Târg de antichități la Bacău

Jurnal filatelic la 100 de numere

98 de premii Pulitzer în 158 de ani

18 septembrie 1851 - a apărut prima ediţie a ziarului american The New York Times sub titlul The New York Daily Times. The New York Times este un cotidian american ce apare în New York şi este distribuit internaţional. Este deţinut de The New York Times Company, care are în portofoliu alte 15 publicaţii, printre care şi International Herald Tribune şi The Boston Globe.

The New York Times a fost înfiinţat în anul 1851 şi este numit the Gray Lady datorită stilului conservativ şi imparţial. Ziarul a obţinut 98 de premii Pulitzer până în anul 2008 şi a avut un tiraj de aproximativ un milion de exemplare în anul 2007.

Noi, Poporul Statelor Unite...

Constituţia Statelor Unite ale Americii (în engleză, [The] United States Constitution) este legea supremă a Statelor Unite ale Americii. A fost concepută între 21 februarie şi 17 septembrie 1787, fiind definitivată în 17 septembrie 1787 odată cu adoptarea sa de către Convenţia Constituţională a Statelor Unite ale Americii (în engleză, United States Constitutional Convention), care a avut loc în Philadelphia, Pennsylvania, urmând ca să intre în vigoare în ziua de 4 martie 1789. A creat o uniune federală de state suverane şi un guvern federal care să opereze conducerea acesteia, înlocuind vechea uniune mai neclar definită şi cu o constituţie mai ambiguă, Articolele Confederaţiei.
Imediat după adoptare, a fost supusă ratificării tuturor celor treisprezece foste colonii britanice, fiind votată şi acceptată de adunările celor treisprezece state originare la date diferite, între 7 decembrie 1787 de către statul Delaware, primul, şi 29 mai 1790 de către statul Rhode Island, al treisprezecela şi ultimul dintre cele treisprezece state originare.
După intrarea sa efectivă în aplicare, la 4 martie 1787, exact aşa cum a fost iniţial preconizat de către un grup al Părinţilor Fondatori, respectiv validând Uniunea şi Constituţia însăşi, la 21 iunie 1788, când "pragul critic" de nouă state semnatare a fost atins prin ratificarea sa de către statul New Hampshire, Constituţia Statelor Unite a servit ca model multor naţiuni. Astăzi, constituţia Statelor Unite este cea mai veche constituţie de tip federal din lume, fiind efectiv în vigoare de peste 200 de ani. În acelaşi timp, este cea mai veche constituţie scrisă din lume care funcţionează neîntrerupt de la adoptarea sa.

"Noi, Poporul Statelor Unite, în vederea realizării unei Uniuni mai strânse, aşezării dreptăţii, asigurării Liniştii interne, înzestrării pentru apărarea obştească, promovării Prosperităţii generale si asigurării Binecuvântărilor Libertăţii pentru noi înşine si pentru Urmaşii noştri, decretăm şi promulgăm Constituţia de faţă pentru Statele Unite ale Americii."

