De la "uskorenie" până la "perestroika"

Mihail Sergheevici Gorbaciov născut pe 2 martie 1931, a fost conducătorul Uniunii Sovietice din 1985 până în 1991. Încercările sale de reformă au dus la încheierea războiului rece, la încetarea monopolului politic al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi la prăbuşirea Uniunii Sovietice. A primit Premiul Nobel pentru Pace în 1990.

În ciuda originii modeste şi a greutăţilor din tinereţe, Gorbaciov a fost un elev fruntaş în timpul şcolii, arătând un interes special pentru istorie şi matematică. După absolvirea cursurilor şcolii din sat, Gorbaciov şi-a ajutat tatăl la strângera recoltei din acel an, o recoltă record pentru colhoz. Pentru munca depusă, a fost recompensat cu Ordinul Steagul Roşu pentru Muncă la vârsta de numai 16 ani, un lucru destul de neobişnuit pentru cineva aşa de tânăr. Tocmai acest ordin i-a deschis calea către admiterea la cursurile Universităţii din Moscova (1950). Gorbaciov nu avea intenţia să înceapă o carieră juridică, specializarea aceasta nefiind decât o treaptă necesară pentru a accede la funcţii importante în Partidul Comunist al Uniunii Sovietice. A devenit membru-candidat al Partidului în acelaşi an. În perioada în care a locuit în Moscova a cunoscut-o pe viitoarea sa soţie, Raisa Maximovna Titarenko. Cei doi s-au căsătorit pe 25 septembrie 1953, după care cuplul s-a mutat în regiunea Stavropol din sudul Rusiei. După ce a absolvit cursurile universitare, Gorbaciov a intrat în munca de partid. După absolvire, a lucrat o scurtă perioadă de timp în procuratură, după care s-a transferat în Komsomol. A fost prim secretar al organizaţiei orăşeneşti Stavropol din septembrie 1956, după care a fost mutat la comitetul regional al Komsomolului, unde a lucrat ca adjunct al primului secretar din aprilie 1958 şi ca prim-secretar din martie 1961. Pe 6 ianuarie 1957 avea să se nască primul copil al cuplului, Irina.
A fost delegat la Congresul al XXII-lea al Partidului Comunist din octombrie 1961, în timpul căruia Nikita Hruşciov a anunţat planul său de propulsare a ţării în comunism într-o perioadă de 20 de ani şi de depăşire din punct de vedere economic a Statelor Unite. Gorbaciov a fost promovat în funcţia de şef al departamentului agricol din kraina Stavropol în 1963. În 1966, la vârsta de 35 de ani, el a absolvit şi cursurile la forma de învăţământ fără frecvenţă a Institutului agricol, cu specializarea agronom-economist. Cariera sa a avut o evoluţie ascendentă. În 1970 a fost numit prim-secretar al krainei Stavropol, devenind unul dintre cei mai tineri şefi regionali de partid din URSS. În această perioadă el a contribuit la reorganizarea fermelor colective, îmbunătăţirea vieţii lucrătorilor agricoli, mărirea loturilor individuale în folosinţă şi a permis ţăranilor o mai mare libertate în planificarea activităţilor. Datorită eficienţei arătate în muncă, el a fost promovat ca membru CC al PC al URSS în mai 1971. În 1972 a condus o delegaţie sovietică în vizită în Belgia, iar numai doi ani mai târziu era deputat în Sovietul Suprem şi preşedinte al "Comitetului pentru problemele tineretului". A devenit membru al "Secretariatului pentru agricultură a CC al PCUS" în 1978, înlocuindu-l pe sprijinitorul său, Fiodor Kulakov, decedat în urma unui infarct.
În 1979, Gorbaciov a fost promovat în Politburo, (mai întâi ca membru supleant, devenind membru plin un an mai târziu). Aici a devenit protejatul lui Iuri Andropov, şeful KGB-ului, originar şi el din Stavropol. În timpul scurt în care protectorul său a fost la cârma Uniunii Sovietice, Gorbaciov a fost promovat în funcţia de secretar al partidului pentru problemele de cadre. Colaborând cu Andropov, Gorbaciov a schimbat peste 20% din membrii eşaloanelor superioare de conducere la nivel ministerial şi regional. În această perioadă au ajuns în importante funcţii de conducere Grigori Romanov, Nicolai Rîjkov şi Egor Ligaciov, ultimii doi fiind mai târziu printre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Gorbaciov. A fost de asemenea un apropiat al lui Constantin Cernenko, succesorul lui Andropov, lucrând ca secretar adjunct.
Poziţiile pe care le-a ocupat în organele superioare de conducere ale partidului i-au creat lui Gorbaciov noi posibilităţi de călătorie în străinătate. Aceste călătorii aveau să-i schimbe în mod profund viziunile politice şi sociale ale viitorului lider al URSS-ului. În 1975, el a condus o delegaţie sovietică în vizită în Germania Occidentală, iar în 1983 a condus o altă delegaţie în vizită în Canada, unde s-a întâlnit cu primul-ministru Pierre Trudeau şi cu membrii Camerei Comunelor şi ai Senatului canadian. În 1984 a călătorit în Regatul Unit, unde s-a intâlnit cu primul-ministru Margaret Thatcher.

