A fost proprietarul "Biletelor de papagal"

Tudor Arghezi (n. 21 mai 1880, Bucureşti - d. 14 iulie 1967) a fost un scriitor român cunoscut pentru contribuţia sa la dezvoltarea poeziei şi a literaturii pentru copii. Numele său adevărat este Ion N. Theodorescu, iar pseudonimul său, Arghezi, provine, explică însuşi poetul, din Argesis - vechiul nume al Argeşului. Ovid S. Crohmălniceanu propunea în studiul consacrat operei poetului din Istoria literaturii române între cele două războaie mondiale o altă explicaţie, pseudonimul ar proveni din unirea numelor a doi celebri eretici, Arie şi Geza.
S-a născut pe data de 21 mai 1880 la Bucureşti, în strada Ţărani nr. 46. Este fiul lui Noe Theodorescu şi al Mariei. Între 1887 şi 1891 a fost elev al şcolii primare "Petrache Poenaru" sub îndrumarea primului său dascăl, Nicolae Abramescu. Între 1891 şi 1896 urmează cursurile gimnaziului "Dimitrie Cantemir" şi apoi pe cele ale liceului "Sfântul Sava" din Bucureşti. De la vârsta de 11 ani, din cauza situaţiei familiale, este nevoit să se întreţină singur, dând meditaţii.
Anul 1896 este anul debutului sau literar. La 30 iunie publică în ziarul "Liga Ortodoxă", condus de Alexandru Macedonski, poezia "Tatăl meu", semnată I. N. Theodorescu. La cenaclul lui Macedonski îl va cunoaste pe Grigore Pisculescu (Gala Galaction), cu care va rămâne prieten apropiat. Între 1897 şi 1899 publică versuri şi poeme în proză la "Revista Modernă" şi "Viaţa nouă" pe care le semnează pentru prima oară cu pseudonimul Ion Th. Arghezi. Întrerupe studiile şi se angajează, în urma unui examen de chimie, ca laborant la fabrica de zăhăr Chitila.
Macedonski afirma despre tânărul poet: "Acest tânăr, la o vârstă când eu gângăveam versul, rupe cu o cutezanţă fără margini, dar până astăzi coronată de cel mai strălucit succes, cu toată tehnica versificării, cu toate banalităţile de imagini şi idei, ce multă vreme au fost socotite, la noi şi in străinătate, ca o culme a poeticii şi a artei
Până în 1910 - când a început să conducă sau să editeze el însuşi reviste şi ziare cum sunt: "Cronica", "Cuget românesc", "Naţiunea", "Bilete de papagal"- publică la mai multe periodice ale vremii: "Revista modernă", "Viaţa nouă", "Facla", "Viaţa romanească", etc.
Pentru activitatea sa remarcabila în literatura primeşte prima oară în 1936, la egalitate cu George Bacovia şi a doua oară în anul 1946, Premiul Naţional de poezie. În anul 1955 este ales membru al Academiei Române, e distins cu numeroase titluri şi premii, în anul 1965 primeşte Premiul Internaţional Johann Gottfried von Herder (a se vedea premiul Herder); este sărbătorit cu prilejul zilelor de naştere la 80 şi, respectiv, 85 de ani ca poet naţional.

Tu quoque, Brute, fili mi!

Gaius Iulius Cezar (limba latină: IMP•C•IVLIVS•CAESAR•DIVVS1; n. 13 iulie, ca. 100 î.Hr. - d. 15 martie, 44 î.Hr.) a fost un lider politic şi militar roman şi una dintre cele mai influente personalităţi din istorie. Rolul său a fost esenţial în transformarea Romei din Republică în Imperiul Roman. Cucerirea Galiei, regizată de Cezar, a extins lumea romană până la Oceanul Atlantic, introducând influenţe romane în ceea ce avea să devină mai târziu Franţa, fapt ale cărei consecinţe se simt chiar şi astăzi. În anul 55 î.Hr. Cezar a lansat prima invazie romană în Marea Britanie.
Cezar a ieşit învingător într-un război civil, devenind astfel conducător indiscutabil al lumii romane, şi a iniţiat o vastă acţiune de reformare a societăţii romane şi a guvernului acesteia. El a fost proclamat dictator pe viaţă şi a centralizat puternic deja şovăitorul guvern al Republicii slăbite. Prietenul lui Cezar, Marcus Brutus, complotează pentru a îl asasina, în speranţa de a salva Republica. Dramatica asasinare din Idele lui Martie a fost catalizatorul unui al doilea război civil, între Cezari (Octavian, Marc Antoniu, Lepidus) şi Republicani (Brutus, Cassius şi Cicero, printre alţii). Acest conflict s-a încheiat cu victoria Cezarilor în Bătălia de la Philippi şi stabilirea formală a unui al Doilea Triumvirat, în care Octavian, Antoniu şi Lepidus împărţeau controlul asupra Romei. Tensiunile iscate între Octavian şi Antoniu au condus la un nou război civil, culminând cu înfrângerea lui Antoniu în Bătălia de la Actium. Octavian ajunge astfel liderul indiscutabil al lumii romane.
Această perioadă de războaie civile a transformat Republica Romană în Imperiul Roman, cu nepotul de bunic, în acelaşi timp şi fiu adoptiv al lui Cezar, Octavian, cunoscut mai târziu ca Cezar August, instalându-se ca primul împărat.
Campaniile militare ale lui Cezar sunt cunoscute în detaliu din prisma propriilor sale notări: Commentarii de Bello Gallico, şi multe detalii ale vieţii sale sunt înregistrate mai târziu de către istorici precum Suetonius, Plutarh şi Cassius Dio.
Spaima că Cezar va ajunge rege s-a amplificat atunci când cineva a aşezat o diademă pe statuia acestuia de pe Rostra. Tribunii, Gaius Epidius Marcellus şi Lucius Caesetius Flavius au îndepărtat această diademă. Nu la mult timp după acest incident, aceeaşi doi tribuni au arestat cetăţeni care au pronunţat titlul de Rex către Cezar, în timp ce acesta trecea pe străzile Romei. Văzându-şi susţinătorii ameninţaţi, Cezar a acţionat sever. A ordonat eliberarea celor arestaţi şi, în schimb, a adus tribunii în faţa Senatului, înlăturându-le poziţiile. Cezar folosise iniţal sanctificarea tribunilor ca unul din motivele pentru care pornise războiul civil, însă acum le-a revocat puterea în propriul câştig.
Festivalul Lupercalia avea să reprezinte cel mai mare test pentru poporul roman privind acceptarea lui Cezar ca rege. În 15 februarie 44 î.Hr., Cezar stătea pe scaunul său aurit de pe Rostra, purtându-şi roba roşie, încălţăminte roşie, coroana de lauri şi armat cu titlul de Dictator Perpetuus. Cursa în jurul pomeriumului reprezenta o tradiţie a festivalului, iar când Marc Antoniu a pătruns în forum, a fost ridicat în Rostra de către preoţii participanţi la festivitate. Antoniu a scos o diademă şi a încercat să o aşeze pe capul lui Cezar, spunând „Poporul îţi oferă acest titlu de rege prin mine”. Însă puţine au fost uralele publicului, şi Cezar a refuzat cu rapiditate, îngrijindu-se ca podoaba să nu-i atingă capul. Publicul a ţipat aprobator, dar Antoniu a ignorat faptele şi a încercat să i-o aşeze pe cap pentru a doua oară. Nici de această dată publicul n-a exultat, iar Cezar s-a ridicat de pe scaunul său şi l-a refuzat din nou, spunând: „Nu voi fi regele Romei. Jupiter este singur rege al romanilor.” Mulţimea a aprobat imediat acţiunile lui Cezar.
În tot acest timp, Cezar planifica o nouă campanie în Dacia şi apoi în Parthia. Campania parthiană ar fi putut aduce bogăţii considerabile înapoi la Roma, şi posibilitatea reîntoarcerii la standardele pe care Crassus le pierduse cu aproape nouă ani în urmă. O veche legendă spunea că Partia putea fi cucerită doar de un rege, astfel că Cezar a fost autorizat de către Senat să poarte o coroană oriunde în imperiu. Cezar planificase plecarea pentru luna aprilie 44 î.Hr., iar opozanţii săi secreţi, al căror număr era în continuă creştere, trebuiau să acţioneze în grabă. Majoritatea fiind oameni pe care Cezar îi graţiase deja, ei erau conştienţi că singura posibilitate de a îl înlătura pe Cezar de la conducerea Romei era să acţioneze înainte ca acesta să pornească către Parthia.
Locul de întrunire a Senatului roman era, conform tradiţiei, în Curia Hostilia, a cărui reparaţie fusese recent terminată după incendiile ce o distruseseră în anii precedenţi, dar Senatul a abandonat-o pentru o casă nouă, aflată în construcţie. Astfel că Cezar a convocat Senatul în Theatrum Pompeium (construit de către Pompei), la Idele lui Marte, pe 15 martie 44 î.Hr.. Cu puţine zile în urmă, un prezicător îi spusese lui Cezar: „Fereşte-te de Idele lui Marte“. În timpul întrunirii Senatului, Cezar a fost atacat şi înjunghiat de moarte de către un grup de senatori, care se intitulau Liberatorii (Liberatores); aceştia şi-au justificat acţiunea spunând că au comis tiranicid, nu crimă, apărând Republica de ambiţiile monarhale pretinse de Cezar. Printre asasinii care s-au închis în Templul lui Jupiter se aflau Gaius Trebonius, Decimus Junius Brutus, Marcus Junius Brutus şi Gaius Cassius Longinus; Cezar le graţiase majoritatea crimelor şi chiar îi avansase în carieră. Marcus Brutus era un văr îndepărtat al lui Cezar şi fusese numit ca unul dintre moştenitorii săi testamentari. De asemenea, se speculează că Marcus Brutus era fiul nelegitim al lui Cezar, din moment ce acesta avusese o aventură cu Servilia Caepionis, mama lui Brutus; însă Cezar avea doar cincisprezece ani la data naşterii lui Brutus. Cezar a primit 23 de lovituri(conform altora chiar 35), care variau între superficiale şi mortale şi, ironia soartei, s-a prăbuşit la picioarele unei statui a fostului său prieten, devenit rival, Pompei cel Mare. Pompei fusese recent deificat de către Senat, unele relatări spunând că Cezar s-a rugat la Pompei în timp ce murea. Ultimele sale cuvinte au fost relatate în diferite feluri, precum:
* και συ τεκνον; (Kai su, teknon?) (gr., „Chiar şi tu, fiul meu?“ – din Suetonius)
* Tu quoque, Brute, fili mi! (lat., „Şi tu, Brutus, fiul meu!“ – o traducere latină modernă a unui citat grecesc din Suetonius)
* Et tu, Brute? (lat., „Chiar (şi) tu, Brutus?“ – din piesa lui Shakespeare, Iulius Cezar)