Expo: 550 de ani de atestare documentară a Bucureștiului

Regina della lirica

Maria Callas (n. 2 decembrie 1923, New York, SUA-d. 16 septembrie 1977, Paris, Franţa) este numele de artistă al Ceciliei Sophia Anna Maria Kalogeropoulos, renumită soprană, considerată de unii drept cea mai mare cântăreaţă de muzică de operă din a doua jumătate a secolului al XX-lea, denumită "La Divina" sau "Regina della lirica".
Maria Callas, provenind dintr-o familie de greci imigraţi în Statele Unite ale Americii, Gheorghiou Kalogheropoulos şi Evangelia Dimitriades, se naşte în New York la 2 decembrie 1923. În 1929, tatăl îşi schimbă numele în Georges Callas şi deschide o farmacie în cartierul Manhattan din New York. În copilărie, la vârsta de cinci ani, Maria Callas este lovită de un automobil şi rămâne în stare de comă timp de 22 de zile. Accidentul nu se soldează cu urmări, Maria Callas se dezvoltă normal şi, având înclinaţii pentru muzică, începe să ia lecţii de pian. În 1937, părinţii se despart şi mama se întoarce împreună cu fiica sa în Grecia. În anul următor, Maria este admisă în Conservatorul din Atena şi studiază mai departe pianul cu Maria Trivella. În acelaşi timp ia şi lecţii de canto iar în 1939 interpretează în cadrul unui spectacol pentru studenţi rolul lui Santuzza din "Cavalleria Rusticana" de Pietro Mascagni, obţinând Primul Premiu al Conservatorului. Începe astfel cariera de cântăreaţă lirică a Mariei Callas, care va avea o traiectorie fulminantă. Între 1942 şi 1945 interpretează diferite roluri pe scena Teatrului Regal de Operă din Atena în operele "Il Mercante di Venezia" de Mario Castelnuovo-Tedesco, "Fidelio" de Ludwig van Beethoven, "Der Bettelstudent" de Carl Millöcker şi "Tosca" de Giacomo Puccini. În 1945 se întoarce la New York, unde obţine o audiţie la "Metropolitan Opera Theater", soldată însă cu un insucces. Continuă să studieze pentru a-şi perfecţiona tehnica vocală şi, în fine, prin intermediul cunoscutului impresar teatral Eddie Bagarozy, este angajată să cânte la Opera din Chicago, unde în ianuarie 1947 debutează în rolul principal din "Turandot" de Puccini, fără a înregistra un succes remarcabil.
În 1948 apare pentru prima dată în rolul titular din opera "Norma" de Vincenzo Bellini pe scena teatrului din Florenţa, cu un succes deosebit. În repertoriul său memorabil, creaţia sa din opera "Norma" va deveni un punct de reper pentru stilul Mariei Callas, interpretarea celebrei arii Casta Diva rămânând neegalată până astăzi. În decembrie 1951 inaugurează stagiunea lirică la "Teatro alla Scala" din Milano cu opera "I Vespri Sicilliani" de Verdi, un adevărat triumf marcat de aplauze nesfârşite şi de strigăte de "bis". Urmează turnee în Italia (Verona, Veneţia, Roma) şi la Chicago, "Metropolitan Opera" din New York, "Covent Garden" din Londra cu operele "Lucia di Lammermoor" de Donizetti, "Aida", "Il Trovatore" şi "La Traviata" de Verdi, "Norma" de Belini şi altele. Celebrul şef de orchestră, Arturo Toscanini, este cucerit de vocea ei şi vrea să-i încredinţeze rolul titular în "Macbeth" de Verdi, dar opera nu a fost înclusă în programul "Scalei". Viaţa Mariei Callas se împarte între diverse reprezentaţii, călătorii şi relaţii sentimantale, uneori furtunoase, cu regizorul Luchino Visconti, directorul de scenă Franco Zeffirelli, tenorul Giuseppe di Stefano.
În anul 1959, este invitată de bogatul armator grec Aristotele Onassis la o croazieră pe yacht-ul său "Christina", împreună cu personalităţi de frunte din protipendada internaţională. Callas se desparte de Meneghini şi devine amanta oficială a lui Onassis. A fost o pasiune "destructivă şi violentă", cum a fost definită de ea însăşi. Onassis, gelos, o ţine departe de activitatea artistică. La insistenţele lui Zefirelli, reapare pe scenă în 1964 cu "Tosca" la "Covent Garden" (Londra) şi apoi cu "Norma" la Paris, dar vocea sa se resimte după anii de inactivitate. Înregistrează încă un succes triumfal în 1965 cu "Tosca" la New York, după care urmează declinul. La Roma este silită să întrerupă un spectacol cu "Norma" după actul al II-lea, o reprezentaţie la Londra cu "Tosca" va fi ultima sa apariţe într-un spectacol de operă. Viaţa sa privată nu este mai bună. Onassis o părăseşte pentru a se căsători cu Jaqueline Kennedy, văduva preşedintelui american John F. Kennedy asasinat la Dallas. În 1973 mai întreprinde un turneu mondial de concerte împreună cu tenorul Giuseppe di Stefano, care se termină în 1974 la Sapporo în Japonia. Este ultima sa apariţie în public. Maria Callas nu mai este decât umbra aceleia care făcea să delireze publicul, nu mai are simţul scenic, nu mai caracterizează personajele, vocea sa care încânta cu timbrul, extensiunea vocală, culoarea şi vitalitatea plină de vibraţie nu mai este decât o palidă amintire a performanţelor din trecut. Se retrage la Paris, trăieşte în singurătate aproape uitată de lume. Moare la 16 septembrie 1977 în vârstă de 55 de ani, în circumstanţe nu tocmai clare. Piatra de mormânt de la cimitirul "Père Lachaise" aminteşte de cine a fost Maria Callas. Pentru posteritate au rămas înregistrările pe discuri cu vocea sa, care a dat viaţă într-un mod neegalat atâtor personaje tragice şi nefericite.

