâlnit în Odessa. A plecat la Londra unde s-a alăturat lui Vladimir Ilici Lenin, editorul şi directorul ziarului Iskra (Scânteia) al Partidului Social Democrat al Muncii din Rusia.
A participat la Congresul al doilea al PSDMR ţinut la Londra în vara anului 1903 iar, în disputa internă care a divizat partidul, a luat partea menşevicilor împotriva lui Lenin. Deşi ataşamentul faţă de ideile menşevice a fost de scurtă durată, proastele relaţii cu Lenin au durat următorii 14 ani. În 1905 el s-a reîntors în Rusia împreună cu Parvus. El a fost ales preşedinte al Sovietului deputaţilor muncitorilor din Sankt Peterburg. Implicarea sa în greva generală din octombrie şi sprijinul acordat rebeliunii armate au dus la condamnarea sa la exil pe viaţă. În ianuarie 1907, el a evadat din exil şi s-a refugiat la Londra, unde a participal la Congresul al cincilea al PSDMR. În octombrie, s-a mutat la Viena, unde a editat ziarul social-democrat Pravda (Adevărul), care era introdus prin contrabandă în Rusia. A fost unul dintre numeroasele ziare revoluţionare ruse care au purtat acelaşi nume şi nu a avut nici o legătură cu ziarul oficial de mai târziu al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Pravda.
Cum se apropia războiul, Troţki s-a mutat în Elveţia neutră, iar mai apoi în Franţa. A fost expulzat din Franţa şi trăia în oraşul nord-american New York, când în februarie 1917 a izbucnit Revoluţia rusă şi ţarul Nicolae al II-lea a fost detronat. A părăsit New Yorkul în martie la bordul vasului S.S. Christiania Fiord, dar a fost interceptat de oficialii marinei britanice în Halifax, Nova Scotia. Troţki şi alţi cinci compatrioţi au fost arestaţi şi mai multe milioane de dolari în aur au fost confiscate de pe vapor. El a ajuns până la urmă în Rusia în luna mai a aceluiaşi an. De la întoarcerea sa, a fost un sprijinitor al poziţiei bolşevice. Aderând la această formaţiune câteva luni mai târziu, Troţki s-a implicat în mod activ în eforturile de răsturnare a guvernului provizoriu condus de Alexandr Kerenski şi a devenit membru al Sovietului din Petrograd.
După venirea la putere a bolşevicilor, el a devenit Comisar al Poporului pentru Afacerile Externe, având ca sarcină importantă negocierea tratatului de pace cu Germania şi aliaţii ei. Dar retragerea de la negocieri din 10 februarie 1918 a provocat invazia germană pe 18 februarie. Succesele rapide germane a obligat regimul sovietic să semneze un tratat foarte dezavantajos pe 3 martie la Brest-Litovsk. Ca urmare, Troţki a demisionat din postul său diplomatic. În luna martie a aceluiaşi an a fost numit Comisar al Poporului pentru Afacerile Armatei şi Flotei. (1918-1925). În septembrie 1918 a fost numit preşedinte al Consiliul Militar Revoluţionar al Republicii. Ca fondator şi comandant al Armatei Roşii, îi aparţin meritele succeselor sovietice în lupta cu Armata Albă şi victoria în lungul şi violentul război civil.
În martie 1921 a organizat şi a condus represiunea rebeliunii din Kronstadt. Aceasta a fost ultima revoltă importantă împotriva guvernării bolşevice şi un eveniment important în istoria luptei clasei muncitoare.
Datorită bolii şi mai apoi morţii lui Lenin, Stalin a reuşit capabil să-şi consolideze puterea în partid şi în guvern. În acest moment, Troţki a fost incapabil sau nu a dorit să se opună lui Stalin. Neacţionând la Congresul al XII-lea al Partidului din 1923, în special în problema Testamentului politic al lui Lenin care cerea îndepărtarea lui Stalin, Troţki a pierdut orice şansă să -l învingă pe Stalin care, sprijinit de Lev Kamenev şi de Grigori Zinoviev, a fost în stare să preia controlul Partidului Comunist. Troţki şi susţinătorii săi au format Opoziţia de stânga, care a luptat în interiorul Partidului Comunist câţiva ani împotriva conducerii lui Stalin şi a platformei sale politice.
Troţki a emis teoria "revoluţiei permanente" într-o perpectivă internaţionalistă, ceea ce era într-un contrast evident cu politica lui Stalin de construire a "socialismului într-o singură ţară". El a adus argumente pentru industrializarea rapidă a economiei şi abandonarea Noii Politici Economice (NEP), în vreme ce Stalin, aliat cu Buharin, aducea argumente pentru o industrializare graduală şi pentru continuarea NEP. Această luptă politică s-a încheiat înfrângerea lui Troţki şi cu excluderea lui din Partidul Comunist (12 noiembrie 1927). Astfel, Stalin a rămas conducătorul de necontestat al Uniunii Sovietice. Troţki a fost deportat în Kazahstan la Alma Ata pe 31 ianuarie 1928. A fost exilat din Uniunea Sovietică în 1929.
După înfrângerea lui Troţki, Stalin i-a folosit gândirea economică în lupta cu Buharin şi a aplicat politica industrializării forţate, deşi a implementat-o într-o manieră criticată pentru marea ei violenţă şi pentru autoritarism.
Troţki a fost deportat în 1928. Prima lui oprire în exil a fost insula turcească Prinkipo, unde a stat 4 ani. În 1933, Daladier i-a oferit azil politic în Franţa. A stat la început în Royan, apoi în Barbizon. Nu i s-a permis să viziteze Parisul. În 1935 i s-a adus la cunoştinţă că nu mai este binevenit în Franţa şi, după ce a cântărit toate alternativele, s-a mutat în Norvegia, la Oslo, unde a fost oaspetele lui Konrad Knudsen. După doi ani, datorită presupusei inflenţe sovietice, a fost pus sub arest la domiciliu. După consultări cu oficialităţile norvegiene, i s-a permis să se îndrepte la bordul unui cargou către Mexic.
În Mexic, a trăit până la un moment dat în casa pictorului Diego Rivera, iar mai apoi în casa Fridei Kahlo. A fost un autor prolific, scriind mai multe lucrări printre care Istoria revoluţiei ruse (1930) şi Revoluţia trădată (1936), o critică a Uniunii Sovietice sub stalinism. Troţki a argumentat că statul sovietic a devenit un stat muncitoresc degenerat, controlat de o birocraţie nedemocratică, care ori poate fi răsturnată de o a doua revoluţie proletară socialistă, sau urma să degenereze până la punctul de la care era posibilă întoarcerea la capitalism, aşa cum s-a şi întâmplat în zilele noastre.
În 1938, Troţki şi sprijinitorii lui au pus bazele unei organizaţii internaţionale marxiste, Internaţionala a patra, care era gândită ca o alternativă troţkistă al Internaţionala a treia, Cominternul stalinist. Troţki s-a certat la un moment dat cu Rivera şi în 1939 s-a mutat în propria lui reşedinţa în Coyoacán – o suburbie a Mexico City. Pe 24 mai 1940 a supravieţuit unui atac atribuit unor asasini presupuşi sovietici. Mai târziu, pe 20 august 1940, Troţki a fost atacat şi asasinat în propria lui casă de un agent stalinist, Ramón Mercader, care i-a înfipt un cuţit de spart gheaţa în cap. Lama cuţitului fusese scurtată mult pentru a permite mascarea lui. Lovitura nu a fost suficient de precisă şi de puternică şi nu l-a ucis imediat pe Troţki, aşa cum încercase Mercader. Martorii susţin că Troţki, sângerând şi strigând după ajutor, a început o luptă disperată cu atacatorul său. Auzind zgomotul, gărzile de corp ale lui Troţki au năvălit în cameră şi aproape l-au omorât pe Mercader. Troţki i-a oprind, strigând: "Nu-l ucideţi! Acest om are de spus o poveste." Troţki a murit a doua zi.
Mercader a mărturisit mai apoi la tribunal: "Mi-am aşezat haina de ploaie pe masă în aşa fel încât să pot scoate cuţitul de spart gheaţa, care era în buzunar. Am decis să nu ratez minunata şansă care mi se oferea. În momentul în care Troţki a început să-şi scrie articolul, mi-a oferit şansa ce o aşteptam. Am scos cuţitul de spart gheaţa din haina de ploaie, l-am strâns în mână şi, cu ochii închişi, i-am dat o lovitură teribilă în cap."
Casa lui Troţki din Coyoacán a fost păstrată aproape în aceaşi stare ca în ziua asasinatului şi acum este muzeu. Mormântul lui se află în curtea casei.
Troţki nu a fost niciodată reabilitat formal de guvernul sovietic, în ciuda reabilitărilor din timpul Glasnostului a celor mai mulţi veterani bolşevici ucişi în timpul epurărilor staliniste. (Wikipedia)