Cum e cu putinţă ceva nou

Constantin Noica (n. 12 iulie 1909, Vităneşti, judeţul Teleorman - d. 4 decembrie 1987, Păltiniş, judeţul Sibiu) a fost un filosof, poet, eseist, publicist şi scriitor român.
Provenind dintr-o familie cu vechi rădăcini aromâne, Constantin Noica s-a născut la 12 iulie 1909 în comuna Vităneşti (judeţul Teleorman).
Începe gimnaziul în Bucureşti; în perioada 1924-1928 urmează liceul "Spiru Haret", apoi bacalaureatul în 1928. Debutează ca licean în revista liceului, Vlăstarul, în 1927. Îl are ca profesor de matematică la "Spiru Haret" pe poetul Uvedenrodelor, Ion Barbu. Se înscrie la Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti, pe care o va absolvi în 1931 cu teza de licenţă Problema lucrului în sine la Kant. Timp de trei ani îl are ca profesor pe filosoful Nae Ionescu.
În perioada 1932-1934 frecventează societatea culturală "Criterion". Toţi prietenii lui Noica de la "Criterion" - Mihail Polihroniade, Haig Acterian, Mircea Eliade - vor îmbrăţişa, mai devreme sau mai tîrziu, cauza mişcării legionare. Fidel ideii că lupta culturală şi nu cea politică este calea pentru reînvierea culturală a României, refuză să intre în mişcarea legionară.
În 1933, timp de un an de zile urmează cursurile Facultăţii de Matematică iar în primăvara anului 1938 pleacă la Paris cu o bursă a statului francez, unde va sta pînă în primăvara anului 1939. În mai 1940 îşi susţine la Bucureşti doctoratul în filosofie, cu teza Schiţă pentru istoria lui Cum e cu putinţă ceva nou. În luna august a aceluiaşi an face primul gest gazetăresc de rezonanţă legionară. Scoate într-un singur număr revista "Adsum", pe care o scrie toată singur şi o publică din bani proprii, o revistă al cărei titlu este cât se poate de sugestiv: Adsum; cu alte cuvinte "Sunt aici, sunt de faţă."
În octombrie 1940 pleacă la Berlin în calitate de referent de filosofie la Institutul Româno-German. Va rămâne aici până în 1944. Va participa de mai multe ori la seminarul de filosofie a profesorului Martin Heidegger, unde a mai participat şi un alt filosof român cu operă de sertar, Alexandru Dragomir. În paralel, împreună cu Constantin Floru şi Mircea Vulcănescu editează patru din cursurile universtare ale lui Nae Ionescu şi anuarul Isvoare de Filosofie.
În perioada 1949 - 1958 are domiciliu obligatoriu la Câmpulung-Muscel. Aici, Noica şi-a căpătat ideea filosofică şi totodată şi-a trasat principalele coordonate ale filosofiei sale de mai tîrziu. În 1958 Noica este arestat, anchetat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică cu confiscarea întregii averi. Alături de el vor fi arestaţi toţi participanţii la seminariile private organizate de Noica la Câmpulung, iar lotul lor va purta la proces numele de "grupul Noica". Execută la Jilava 6 din cei 25 de ani de închisoare, fiind eliberat în august 1964.
Din 1965 se stabileşte în Bucureşti, unde va lucra ca cercetător la Centrul de Logică, având drept domiciliu un apartament cu două camere unde Noica va ţine seminarii private pe marginea filosofiei hegeliene, platonice sau kantiene. Printre participanţi se numără mai tinerii săi colegi de la Centrul de Logică (Sorin Vieru) sau de la Institutul de Istoria Artei (Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu).
Ultimii ani din viaţă, începând cu anul 1975, şi i-a petrecut la Păltiniş lângă Sibiu, locuinţa lui devenind loc de pelerinaj şi de dialog de tip socratic pentru admiratorii şi discipolii săi (vezi Jurnalul de la Păltiniş de Gabriel Liiceanu). Se stinge din viaţă la 4 decembrie 1987.A fost înmormîntat pe 6 decembrie 1987, la Schitul Păltiniş, după dorinţa sa, slujba fiind oficiată de un sobor de preoţi în frunte cu ÎPS Mitropolit Antonie al Ardealului. După 1989, Gabriel Liiceanu s-a ocupat de reeditarea integrală a cărţilor lui Noica.

Crepusculario

Pablo Neruda (pseudonimul lui Neftalí Ricardo Reyes Basoalto) (n. 12 iulie 1904 - d. 23 septembrie, 1973), poet şi om politic chilian, consul în Spania, Japonia, China; ambasador la Paris, premiul "Cununa de aur" a Reuniunii Internaţionale a Poeţilor din oraşul iugoslav Strunga; Premiul Internaţional Lenin "Pentru întărirea păcii între popoare", 1953; laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1971.
La 12 iulie 1904 se naşte Neftalí Ricardo Reyes Basoalto (Pablo Neruda) la Parral, un oraş aflat la 300 km la sud de Santiago de Chile, fiul doñei Rosa Basoalto de Reyes, învăţătoare, şi al lui José del Carmen Reyes Morales, lucrător la căile ferate. În luna august mama sa moare. În 1906 José del Carmen se mută la Temuco împreună cu fiul său, recăsătorindu-se cu doña Trinidad Candia Marverde. În 1910 Pablo Neruda devine elev al liceului de băieţi din Temuco, pe care îl absolvă în 1920. La 18 iulie 1917 în ziarul La Mañana, din Temuco, se publică articolul intitulat "Entuziasm şi perseverenţă" sub semnătura lui Neftalí Reyes. Este primul material publicat de poet. La 30 noiembrie 1918 publică poemul "Ochii mei" în reviata Corre-Vuela din Santiago, nr. 566. În cursul aceluiaşi an publică alte trei poezii în aceeaşi revistă. Colaborează la Selva Austral din Temuco, publică în reviste din oraşele Chillán şi Valdiva. Foloseşte diferite pseudonime. Ia parte la jocurile florale de la Maule cu poemul "Ideal nocturn", obţinând premiul al treilea. În 1920 adoptă definitiv pentru scrierile sale pseudonimul de Pablo Neruda. La 28 noiembrie 1920 obţine premiul întâi la sărbătoarea primăverii din Temuco. În acelaşi an devine preşedinte al Ateneului literar al liceului din Temuco şi secretar adjunct al Asociatiei elevilor din oraşul Cautin. Pregăteşte două cărţi - Insulele ciudate şi Osteneli zadarnice - pe care nu le publică. O parte din acestea vor constitui material pentru lucrarea Crepuscular.
În 1958, activează în cadrul companiei politice în vederea alegerii preşedintului Republicii Chile. Face turnee şi organizează adunări populare. În 1959, Pablo Neruda începe să-şi construiască la Valparaíso reşedinţa numită "La Sebastiana".
Porneşte într-o călătorie în jurul lumii, trecând şi prin ţara noastră, participă activ la viaţa politică a timpului său, prin opere militante puse în slujba demnităţii umane. Călătorii, conferinţe, premii şi titluri academice, editarea în tiraje impresionante a operelor sale în spaniolă şi în numeroase alte limbi marchează recunoaşterea marii valori a poeziei sale, care culminează cu dercenarea Premiului Nobel pentru literatură în octombrie 1971. Nu mai puţin strălucită este activitatea politică din ultimii ani ai vieţii. În 1969 este desemnat din partea Partidului Comunist candidat la preşdenţia Republicii Chile şi în această calitate străbate întreaga ţară şi ia parte la tratativel care conduc la formarea Unităţii Populare. Ulterior se retrage în favoarea lui Salvador Allende, care este desemnat candidat unic. În 1970 ia parte activă la campania electorală a lui Allende. După victoria Unităţii Populare, când Allende devine preşedintele ţării, Neruda este numit ambasador în Franţa.
A murit la 23 septembrie 1973, la Santiago, la câteva zile după răsturnarea guvernului Unităţii Populare de către forţele armate reacţionare.