Reagan şi "Imperiul Răului"

Ronald Wilson Reagan, cunoscut mai ales ca Ronald Reagan, (n. 6 februarie 1911, Tampico, Illinois - d. 5 iunie 2004, Los Angeles, California) a fost cel de-al patruzecilea preşedinte al Statelor Unite ale Americii. Prin politica sa intransigentă în confruntarea cu Uniunea Sovietică în perioada războiului rece, a avut o contribuţie hotărâtoare la prăbuşirea imperiului comunist din răsăritul Europei.

Fiu al unui negustor ambulant de încălţăminte, Reagan a trebuit să recurgă la talentele sale sportive în jocul de "foot-ball" american pentru a-şi putea finanţa studiile universitare. În 1932 se licenţiază în Ştiinţe Sociale şi devine un apreciat cronicar sportiv la posturile de radio. În 1937 îşi începe cariera de actor de cinematograf în studiourile din Hollywood, interpretând diverse roluri, fără a depăşi un nivel mediocru. În timpul celui de-al doilea război mondial este căpitan în "Air Force". Între anii 1947-1952 se angajează în politica profesională ca preşedinte al sindicatului actorilor din Hollywood. În anul 1952 se căsătoreşte cu Nancy Davis, care-i va sta alături pentru tot restul vieţii.
În 1980, Reagan este candidat al partidului republican în cursa pentru "Casa Albă". Obţine victoria împotriva preşedintelui democrat, Jimmy Carter, în starea de spirit a electoratului american, influenţată de capturarea ca ostateci a personalului ambasadei americane din Teheran (Iran). Aceşti ostateci au fost eliberaţi în timp ce Ronald Reagan presta jurământul de preşedinte pe Colina Capitoliului din Washington, la 20 ianuarie 1981. În ziua de 30 martie 1981, este rănit în urma unui atentat, în urma căruia va ramane cu hemotorax stâng pentru tot restul vieţii. Se vindecă, dar starea sa de sănătate este permanent marcată de diverse afecţiuni în timpul anilor petrecuţi la "Casa Albă".
Politica sa ca preşedinte al Statelor Unite este caracterizată de optimism şi de încredere în calităţile poporului american. Pe plan economic, realizează cea mai mare reducere de impozite din istoria americană. În politica externă, se remarcă prin deciziile sale ferme, lipsite de compromisuri. În 1983 ordonă invazia Grenadei iar în 1986 bombardarea instalaţiilor militare din Libia. Susţine lupta de guerilă împotriva guvernului pro-castrist din Nicaragua şi a mujahidinilor afgani în lupta lor contra ocupaţiei sovietice.

Încurajează Iniţiativa de apărare strategică SDI (en: Strategic Defense Initiative), cunoscută (datorită concentrării asupra apărării spaţiale împotriva rachetelor intercontinentale sovietice) sub expresia de "Războiul stelelor", în confruntarea cu Uniunea Sovietică, pe care o defineşte drept "Imperiul Răului" (Empire of Evil - Godless, Communists, Liars and Spies). În 1984, Reagan obţine al doilea mandat prezidenţial. Urmează ani caracterizaţi de înăsprire a "Războiului rece", în care timp - pe de altă parte - are mai multe întrevederi cu preşedintele sovietic, Mihail Gorbaciov, la Geneva, Reykjavik, Moscova şi Washington, ajungând - până la urmă - la acordul istoric de eliminare a rachetelor cu rază medie de acţiune din Europa. În anchetarea scandalului provocat de vânzarea de arme guvernului din Iran, pentru finanţarea forţelor "Contras" din Nicaragua, Reagan rămâne indemn de orice culpă. Îşi încheie mandatul cu o popularitate în continuă creştere. Se retrage la reşedinţa sa în California; în 1994 se anunţă că suferă de boala Alzheimer. Din acest moment nu mai apare în public, starea sănătăţii lui se înrăutăţeşte continuu, având nevoie de o îngrijire permanentă. Ronald W. Reagan moare la 5 iunie 2004, la Los Angeles, în vârstă de 93 de ani.