Dictatorul Ungariei

Mátyás Rákosi (născut Mátyás Rosenfeld) (n. 14 martie 1892 – d. 5 februarie 1971 în Gorki, Rusia) a fost un politician comunist ungar, născut în Serbia, de origine evreiască , dictatorul Ungariei între anii 1945- 1956 ca Secretar General al Partidului Comunist Ungar şi apoi al continuării acestuia, Partidul celor ce Muncesc. Rákosi s-a născut la Ada în Serbia, a servit în armata ungară în cursul primului război mondial până ce a fost capturat pe frontul de est, apoi s-a întors în Ungaria ca militant comunist şi a făcut parte din guvernul lui Béla Kun. După căderea regimului lui Kun, a fugit în exil în Uniunea Sovietică. Întors în Ungaria, în 1924 a fost arestat şi închis pană ce în 1940 când a fost expulzat în URSS, în schimbul steagurilor armatei revoluţionare maghiare din 1848 capturate de către armata rusă după capitularea revoluţionarilor la Şiria. În continuare a activat în cadrul Cominternui , reuşind să nu fie secerat de represiunile staliniste a căror victimă a fost în URSS Béla Kun. S-a întors în Ungaria cu Armata Roşie iar, după instalarea regimului comunist în Ungaria Rákosi a fost desemnat ca secretarul general al partidului comunist .

Rákosi a guvernat ca un dictator stalinist, încurajând un cult al personalităţii sale şi lichidându-şi colegii din conducerea partidului, după modelul sovietic. În 14 august 1952, a devenit prim-ministru, dar în 13 iunie 1953, după modelul conducerii sovietice de după decesul lui Stalin a demisionat de la conducerea guvernului în favoarea lui Imre Nagy, şi a revenit la functia de secretar general al partidului. În 1955 l-a înlăturat pe reformistul Imre Nagy, dar sub presiunea lui Hruşciov şi a nemulţumirii populare, Rákosi a fost înlăturat în iunie 1956 de la conducere şi trimis în exil în Kirghizistan , de unde provenea soţia sa. În 1971 a decedat la Gorki.