De la Rialto Ripples la succesul total

George Gershwin, cu numele real Jacob Gershowitz, (n. 26 septembrie 1898, New York - d. 11 iulie 1937, Los Angeles) a fost unul din cei mai populari compozitori americani din prima jumătate a secolului al XX-lea. Reuşind să reunească elementele de jazz simfonic cu muzica uşoară, Gershwin a compus atât pentru teatrele muzicale de pe Broadway cât şi pentru sălile de concert clasic. S-a bucurat de mult succes prin compunerea unor melodii (songs), interpretate de cei mai cunoscuţi instrumentişti şi cântăreţi americani ca Louis Armstrong, Ella Fitzgerald, Frank Sinatra, Herbie Hanock şi mulţi alţii.
Jacob Gershowitz s-a născut într-o familie de evrei ruşi imigraţi în Statele Unite. În 1910, părinţii cumpără un pian pentru fratele său mai mare, Israel. Însă curând, Jacob pune stăpânire pe pian, cântând "după ureche" şi dovedind un talent muzical deosebit. Începe să ia lecţii de la diverşi muzicieni, până când fu prezentat cunoscutului pedagog, Charles Hambitzer, care îl învaţă tehnica de execuţie convenţională, îi face cunoscuţi maeştrii muzicii europene şi-l încurajazează să frecventeze concertele de muzică clasică. Ia în acelaşi timp lecţii de compoziţie cu compozitorul Rubin Goldmark. În 1916, prima sa compoziţie, "Rialto Ripples", înregistrează un oarecare succes comercial. Doi ani mai târziu, cunoaşte primul succes răsunător cu cântecul "Swanee", scris pentru musical-ul The Capitol Revue şi interpretat de Al Jolson. Primeşte un contract din partea editorilor muzicali "Harms Publishers", specializaţi în Musicals, pentru 35 USD pe săptămână. Adoptă pseudonimul George Gershwin, la fel ca şi fratele său Israel, care devine Ira Gershwin. În 1920, directorul de orchestră Paul Whiteman îi comandă o bucată instrumentală pentru formaţia sa. Rezultatul fu celebra "Rhapsody in blue", o compoziţie pentru pian şi orchestră, care este executată în primă audiţie la 12 februarie 1924 în Aeolian Hall din New York cu un succes enorm.
Între timp, George Gershwin începe o fructuoasă colaborare cu fratele său Ira, care scrie textele pentru melodiile compuse. Prima lor lucrare comună este comedia muzicală "Lady Be Good" (1924). Partitura cuprindea, printre altele, două cântece, care devin rapid cunoscute şi interpretate în lumea întreagă: "Fascinanting Rhythm" şi ""The Man I Love". Urmează spectacolele muzicale "Oh,Kay", "Treasure Girl", "Funny Face" şi "Strike Up The Band" (cu celebra melodie "I've Got A Crush On You").
În 1928, fraţii Gershwin fac o călătorie la Paris, care constituie pentru George sursa de inspiraţie pentru fantezia orchestrală "An American in Paris". Marea recesiune economică din 1929 se resimte şi în lumea spectacolelor. Fraţii Gershwin continuă totuşi să lucreze, montând pe Broadway spectacolele de musicals, "Girl Crazy" (1930) ce conţine faimoasele melodii "I Got Rhythm" şi "Embraceable You", şi "Of Thee I Sing", prima comedie muzicală căreia în 1931 i se decerne "Premiul Pulitzer".
În anul 1933, George şi Ira încep să lucreze la un proiect îndrăzneţ: punerea în scenă sub forma unei opere muzicale populare (opera folk) a povestirei "Porgy and Bess" de Dubose Heyward, inspirată din viaţa populaţiei afro-americane. Pentru partitură compun arii devenite mai târziu songs de mare popularitate: "Summertime", "I Got Plenty of Nothing", "It Ain't Necessarily So". Opera este reprezentată în premieră la 30 septembrie 1935 în Boston, fiind salutată de public la sfârşit cu 15 minute de aplauze.
Începând cu anul 1936, George Gershwin se dedică în special muzicii de filme şi se mută la Hollywood. Obţine un contract pentru compunerea coloanei sonore la filmul "The Magnificent Adventure" cu Ginger Rogers şi Fred Astaire. În timp ce lucra la partitura pentru filmul "The Goldwyn Follies", George Gershwin, care suferea de câtva timp de dureri de cap, face o criză de pierderea cunoştinţei. Se descoperă o tumoră a creierului, este operat dar nu-şi mai revine. Moare la 11 iulie 1937, la patruzeci de ani neîmpliniţi. A fost înmormântat în cimitirul Westchester Hills din Hastings-on-Hudson (New York).
Dintre compoziţiile sale în domeniul clasic sunt de menţionat şi un Concert pentru pian şi orchestră (1925) şi Trei preludii pentru pian (1936).

Viaţa omului este hotărâtă de Dumnezeu

Jean Calvin, sau pur şi simplu Calvin (n. 10 iulie 1509, Noyon - d. 27 mai 1564, Geneva) a fost un reformator religios francez. Alături de Martin Luther, a fost unul din iniţiatorii Reformei protestante, în opoziţie cu anumite dogme şi rituri ale Bisericii Catolice romane. Calvin a dezvoltat o doctrină - Calvinismul - relativ diferită de aceea a lui Luther, în special în ceea ce priveşte practicarea cultului, considerată o radicalizare a lutheranismului.
Jean Calvin s-a născut cu numele de Jean Cauvin la Noyon, în Picardia, Franţa. Martin Luther a scris cele 95 de teze în 1517, când Calvin avea opt ani.
Tatăl lui Calvin, paznic al episcopului Noyon, l-a trimis la colegiul De la Marche şi apoi în continuare la Sorbona din Paris, pentru a studia dreptul. În 1532 devine doctor în drept la Universitatea din Orléans. Prima sa lucrare publicată a fost un comentariu al lucrării filozofului roman Seneca De clementia. Adoptă curând principiile Reformei, pe care, începând din 1532, începe să le propage la Paris. Ameninţat cu închisoarea, se refugiază la Nérac, sub protecţia Margaretei de Navarra, favorabilă protestantismului. În 1534, în urma persecuţiilor suferite de protestanţii francezi, numiţi şi hughenoţi, este nevoit să părăsească Franţa.
După peregrinări în Basel, Ferrara şi din nou la Paris, în 1536, convins fiind de reformatorul Guillaume Farel, Calvin se stabileşte definitiv la Geneva, unde este numit profesor de teologie. A trăit aici aproape jumătate din viaţă.
Calvin nu recunoaşte decât două sacramente (Taine): Botezul şi Comuniunea (Împărtăşania). Respinge dogma prezenţei reale a "trupului şi sângelui Domnului" în împărtăşanie, invocarea sfinţilor, instituţia episcopatului, etc. Predicatorii sunt aleşi de către credincioşi şi fiecare din bisericile calviniste este condusă spiritual de un consiliu ales. Calvin crede într-o predestinare absolută a aleşilor şi celor condamnaţi la "judecata din urmă", respingând astfel complet liberul arbitru. Publicaţiile lui Calvin au difuzat ideile sale asupra unei biserici corect reformate, în multe părţi ale Europei. Calvinismul a devenit religia majorităţii populaţiei în Scoţia, Olanda şi părţi din Germania de nord şi a avut o influenţă mare în Ungaria şi Polonia. Majoriatea coloniştilor de pe coasta atlantică americană şi din New England erau calvinişti, inclusiv puritanii şi coloniştii olandezi din Noul Amsterdam (New York). Africa de Sud a fost fondată, începând din secolul XVII, de calvinişti olandezi (deşi câţiva erau de origine franceză sau portugheză), care erau cunoscuţi cu numele de Afrikaans. Sierra Leone a fost colonizată masiv de calvinişti din Noua Scoţie. John Marrant a organizat acolo o congregaţie sub auspiciile lui Huntingdon Connexion. Coloniştii erau în mare parte loialişti negri, afro-americani care au luptat pentru britanici în timpul revoluţiei americane. Calvin credea în ideea predestinării (viaţa omului este hotărâtă de Dumnezeu de la un capăt la celălalt.)