Elţîn şi dizolvarea Uniunii Sovietice

Pe 7 februarie 1990, Comitetul Central al Partidului Comunist Sovietic a fost de acord să renunţe la monopolul puterii. Republicile constituente ale URSS-ului au început să-şi impună suveranitatea naţională, începând cu guvernul central "războiul legilor", război în care guvernele republicilor constituente au respins toată legislaţia unională acolo unde intra în conflict cu legile locale, câştigând controlul asupra economiilor naţionale şi refuzând să plătească taxe Moscovei. Acest blocaj a dezorganizat economia, fluxurile de aprovizionare au fost rupte şi a provocat o adâncire a declinului economiei sovietice.

Gorbaciov a făcut eforturi disperate şi prost inspirate să recâştige controlul, în mod special în republicile baltice, dar puterea şi autoritatea guvernului central fuseseră în mod dramatic şi ireversibil distruse. Pe 11 martie 1990, Lituania şi-a proclamat independenţa şi a anunţat că se retrage din uniune. Dar Armata Roşie avea o prezenţă puternică acolo. Uniunea Sovietică a iniţiat o blocadă economică şi au menţinut trupele acolo pentru a "asigura drepturile etnicilor ruşi". În ianuarie 1991, au apărut ciocniri între trupele sovietice şi civili lituanieni, care au făut 20 de victime. Aceasta a slabit mai mult legitimitatea Uniunii Sovietice pe plan internaţional şi naţional. Pe 30 martie 1991, consiliul suprem estonian a declarat puterea sovietică în Estonia ilegală începând cu 1940 şi a început procesul de restabilire a indepenenţei ţării. Pe 17 martie 1991, într-un referendum unional, 78% dintre votanţi s-au menţinut pentru menţinerea Uniunii Sovietice într-o formă reformată. Ucraina şi ţările baltice au boicotat referendumul.
De asemenea, printre reformele iniţiate de Gorbaciov a fost şi alegerea directă a preşedintelui RSFSR (Rusia). Alegerile pentru acest post au fost ţinute în iunie 1991. Candidatul populist Boris Elţîn, care era un critic realist al lui Mihail Gorbaciov, a câştigat 57% dintre voturi, învingâdu-l pe candidatul preferat de Gorbaciov, fostul prim-ministru Ryzhkov, care a obţinut 16% din voturi.
Pe 20 august 1991, republicile trebuiau să semneza un nou tratat unional, care le-ar fi făcut ţări independente într-o federaţie cu preşedinte, politică externă şi armată comune.
Însă pe 19 august 1991, vicepreşedintele Gennadi Yanayev, primul ministru, ministrul apărării, şeful KGB şi alţi oficiali de frunte au acţionat pentru a preveni semnarea tratatului unional şi au format "Consiliul de Stat pentru Starea de Urgenţă". "Commitetul" l-au pus pe Gorbaciov (aflat în vacanţă în Crimea) sub arest la domiciliu şi au încercat să restaureze statul unional.
Organizatorii se aşteptau la suportul popular pentru acţiunile lor, dar populaţia din Moscova nu a fost de partea lor. Mii de oameni au ieşit pe stăzi să apere "Casa Albă", locul simbolic al suveranităţii Rusiei. Organizatorii au încercat şi în cele din urmă au eşuat în încercarea de a-l aresta pe Boris Elţîn, care s-a raliat opoziţiei de masă anti-puciste.
După trei zile, pe 21 august, lovitura de stat a eşuat, organizatorii au fost arestaţi şi Gorbaciov s-a reîntors ca preşedinte al Uniunii Sovietice. Dar puterea lui era acum în mod definitiv compromisă. Nici o structură de putere unională sau rusească nu a mai ascultat de comanda sa. Pe perioada toamnei anului 1991 guvernul rusesc a preluat ministerele unionale unul câte unul. În noiembrie 1991, preşedintele rus Boris Elţîn a dat un decret interzicând Partidul Comunist din Uniunea Sovietică pe tot întinsul republicii.
După lovitura de stat, republicile au accelerat procesul obţinerii independenţei, afirmându-şi suveranitatea una câte una. Pe 6 septembrie 1991, guvernul sovietic a recunoscut independenţa celor trei state baltice. (după Wikipedia)