Mysterium cosmographicum

9 iulie 1595 - Scriitorul german Johannes Kepler a publicat lucrarea "Mysterium cosmographicum", în care menţionează şase planete.
Johannes Kepler (27 decembrie 1571, Weil der Stadt - 15 noiembrie 1630, Regensburg) a fost un matematician, astronom şi naturalist german, a formulat şi confirmat legile mişcării planetelor (Legile lui Kepler). În matematică este considerat precursor al calculului integral.
Kepler s-a născut la 27 decembrie 1571 în Weil der Stadt/Württemberg, Germania, şi a studiat, începând cu anul 1591, teologia la Universitatea din Tübingen. Unul din profesorii săi era Michael Maestlin, apărător al teoriei heliocentrice a lui Copernic. Kepler ar fi dorit să devină preot protestant, dar în cele din urmă, având o mare înclinaţie pentru matematică, acceptă în 1594 funcţia de profesor de matematică şi astronomie la Universitatea din Graz, Austria. Aici lucrează la un complex de ipoteze geometrice având ca scop explicarea depărtării dintre orbitele celor cinci planete cunoscute în acel timp (Mercur, Venus, Marte, Jupiter şi Saturn). Kepler consideră că soarele exercită o forţă care scade proporţional o dată cu îndepărtarea de o planetă: "Planetele se mişcă în consecinţă pe o traiectorie eliptică, în centrul căreia se găseşte soarele". În acest fel enunţă prima sa lege a mişcării planetelor (vezi Legile lui Kepler), publicată în lucrarea "Mysterium Cosmographicum" ("Misterul lumii cosmice", 1596).
În aprilie 1597 Kepler se căsătoreşte cu Barbara Mühlek. Din cauza presiunilor exercitate de Contrareforma catolică, Kepler este nevoit să plece din Graz şi, în 1600, acceptă oferta de a lucra la Praga ca asistent al lui Tycho Brahe, astronom al curţii împăratului Rudolf al II-lea. Calităţile de observator ale lui Tycho Brahe sunt acum completate cu cunoştinţele excepţionale de matematică ale lui Kepler. După moartea lui Brahe în anul 1601, Kepler devine urmaşul lui ca matematician şi astronom imperial. În 1604 Kepler observă "Supernova 1604" şi publică observaţiile sale în lucrarea "De Stella nova in pede Serpentarii" ("Despre o nouă stea la piciorul constelaţiei şarpelui"). În lucrarea "Astronomia Nova" ("Astronomia nouă", 1609) publică rezultatele cercetărilor asupra elipsei planetei Marte şi enunţă a doua lege: "Cu cât o planetă este mai aproape de soare, cu atât se mişcă mai repede". În anul 1612 Kepler se stabileşte la Linz în Austria, unde îi apare lucrarea "Harmonices Mundi" ("Armonia lumii", 1619). În ultimul capitol al acestei cărţi, pe baza observaţiilor şi calculelor efectuate, enunţă a treia lege a mişcării planetelor: "Pătratul timpului de revoluţie este proporţional cu puterea a treia a distanţei medii dintre o planetă şi soare".
În anii 1615-1620 Kepler a trebuit să-şi apere mama, care era acuzată de vrăjitorie. Până la urmă a reuşit să-i obţină eliberarea, fără a putea însă împiedica torturile la care a fost supusă, în urma cărora ea a murit un an mai târziu. Kepler a trăit într-o epocă de intoleranţă, a luptelor dintre catolici şi protestanţi din timpul războiului de treizeci de ani, fiind nevoit de mai multe ori să se refugieze pentru a scăpa de persecuţii, cu toate încercările sale de a rămâne neutru.
Ultima sa operă importantă, apărută încă în timpul vieţii, este "Tabulae Rudolfinae" (1627), care conţine tabele ce descriu mişcările planetelor. Ea va constitui baza oricărui calcul astronomic pentru următorii 200 de ani. În lucrările sale asupra teoriei forţelor de gravitaţie, Isaac Newton s-a bazat în mare măsură pe observaţiile lui Kepler.
În afara lucrărilor din domeniul astronomiei, Kepler a descris un procedeu de determinare a volumelor, pe baza căruia se va dezvolta calculul integral. De asemenea a studiat simetria fulgilor de zăpadă şi a calculat forţele naturale care intervin în creşterea structurilor geometrice şi care vor fi aplicate în studiul cristalografiei. A lucrat şi în domeniul opticii, unde se poate aminti invenţia sa numită luneta lui Kepler.
Johannes Kepler moare la 15 noiembrie 1630 în Regensburg, Germania, în vârstă de 59 de ani. În memoria lui, Universitatea din Linz poartă numele de "Johannes-Kepler-Universität".

Almirante do Mar das Índias

Vasco da Gama porneşte la data de 8 iulie 1497 din portul Restelo Lisabona la bordul corăbiei Nau S. Gabriel (120 t), iar fratele său Paulo da Gama la bordul lui S. Rafael însoţite de corăbiile Bérrio, Santa Fé) (100 t) sub comanda căpitanului Nicolao Coelho. Echipajul flotei însuma 150-170 de oameni, sub comanda celor mai buni căpitani şi cârmaci din Portugalia cu experienţă de navigare pe Oceanul Pacific. Pe vasul amiral era Pêro de Alenquer cârmaci, pe vasul São Rafael era João de Coimbra, iar pe vasul Bérrio era experimentatul pilot Pêro Escobar, dintre alţi ofiţeri din rândul echipajului pot fi amintiţi São Gabriel Gonçalo Álvares şi Diogo Cãos. Vasco da Gama navighează spre vest pe Atlantic, mai de parte de coasta africană profitând de un vânt (Pasat) mai puternic. La 4 noiembrie ajunge în golful S.Elena (Sankt-Helena) pe coasta de vest africană făcând un ocol larg la depăşirea "Capului Bunei Speranţe" ajungând la 25 noiembrie "Moselbai". Ajunge pe coasta răsăriteană a africii atingând la 7 aprilie 1498 în Mombasa unde negustorii arabi caută să împiedice continuarea expediţiei. Mai departe navighează de-a lungul coastei răsăritene a Africii ajungând în oraşul Malindi unul dintre oraşele concurente Mombasei. Sultanul oraşului punându-i la dispoziţie un navigator cunoscător al rutei spre India. La data de 20 mai 1498 ajung corăbiile lui "da Gama" în apropiere de Calicut pe coasta Malabar. Pentru prima oară ajunge o corabie europeană coasta Indiei pe calea maritimă şi înconjurarea Africii. Vasco da Gama încheie un acord comercial cu Samorim ce domneşte în Calicut şi se reîntoarce la 8 octombrie încărcat cu mirodenii. Prima navă din flota sa sub comanda lui Nicolao Coelho ajunge înapoi în patrie la 10 iulie 1499, Vasco da Gama numai la 9 septembrie, întârzierea se datorează morţii fratelui său pe Insulele Azore. La crăciunul anului 1499 este încredinţată lui "da Gama" de curtea regală portugheză, conducerea oraşului Sines. Începând o perioadă de conflicte între rege şi "da Gama" pe o parte şi Superiorul Ordinului Cavalerilor de Santiago, autorităţile locale constituite din nobili (familia Noronha) pe de altă parte. Da Gama fiind învins în acest conflict trebuie să părăsească oraşul (1507) împreună cu familia sa, având dreptul să calce în acest ţinut numai cu aprobarea Superiorului Ordinului. Cu jutorul regelui intră în rândurile Ordinului Cristi. În 1502 este denumit de rege ca "Amiral al Mărilor Indiei" (Almirante do Mar das Índias) aceasta fiind o replica portugheză la numirea lui Cristofor Columb ca "Amiral al mărilor şi oceanelor" de curtea regală spaniolă.

Tribut pentru Michael Jackson

Ceremonia funerară a lui Michael Jackson ar putea fi cel mai mare eveniment urmărit online şi ar putea atrage mai mulţi internauţi decât inaugurarea preşedintelui Barack Obama, informează Softpedia.com.
Utilizatorii Facebook vor putea să-şi comunice impresiile în timp ce urmăresc transmisia video a ceremoniei funerare pe CNN Live, ABC sau site-urile E! Online. Pagina dedicată lui Michael Jackson de pe reţeaua de socializare a atras 6,5 milioane de fani, surclasând, din punct de vedere a popularităţii, pagina fanilor lui Barack Obama.
"Ne pregătim să avem un public care să-l depăşească pe cel prezent la inugurare. Interesul pentru această legendă a muzicii a ajuns la cote neaşteptate, ceva din el şi muzica lui a mişcat oameni de pretutindeni", a declarat Randi Zuckerberg, director de marketing Facebook.
Aceiaşi tehnologie folosită pentru a transmite live pe internet inaugurarea preşedintelui Statelor Unite - Facebook Connect - va fi folosită pentru a permite utilizatorilor din întraga lume să urmărească procesiunea comemorativă.
Mai mult de 80.000 de versiuni virtuale ale faimoasei mănuşi a lui Michael Jackson au fost trimise în dar membrilor Facebook.
La o săptămână de la decesul artistului pop, pe 25 iunie, milioane de persoane au vizitat canalul Michael Jackson dedicat pe YouTube.
Cererea a depăşit cu mult oferta la biletele pentru ceremonia publică în memoria lui Michael Jackson, care va avea loc la Centrul Staples din Los Angeles. Doar 17.500 de bilete au fost puse la dispoziţia publicului dar, în primele 24 de ore din perioada alocată înregistrării pe site-ul Staplescenter.com, 1,2 milioane de persoane făcuseră solicitări, rata de aplicare fiind de 13 persoane pe secundă. (Mediafax)

A intrat în istoria picturii fără să-şi fi creat propria şcoală

Marc Chagall (7 iulie 1887, Vitebsk/Belarus - 28 martie 1985, Saint-Paul-de-Vence/Franţa), pictor modern cu un stil personal, caracterizat de puternica sa individualitate. Universul viziunilor sale poetice, care stă sub semnul fanteziei şi al melancoliei, este strâns legat de cultura ebraică. Ea reprezintă o temă care revine permanent în creaţia sa, la fel ca şi oraşul provincial bielorus Vitebsk, în care artistul şi-a petrecut copilăria.
La 7 iulie 1887 vine pe lume la Vitebsk, în Rusia (azi Belarus), Moşe Segal, care se va face cunoscut mai târziu ca artist cu numele de Marc Chagall. Copilul este primul născut al familiei Zachar şi Faiga Segal, evrei hasidici de limbă idiş. Părinţii lui Chagall sunt oameni săraci şi foarte credincioşi. Viaţa de familie se desfăşoară în ritmul sărbătorilor religioase în cartierul destinat de autorităţile ţariste evreilor. Părinţii sunt analfabeţi, dar fiul învaţă să scrie, să citească şi să cânte la vioară. Primele cunoştinţe le primeşte la şcoala evreiască, apoi va urma o şcoală laică. Ar vrea să devină pictor, la început însă lucrează ca ucenic la un fotograf (1906), dar reuşeşte să meargă timp de două luni în atelierul lui Iehuda Pen, de la care primeşte primele lecţii de pictură. Înfruntând multe greutăţi, în anul următor pleacă la St. Petersburg, unde în 1907 devine elevul lui Nicolai Roerich, director al Academiei de Arte Frumoase. Chagall îşi va continua studiile mai târziu cu Lev Bakst, la Şcoala Svansev, care reunea pe reprezentanţii avangardei ruse.
În anul 1910 ia parte la expoziţia colectivă organizată de Şcoală. Se hotărăşte să plece în Franţa. În acest timp se logodeşte cu Bella Rosenfeld, care îl va aştepta la Vitebsk vreme de patru ani. Se vor căsători în anul 1915.
În 1948 se stabileşte împreună cu pictoriţa canadiană Virginia Haggard la Orgeval, în apropierea Parisului. Legătura lor durează până în 1952, când Marc Chagall o cunoaşte pe Valentina Brodski, numită de el "Vava". Se vor stabili la Paris în apatamentul Vavei, pe insula Saint Louis.
Din anul 1966, locuiesc la Saint-Paul-de-Vence, lângă Nisa. Chagall merge de mai multe ori în Israel, unde realizează picturi murale în clădirea Knesseth-lui (Parlamentul) din Ierusalim. În ultimii ani ai vieţii, Chagall continuă să lucreze neobosit. Pictează, se ocupă de sculptură, ceramică şi litografie, proiectează vitralii. La solicitarea ministrului Culturii, scriitorul André Malraux, decorează între anii 1963-1964 plafonul Operei din Paris. Pe 7 iulie 1973 se inaugurează la Nisa "Musée National Message Biblique Marc Chagall", a cărui colecţie cuprinde opere donate de pictor statului francez.
Pe la începutul anilor optzeci, Chagall revine la formate mici. Cu arta lui atât de personală, va crea încă multe tablouri şi gravuri. Moare la 28 martie 1985 în Saint-Paul-de-Vence, la nouăzeci şi opt de ani.

A fost arestat pentru activitatea sa politică

Ciprian Porumbescu (n. 14 octombrie 1853, Şipotele Sucevei - d. 6 iulie 1883, Stupca, azi Ciprian Porumbescu, judeţul Suceava) a fost un compozitor român.
Ciprian Porumbescu se naşte la 14 octombrie 1853, la Sipotele Sucevei, într-o casă modestă de ţară, ca fiu al Emiliei şi al preotului Iraclie Golembiovski. Viitorul compozitor va utiliza la început numele de Golembiovski, apoi, pentru o perioadă Golembiovski-Porumbescu şi mai apoi, Porumbescu.
Din cauza sărăciei nu s-a putut bucura de o formare muzicală continuă şi completă. A început studiul muzicii la Suceava şi Cernăuţi, unde conduce corul Societăţii Culturale "Arboroasa". În anul 1871, la aniversarea a 400 de ani de la zidirea Mănăstirii Putna, la festivităţi, alături de Mihai Eminescu, Ioan Slavici, A.D. Xenopol, Nicolae Teclu şi alţii, participă şi tânărul Ciprian Porumbescu, uimind asistenta cu minunatul său cântec de vioară.
Apoi, cu ocazia unei burse, îşi continuă studiile la "Konservatorium fur Musik" din Viena, unde dirijează corul Societăţii Studenţeşti "România Jună". Aici va scoate, în anul 1880, colecţia de douăzeci de piese corale şi cântece la unison, reunite în "Colecţiune de cântece sociale pentru studenţii români" ( "Cântecul gintei latine", "Cântecul tricolorului", "Imnul unirii - Pe-al nostru steag"), prima lucrare de acest gen din literatura noastră.
După această perioadă, urmează cea mai frumoasă etapă a vieţii sale artistice. La 11 martie 1882 are loc premiera operei sale "Crai nou", piesă în două acte scrisă de Ciprian Porumbescu pe textul poeziei poetului Vasile Alecsandri. Succesul imens impune reluarea spectacolului în 12 şi 23 martie, pe aceeaşi scenă. În acelaşi an, opereta este montată şi la Oravita.
Ciprian Porumbescu a fost arestat pentru activitatea sa politică, timp în care a scris cele mai bune piese. Printre lucrările sale se numără "Rapsodia română pentru orchestră", "Serenadă", "La malurile Prutului", "Altarul Mănăstirii Putna", "Inimă de român", "Gaudeamus Igitur", "Odă ostaşilor români" şi altele.
Mult prea devreme, la doar 29 de ani, fiind bolnav de tuberculoză, Ciprian Porumbescu, se stinge din viaţă, în casa de la Stupca, sat numit azi Ciprian Porumbescu în onoarea marelui compozitor, sub ochii tatălui său şi ai surorii sale, Marioara, la 6 iulie 1883.

Mă bucură faptul că totuşi a trebuit să citească cărţile mele

Jan Hus (1369 -1415) teolog reformator ceh, născut la Husinec, Boemia, ars pe rug pentru ideile sale anti-papale. Jan Hus care a contribuit la dezvoltarea limbii literare cehe prin scrierile sale.
Tatăl lui Jan Hus a fost cărăuş. Cu toate că provine dintr-o familie modestă, Jan Hus urmează Şcoala Latină in Prahatice şi studiază din anul 1386 în Praga la Universitatea Karl, obţinând la absolvirea studiului gradul de "Magister Artium". Ca profesor, a predat limba cehă literară şi a stabilit reguli de scriere.
Prin intermediul lui Hieronymus din Praga Jan Hus a cunoscut operele profesorului de teologie din Oxford John Wyclif, de care a fost influenţat. Nobili cehi după căsătoria sorei regelui Wenzel (Venţel), Anne von Böhmen, cu Richard II. von England în (1382) aduc la Praga opere de-a lui John Wyclif,acestea fiind opere teologice şi o critică la adresa clerului din Anglia care era solicitat să renunţe la bogăţia lumească şi la puterea politică, reîntorcându-se la viaţa modestă şi morală. Jan Hus studiază teologia în 1400 şi devine preot în 1401, ajungând decanul Facultăţii de Filozofie. În 1402 devine profesor cu funcţia de rector la Universitatea din Praga unde a predat teologie şi filozofie 1409 - 1410. Jan Hus a reuşit să-l convingă pe regele Wenzel să aprobe Decretul Kuttenberg care admite majoritatea cehilor la Universitatea Karl (Carol).
În 1413 Jan Hus scrie lucrarea De Ecclesia (Despre Biserică), prin îşi exprimă părerea sa despre ierarhia bisericească. Jan Hus susţine că numai Isus poate să fie călăuzitor şi conducător în credinţă. Această afirmaţie este citată de acuzatorii lui la Constanţa (pe malul lacului Boden) din (Germania şi Elveţia), la procesul lui Jan Hus . Regele german Sigismund i-a asigurat lui Jan Hus drum liber la dus şi întors, promisiune atestată la 18 octombrie 1414 printr-o scrisoare oficială. Jan Hus s-a hotărât să-şi prezinte ideile sale în faţa reprezentanţilor clerului şi să se apere singur. La data de 3 noiembrie 1414 Jan Hus soseşte în Constanţa unde este imediat arestat, primind locuinţa unui prelat bisericesc. După arestare, Regele Sigismund a ameninţat că părăseşte consiliul şi a fost eliberat din funcţia sa după ce a susţinut că afirmaţiile lui Jan Hus sânt în competenţa bisericească. Jan Hus a fost încarcerat în cetatea Gottlieben pe Rin a episcopului din Constanţa, unde a fost înfometat şi legat în lanţuri la un perete în apropierea gropii cu fecale. La 4 mai 1415 Consiliul îl excomunică Wyclif, lucrările sale au fost arse; dat fiind că Wyclif a murit 30 de ani în urmă, osemintele lui sunt condamnate să fie arse. Jan Hus este adus la mânăstirea franciscană pe 5 iunie 1415 unde va petrece ultimele sale săptămâni de viaţă. Jan Hus a fost dus la Refektorium unde este interogat (5 - 8 iunie 1415). Jan Hus are ocazia să-si apere ideile şi se pretinde numai retragerea şi dezminţirea a tuturor afirmaţiilor sale eretice, ceea ce el refuză în mod repetat. La 6 iulie 1415 Jan Hus este condamnat de Consiliu drept eretic cu arderea pe rug pentru afirmaţiile sale.
La aceaşi dată Jan Hus este ars pe rug împreună cu manuscriptele sale, cenuşa sa fiind împrăştiată în Rin. Astazi, o piatră funerară, aminteşte locul execuţiei. Execuţia lui Jan Hus s-a făcut sub conducerea lui Friedrich I. (Brandenburg), mai târziu Prinţ von Brandenburg, strămoşul regilor prusaci din familia Hohenzoller. În scrisoarea lui de rămas bun către prieteni Jan Hus scrie: "Mă bucură faptul că totuşi a trebuit să citească cărţile mele şi că, în speranţa că vor găsi ceva necurat, le-au citit mai sârguincios ca şi Sfânta Scriptură."
Execuţia lui Hus şi prigoana declanşată împotriva adepţilor săi a fost una din cauzele directe ale declanşării războaielor Husite (1419 - 1436).

Eroul celor două lumi

Giuseppe Garibaldi (n. 4 iulie 1807 – d. 2 iunie 1882) a fost una dintre cele mai marcante personalităţi ale Revoluţiei Italiene.
S-a născut pe data de 4 iulie 1807 la Nisa (în italiană Nizza). Deşi părinţii săi doreau ca fiul lor să devină medic sau preot, Garibaldi a ales drept drum în viaţă marea şi călătoriile. Astfel, în timpul unei călătorii, acesta „face cunoştinţă” cu un grup secret (Giovine Italia) înfiinţat şi condus de Mazzini. Garibaldi se înscrie sub numele de Borel. În tinerețe a fost angajat ca marinar pe vase comerciale care străbăteau Mediterana. În 1833 a devenit membru al organizației secrete "Tânăra Italie", condusă de Giuseppe Mazzini. Aceasta organizație milita pentru eliberarea Italiei de sub dominația străină și unificarea acesteia. După un an, a fost implicat în acțiunea de capturare a unui vas de război, fiind prins de poliție și condamnat la moarte. A reușit să evadeze și să fugă în America de Sud unde și-a petrecut următorii 12 ani. Aici a participat la revoltele organizate în Brazilia și apoi în Uruguay, remarcându-se printr-un neobișnuit talent militar.
A revenit în 1848 în Italia, pentru a participa la mișcarea revoluționara care se desfășura în țara sa ca și în multe alte state europene. În fruntea unei armate de 30.000 de voluntari s-a pus în slujba regelui Sardiniei pentru a lupta împotriva stăpânirii austriece în Lombardia. În 1849 a participat, alături de Giuseppe Mazzini, la apărarea Romei, proclamată Republică de către revoluționari. A putut să respingă timp de o lună asaltul armatei franceze asupra Romei. Superioritatea numerică a francezilor a determinat în cele din urmă retragerea lui Garibaldi, împreunî cu 5.000 de susținatori fideli. Cei mai mulți dintre aceștia vor pieri în lunile următoare în urma acțiunilor de "curațare" întreprinse de armata austriacă în teritoriul italian pe care îl controla. Garibaldi a izbutit să fugă din nou din Italia, de această dată refugiindu-se în Statele Unite, țara în care a rămas pânâ în 1854.
Întors în Italia, s-a stabilit pe insula Caprera. Principalul său obiectiv a devenit lupta pentru unificarea Italiei în jurul regelui Victor-Emmanuel al II-lea de Savoia, conducătorul Sardiniei și Piemontului, și al primului său ministru, Camillo Cavour. A participat în 1859 la raăboiul dus de Sardinia împotriva Austriei, luptând în Alpi. În 1860, în fruntea a 1.000 de oameni a întreprins o expediție în Sicilia reușind să înlăture monarhia locală ți să instituie un guvern provizoriu.
A cucerit Sicilia și Neapole, care s-au unit astfel cu regatul Sardiniei și Piemontului (1861) după care s-a retras pe insula Caprera. În 1861, întreaga Italie, cu excepția Romei (aflata sub autoritatea Papei) și a Veneției (rămasă sub control austriac), a fost unificată. În 1862, Garibaldi a intrat în conflict cu Victor-Emmanuel al II-lea. În ciuda opoziției regelui, care încerca să evite un conflict cu Franța ale cărei trupe ocupau Roma, Garibaldi a constituit un grup de voluntari din Sicilia cu care intenționa să ocupe Roma pentru a o transforma în capitala Italiei. A fost înfrânt de trupele regale la Aspromonte (29 august 1862), capturat, dar eliberat puțin timp mai târziu.
În timpul războiului din 1866, în care Italia, aliată cu Prusia, a luptat împotriva Austriei, Garibaldi a condus din nou un corp de voluntari cu care a reușit să înfrunte cu succes în Tirol armata austriacă. La sfârșitul războiului, Veneția a devenit parte integrantă a Italiei unificate. După o nouă încercare nereușita de a cuceri Roma (1867), Garibaldi s-a retras pe insula sa.
O dată cu anexarea Romei la Italia, în 1870, Garibaldi a devenit membru al Parlamentului italian.
Giuseppe Garibaldi este considerat una dintre figurile fundamentale ale Risorgimentului italian şi este, poate, personajul istoric cel mai faimos şi popular în Italia. Este cunoscut şi cu numele de "erou al celor două lumi" pentru acţiunile militare îndeplinite atât în America de Sud, cât şi în Europa în numele independenţei şi al libertăţii popoarelor.

Armstrong, "The King of Jazz"

Louis "Satchmo" Armstrong (4 august 1901, New Orleans, Louisiana - 6 iulie 1971, New York City) a fost un trompetist şi cântăreţ de jazz, unul din exponenţii cei mai reprezentativi ai "Stilului New Orleans" în muzica de jazz executată în Chicago în jurul anilor 1920 - 1930.
Louis Armstrong, născut în New Orleans (Louisiana) a avut o copilărie zbuciumată; părinţii s-au despărţit la puţin timp după naşterea sa. A fost încredinţat să fie crescut unei mătuşe, Josephine, în timp ce mama sa, cu mare probabilitate, practica prostituţia.A incercat pe rand diferite meserii (carutas, laptar, vanzator ambulant, lustragiu). A fost atras de muzică din fragedă tinereţe, cânta la colţuri de stradă împreună cu grupuri improvizate, neavând posibilitatea şi nici forţa să folosească un instrument de suflat, care ar fi corespuns dorinţei lui. Această practică muzicală spontană, neşlefuită i-a permis să dezvolte o intonaţie optimă şi un deosebit simţ al improvizaţiei, caracteristică esenţială a jazzului.La 7 ani a cantat pe strazile orasului natal cu un cvartet de copii, la 13 ani a studiat cornetul si a condus orchestra scolii de corectie unde fusese internat pentru ca a tras un foc de revolver in aer in noaptea de Anul Nou. După ce a fost eliberat, cutreieră străzile New Orleans-lui împreună cu o mică formaţie orchestrală simpatizată de populaţia oraşului, executând, printre altele, bucata "When the Saints Go Marchin'in", care - ani mai târziu - avea să fie una din piesele sale cele mai interpretate. În cursul acelor peregrinări prin oraş, îl întâlneşte pe Joe Oliver, considerat cel mai bun cornetist din New Orleans, supranumit "King Oliver", care îi dă lecţii de trompetă, îl acceptă în formaţia sa şi, într-o seară, Armstrong îl substituie cu succes pe trompetistul orchestrei, Kid Ory, el însuşi o celebritate locală. Abia în noiembrie 1918, stimulat de performanţele efectuate pe "riverboats" - mici vase ce navigau pe Mississippi - începe să înveţe notele muzicale şi să descifreze partituri, devenind astfel un muzician profesionist complet.
În anul 1922 se mută la Chicago, care devenise în acea vreme centrul muzicii de jazz, în continuă dezvoltare. În această perioadă a maturizării sale artistice, Louis Armstrong este preocupat de rigorile polifonice ale liniilor muzicale, având tendinţa de a conferi solistului un rol în acelaşi timp conducător, dar şi integrat în textura muzicală. Este angajat de "King Oliver", venit şi el la Chicago, în formaţia "Creole Jazz Band", unde are posibilitatea ca trompetist solist să-şi desfăşoare întreaga virtuozitate pe care o dobândise între timp. Într-adevăr, iubitorii de jazz sunt unanimi în a recunoaşte în execuţiile lui "Satchmo" inventivitate, fantezie ritmică şi melodică, unite cu un impresionant volum sonor şi un timbru de neuitat. În anul 1924 părăseşte formaţia lui Oliver şi intră în "Big Band"-ul lui Fletcher Henderson din New York, un colos al jazz-ului, care dispunea de una din cele mai bune orchestre ale timpului, cu interpreţi de prestigiu. Cu această orchestră, Armstrong are posibilitatea să înregistreze discuri având ca parteneri celebrităţi ca Sidney Bechet, Bessie Smith şi mulţi alţii. Se hotărăşte să se dedice carierei de solist şi înregistrează "Hot Fives and Hot Sevens", transformând jazz-ul în una din cele mai înalte expresii ale muzicii, cu sunetul clar şi briliant al trompetei sale şi cu vocea sa răguşită, pornită parcă din fundul gâtlejului. Urmează o serie de succese şi, datorită prezenţei sale carismatice, contribuie la ruperea oricăror bariere rasiale, devenind unul din primii "stars" de culoare în muzica americană.
În ultimii ani ai vieţii, Louis Armstrong personifică la cel mai înalt nivel muzica de jazz şi devine - împreună cu formaţia sa "All Stars" - ambasadorul acestui gen în întreaga lume. Tendinţa comercializantă a unor impresari lipsiţi de scrupule nu l-a scutit însă nici pe el de anumite concesii făcute succeselor ieftine, printre altele în unele filme pe care le-a turnat. Louis Armstrong, "The King of Jazz", cum a mai fost numit, se îmbolăveşte, din păcate de cancer la gât. Deşi medicul îi spune sa renunţe la trompetă, Armstrong nu poate să o facăe şi în cele din urmă moare în ziua de 6 iulie 1971, în casa sa din cartierul Queens al oraşului New York.

Laureată al Premiului Nobel pentru Chimie

Maria Skłodowska-Curie, cunoscută şi ca Marie Curie, după numele său francez (n. 7 noiembrie 1867, Varşovia; d. 4 iulie 1934, Sancellemoz, Franţa) a fost o savantă poloneză stabilită în Franţa, dublu laureată a Premiului Nobel. A fost prima femeie care a primit un premiu Nobel şi singurul savant care a primit două premii Nobel în două domenii ştiinţifice diferite (fizică şi chimie). A introdus în fizică termenul de radioactivitate. Este cunoscută pentru cercetările sale în domeniul elementelor radioactive, al radioactivităţii naturale şi al aplicaţiilor acestora în medicină. A fost soţia unui laureat al Premiului Nobel, fizicianul Pierre Curie, şi mama unei laureate a Premiului Nobel (Irène Joliot-Curie). Cu excepţia fiicei sale Ève Curie (scriitoare), toţi descendenţii săi vor urma cariere ştiinţifice.
Se naşte la Varşovia, aflată la acea vreme sub stăpânirea Rusiei ţariste, într-o familie de profesori, care îi insuflă de timpuriu dragostea pentru învăţătură. Îşi pierde în copilărie o soră, decedată de tifos exantematic, şi mama, decedată în 1878 de tuberculoză. Se refugiază în studiu, unde obţine rezultate maxime, absolvind cursurile secundare în 1883, cu medalia de aur. Din cauza dificultăţilor financiare şi pentru a îşi susţine sora mai mare, care studia medicina în Franţa, lucrează o vreme ca guvernantă a unor copii din familii înstărite. Ulterior, în 1891, pentru că în Rusia ţaristă femeile nu erau admise la universitate, se mută la Paris, unde studiază la Sorbona, devenind licenţiată în fizică (în 1893) şi în matematică (în 1894). În 1894 îl cunoaşte pe fizicianul Pierre Curie, cu care se va căsători pe 26 iulie 1895. Vor avea două fiice, Irène (n.1897) şi Ève (n.1904). Începe cercetări în domeniul radioactivităţii, la care se va alătura curând şi soţul său, descoperind împreună noi elemente radioactive: poloniul şi radiul. Pentru aceste cercetări primesc amândoi Premiul Nobel pentru Fizică în 1903, împreună cu Henri Becquerel. După tragica moarte a lui Pierre Curie, accidentat mortal de o trăsură în 1906, Maria Curie continuă singură cercetările. În 1911 i se decernează Premiul Nobel pentru Chimie.

A creat concepţia "patomorfologia procesului infecţios"

Victor Babeş (n. 4 iulie 1854, Viena - d. 19 octombrie 1926, Bucureşti) a fost un bacteriolog şi morfopatolog român, fondator al şcolii româneşti de microbiologie, membru al Academiei Române din 1893. A fost fiul lui Vincenţiu Babeş.
Victor Babeş s-a născut în 1854 la Viena. A fost fiul lui Vincenţiu Babeş, originar din Banat. A studiat medicina la Budapesta, apoi la Viena, unde şi-a luat doctoratul.
Babeş îşi începe cariera ştiinţifică în Budapesta ca asistent în laboratorul de Anatomie Patologică (1874 - 1881). În urma descoperirilor lui Louis Pasteur, este atras de microbiologie şi pleacă la Paris unde lucrează un timp în laboratorul lui Pasteur, apoi cu Victor Cornil. Împreună cu acesta publică primul tratat de bacteriologie intitulat Les bactéries et leur rôle dans l'anatomie et l'histologie pathologiques des maladies infectieuses (1885).
În anii 1885 - 1886 lucrează în Berlin în laboratoarele lui Rudolf Virchow şi Robert Koch.
În 1881 primeşte titlul de profesor asociat (doctor-docent) iar în 1885 postul de profesor de Histopatologie la Universitatea din Budapesta.
În 1887 Victor Babeş este chemat la Bucureşti ca profesor la catedra de Anatomie Patologică şi Bacteriologie.
Activitatea ştiinţifică a lui Victor Babeş a fost foarte vastă, cu un accent deosebit în problemele de tuberculoză, lepră, vaccinare anti-rabică şi seroterapie anti-difterică. A demonstrat prezenţa bacililor tuberculozei în urina persoanelor bolnave şi a pus în evidenţă peste 40 de microorganisme patogene. De o deosebită importanţă este descoperirea unei clase de paraziţi - sporozoari intracelulari nepigmentaţi - care cauzează febra de Texas la pisici şi alte îmbolnăviri la animale vertebrate. La Congresul Internaţional de Zoologie din Londra (1900) aceşti paraziţi sunt clasificaţi în genul Babesia.
În 1892 publică împreună cu Gheorghe Marinescu şi Paul Blocq un Atlas de Histologie patologică a Sistemului Nervos. A editat timp de mai mulţi ani Analele Institutului de Patologie şi Bacteriologie din Bucureşti.
În anul 1893 este ales membru titular al Academiei Române.
Pe lângă activitatea ştiinţifică a fost preocupat de îmbunătăţirea stării sanitare a populaţiei, în special în combaterea şi prevenirea pelagrei.
Victor Babeş, datorită formaţiei sale ştiinţifice de bază, a creat concepţia ce poate fi denumită "patomorfologia procesului infecţios", sinteză a microbiologiei cu histopatologia.
A fost membru al Academiei Române, membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris şi ofiţer al Legiunii de Onoare (Franţa).

Radiografia dezintegrării relaţiilor interumane

Franz Kafka (3 iulie 1883, Praga - 3 iunie 1924, Viena) este un scriitor evreu de limbă germană originar din Praga.
Franz Kafka s-a născut la Praga, pe atunci capitala Regatului Boemiei, care făcea parte din Imperiul Austro-Ungar, într-o familie evreiască, fiu al comerciantului Hermann Kafka şi al Juliei Kafka, născută Löwy. Limba maternă a lui Kafka, în care a şi scris mai târziu, a fost germana, în acel timp limba oficială a ţării şi vorbită în particular de peste zece la sută din populaţia oraşului Praga.
După absolvirea liceului german, Kafka a studiat dreptul, şi-a luat doctoratul, apoi a lucrat un timp la tribunalul din Praga şi ulterior ca avocat la compania de asigurări Assicurazioni Generali (1908-1922. A părăsit arareori Praga, a călătorit în Italia, Germania, Austria şi a vizitat oraşul Arad, trăind într-un "cerc strâmt" până către sfârşitul vieţii.
În 1909, Kafka a debutat literar cu primele schiţe de proză publicate în revista literară Hyperion, care apărea la München. A întreţinut o corespondenţă asiduă, pe durata a circa patru ani, cu Felice Bauer şi apoi şi cu Milena Jesenska, o cunoscută scriitoare cehă, care i-a tradus în limba cehă câteva povestiri. Scriitorul a lăsat şi un jurnal intim, atipic şi greu de clasificat.
Iniţial, Kafka a suferit de o depresie cronică, fapt demonstrat de majoritatea scrisorilor trimise părinţilor, surorii sale Ottla şi prietenului său Max Brod. A încercat să se vindece de depresie recurgând la soluţia medicinii naturiste. Îmbolnăvindu-se de tuberculoză (1917), pe fundalul unui regim vegetarian, care includea şi lapte nepasteurizat, Kafka a fost internat într-un sanatoriu din Italia. Starea sănătăţii i s-a agravat şi, începând din 1922, nu a mai putut lucra. Un nou tratament în sanatoriul din Kierling, lângă Viena, nu a dat roade. Franz Kafka a murit la 3 iunie 1924 în braţele prietenului său, doctorul Robert Klopstock, şi ale ultimei sale iubite, Dora Dymant.
Post-mortem, opera sa literară, rămasă în cea mai mare parte inedită, a fost publicată de poetul Max Brod, prietenul şi legatarul său testamentar, cel care nu a dus la îndeplinire rugămintea lui Kafka să ardă manuscrisele.
Concepţia sa de viaţă, influenţată de filozofia lui Kierkegaard, îşi găseşte expresia într-o modalitate artistică originală, în care elemente de suprarealism se îmbină cu o formă de exprimare proprie expresionismului. Prezentând strivirea personalităţii în societate, Kafka înfăţişează destinul fără perspectivă al omului într-o viziune halucinantă, grotescă, impregnată de anxietate. Romanele şi nuvelele sale exprimă fie sentimentul tragic, împins la paroxism, al individului expus presiunii destructive al unui monstruos aparat birocratic (Procesul, 1925; Colonia penitenciară, 1919), fie imposibilitatea omului de a descifra sensul existenţei sale civice (Castelul, 1926), fie dezintegrarea relaţiilor interumane (Metamorfoză, 1915). Impresia de coşmar şi tensiunea dramatică, specifice scrierilor lui Kafka, sunt sugerate prin suprapunerea logicului cu absurdul, într-o formă parabolică, obsesivă. Kafka a exercitat o puternică influenţă asupra literaturii contemporane.

Expoziţie Filatelică la Librăria Predania

30 mai a.c., în spaţiul expoziţional de lângă ceainăria din subsolul Prăvăliei Predania din Constanţa a avut loc vernisajul expoziţiei filatelice itinerante „Exilul romanesc şi lupta anticomunistă”.
Din partea Asociaţiei PREZENT!, preşendintele Ionuţ Băiaş a explicat publicului - exclusiv tânăr - cum s-a putut duce o luptă intensă prin intermediul unui simplu „petic de hârtie”. La vernisajul de la Constanţa, ne-am prezentat cu colecţia de carnete şi plicuri considerabil îmbogăţită prin donaţia făcută de un vechi luptător şi deţinut politic.
Altă noutate a fost expunerea unui clasor de prezentare a acţiunii filatelice româneşti care a fost realizat şi a aparţinut lui Traian Popescu, realizatorul din exil al vignetelor. Oaspeţilor le-a fost oferit un ceai din partea gazdelor. (Exilul românesc și lupta anticomunistă)

Ştefan Vodă, domn cel mare, seamăn pe lume nu are, decât numai mândrul soare

Ştefan al III-lea, supranumit Ştefan cel Mare (n. 1433, Borzeşti - d. 2 iulie 1504, Suceava), fiul lui Bogdan al II-lea, a fost domnul Moldovei între anii 1457 şi 1504.
Calităţile umane, cele de om politic, de strateg şi de diplomat, acţiunile sale fără precedent pentru apărarea integrităţii ţării, iniţiativele pentru dezvoltarea culturii au determinat admiraţia unor iluştri contemporani, iar, graţie tradiţiei populare, a fost transformat într-un erou legendar.
Papa Sixtus al IV-lea l-a numit "Athleta Christi" (atletul lui Christos) iar poporul l-a cântat în balade: Ştefan Vodă, domn cel mare, seamăn pe lume nu are, decât numai mândrul soare.
În vremea lui Ştefan cel Mare, Moldova se întindea peste toate ţinuturile de la Carpaţii răsăriteni până la Nistru. Ţăranii răzeşi, proprietari de pământ, erau chemaţi la solicitarea domnului la "oaste" în schimbul unor privilegii. Alături de ei, un rol important jucau cetele boierilor, care veneau cu oşteni de pe moşiile lor, şi cetele târgurilor, alcătuite din târgoveţi, care se puteau strânge mai repede în caz de nevoie. Oastea mare a lui Ştefan era deci o "oaste de ţară", la vremea aceea puţini fiind lefegii (mercenari). Ţara era apărată de cetăţi ca Soroca, Tighina şi Cetatea Albă la Nistru, cetăţile Hotinului şi Sucevei la Nord, spre Carpaţi Cetatea Neamţului, iar pe Siret cetatea Romanului. Ţara era stabilă politic şi bogată. Incursiunile pretendenţilor la domnie rare, opoziţia boierilor slabă şi buna securitate a drumurilor îmbia pe negustorii italieni, polonezi sau armeni, să treacă prin Moldova de la Marea Neagră spre Liov (Lemberg) şi invers, aducând din Orient mirodenii, covoare, blănuri, metale şi pietre preţioase iar din Apus postavuri şi arme. Vămile culese de la aceştia aduceau multi bani în visteria domnească. Astfel se explică cum a avut Ştefan mijloace materiale ca să lupte şi să construiască fără încetare în lunga lui domnie. Căci el trebuia să se bizuie numai pe puterile Moldovei, pe sprijinul vecinilor - polonezi sau unguri - nu se putea bizui, şi unii şi alţii voiau să aibă sub suzeranitatea lor Moldova. Pericolul mare îl reprezenta însă expansiunea Imperiului Otoman, care - după cucerirea Constantinopolului la 1453 - de către sultanul Mehmed al II-lea Fatih îşi continua înaintarea în inima Europei.
Ultimii ani de domnie au fost ani de pace. Cel care spunea în actele scrise că este din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei a zidit 44 mănăstiri şi biserici, conform tradiţiei, după fiecare luptă o biserică. Bătrân şi bolnav de gută, i s-a amputat piciorul. După o domnie îndelungată de 47 de ani - neobişnuită pentru acele vremuri - marele domnitor şi-a închis ochii la 2 iulie 1504.
Iară prea Ştefan Vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire la Putna, care era zidită de dânsul, jale era, că plângea toţi ca pe un părinte al său...(Grigore Ureche)
În cursul domniei sale Moldova a cunoscut o înflorire fără precedent. Luptând de la egal cu vecini mult mai puternici, Ştefan cel Mare a reuşit să impună Moldova ca un stat cu drepturi aproape egale. Din nefericire, mărimea redusă a populaţiei şi resursele limitate au făcut ca, o dată cu modificarea tehnologiei războiului (introducerea pe scară largă a armelor de foc, scumpe şi greu de manufacturat) Moldova să nu mai poată ţine pasul cu vecinii mult mai bogaţi.

Un președinte deastruos

Juan Domingo Perón (8 octombrie 1895 – 1 iulie 1974) a fost un om de stat argentinian, de 2 ori preşedinte al Argentinei în perioada 1946-1955 şi in perioada 1973-1974. Un militar de carieră, el a mai ocupat funcţia de ministru al Muncii în cadrul guvernului militar din 1943 si funcţia de vicepreşedinte al Argentinei. Primul său mandat ca preşedinte al Argentinei s-a încheiat dezastruos, fiind exilat în urma unei lovituri de stat. Se reîntoarce în Argentina în 1973, fiind reales ca preşedinte, însă mandatul său a durat mai puţin de 9 luni, murind în 1974.
Juan Peron s-a născut în 1895, în Lobos, provincia Buenos Aires, Argentina, ca fiul fermierului Tomas Peron, a cărui familie era originară din Sardinia si a Juana Sosa, a cărei familie era originară din Castilia. În 1911 este admis la Colegiul Militar din Buenos Aires, iar după 2 ani îl absolveşte cu gradul de sublocotent. În 1926 este admis la Escuela Superior de Guerra din Buenos Aires, pe care o absolveşte în 1929. În acelaşi an se căsătoreşte cu prima sa sotie, Aurelia Tizon.
La 24 februarie 1946 este ales ca preşedinte al Argentinei. În cadrul discursului său, Peron a declarat că doreşte independenţa economică a Argentinei şi egalitate socială. În primii 2 ani a naţionalizat Banca Centrala a Argentinei, Căile Ferate, flota comercială şi întreg transportul public, a plătit datoria externă a ţării şi a initiat numeroase reforme sociale şi economice. A modernizat principalele ramuri ale economiei şi a înfiinţat numeroase spitale. Initial, Argentina a avut o creştere economică spectaculoasă, datorată cresterii rapide ale exporturilor, însă cresterea economica a fost de scurta durată. La începutul anilor `50 exporturile au scăzut, iar economia argentiniană a început să stagneze. În primul mandat, Juan Peron a acordat azil politic unui numar mare de ofiţeri nazişti, ceea ce a atras numeroase critici din partea comunităţii internaţionale.
În urma unor critici tot mai virulente din partea oponentilor, care îl acuzau de autoritarism şi de demagogie, în 1955, 3 generali argentinieni organizează o lovitură de stat, în urma căruia Juan Peron este exilat. Trăieşte ceva timp în Paraguay, Venezuela şi Republica Dominicană, după care se mută în 1958 în Madrid, unde o cunoaste pe Izabela Martinez, care urma sa devină a treia sa sotie si succesorul său la preşedenţia Argentinei in 1974.
La 11 martie 1973 în Argentina sunt organizate alegeri, în urma cărora Hector Jose Camporra, un apropiat al lui Peron, este ales. Acesta organizează alegeri anticipate în octombrie al aceluiasi an, când Peron revine şi este reales ca preşedinte. Moare la 1 Iulie 1974, fiind succedat de sotia sa, Izabela Peron.