A mediat conflicte dintre ortodocşi şi catolici

Neagoe Basarab a fost Domnitorul Ţării Româneşti între 1512 şi 1521. Soţia sa a fost Doamna Despina, din familia sârbă Brancovici.
După unii, fiul marelui vornic, boierul Pârvu Craiovescu, şi al soţiei acestuia, Neaga, după alţii, al lui Basarab al IV-lea cel Tânăr. A crescut în casa lui Pârvu Craiovescu, unde a primit, după moda vremii, iniţierea în cele şapte arte liberale. Cunoştea limbile latină, greacă şi slavonă.
A călătorit prin câteva ţări din Europa centrală şi prin Imperiul Otoman. La încheierea acestor călătorii, preia diverse funcţii în structurile statale ale Țării Româneşti. Este numit succesiv în funcţiile de postelnic la 28 ianuarie 1501, mare postelnic (decembrie 1501 - 19 iunie 1509) şi mare comis (24 aprilie 1510 - 28 noiembrie 1511).
Neagoe Basarab a încurajat dezvoltarea comerţului şi meşteşugurilor, iar pe plan diplomatic a încercat să menţină relaţii de prietenie cu Ungaria. A încercat să stabilească relaţii diplomatice cu Veneţia şi Roma, şi chiar să medieze conflictul dintre creştinii ortodocşi şi catolici. Continuă viziunea şi obiectivele politice iniţiate de Ştefan cel Mare şi încearcă să realizeze o coaliţie a statelor răsăritene împotriva expansiunii turceşti. În anul 1519 Neagoie Basarab împreună cu Ştefan al IV-lea trimit un singur ambasador la Vatican prin intermediul căruia "Basarab şi aleşii săi fii Theodosie şi Petru şi urmaşii săi şi Ştefan şi fiii săi" promiteau că vor participa alături de ceilalţi principi creştini şi de papă la "sfânta expediţie împotriva lui Selim, tiranul turcilor". Ţara rămâne pe perioada domniei lui vasală Imperiului Otoman. A făcut donaţii generoase mănăstirilor ortodoxe (în Ţara Românească şi în toate ţările din Balcani). În timpul domniei sale a fost construită Mănăstirea Curtea de Argeş, în jurul căreia s-a născut legenda Meşterului Manole.
Este ctitorul complexului monahal şi al bisericii monument din Curtea de Argeş. Pe lângă multe alte ctitorii a reedificat biserica de la Argeş care era căzută în ruină "ca să nu fie spre batjocură limbilor străine". Reprezentările de pe faţade exterioară a bisericii prevestesc - înainte de apariţia reformei protestante - pictura exterioară moldovenească şi inaugurează după cum afirmă Sorin Ulea şi Paul Chihaia o viziune militantă unitară a românilor ortodocşi în lupta împotriva turcilor.
Neagoe Basarab este autorul uneia dintre cele mai vechi capodopere ale literaturii vechi, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul sau Teodosie, scrisă în slavonă, dar tradusă de cineva în română (există o copie atestată în limba română din 1654).

Un proiect de coloană care, mărită, ar putea sprijini bolta cerească

14 septembrie 1996 - la Târgu Jiu a avut loc, sub auspiciile "Fundaţiilor Internaţionale Constantin Brâncuşi", solemnitatea deschiderii şantierului de dezasamblare a "Coloanei fără sfârşit", prin demontarea primelor două module.
Coloana Infinită, cunoscută în mod greşit si sub denumirea de "Coloana Infinitului" este o sculptură monumentală a lui Constantin Brâncuşi, parte a trilogiei Ansamblului Monumental din Târgu Jiu, compus din Coloana Infinită, Poarta Sărutului şi Masa Tăcerii concepute şi executate de sculptorul român. Inaugurată la 27 octombrie 1938, Coloana are o înălţime de 29,35 metri şi este compusă din 15 moduli octaedrici, respectiv având la extremităţile inferioară şi superioară câte o jumătate de modul. Modulii erau numiţi mărgele de către Brâncuşi.
Sculptura este o stilizare a coloanelor funerare specifice sudului României. Denumirea ei originală a fost Coloana recunoştinţei fără sfârşit şi a fost dedicată soldaţilor români din Primul război mondial căzuţi în 1916 în luptele de pe malul Jiului.
Cu toate acestea, există dovezi că proiectul este mult mai vechi. Se pare că încă din 1909 în atelierul lui Brâncuşi ar fi existat "trunchiuri şi bârne, coloane truncheate de lemn", iar prima versiune expusă a unei coloane, intitulată "Proiect arhitectural", datează din 1918. Ulterior, în 1933, în expoziţia sa personală de la New York, Brâncuşi expune proiectul său sub numele devenit celebru, Coloană fără sfârşit. Brâncuşi însuşi o denumea "un proiect de coloană care, mărită, ar putea sprijini bolta cerească".
Coloana a fost turnată în fontă în septembrie 1937 la Atelierele Centrale din Petroşani (ACP). Şeful proiectului a fost inginerul Ştefan Georgescu-Gorjan, proiectul de executie şi calculele au fost facute de inginerul Nicolae Hasnas, execuţia stâlpului central a fost coordonată de maistrul-şef Ion Romoşan iar execuţia modelului în lemn al mărgelelor a fost făcută de maistrul tâmplar Carol Flisec în colaborare directă cu Brâncuşi, care sosise de la Paris special pentru a supraveghea turnarea coloanei.
Elementele componente ale coloanei sunt următoarele:
Nucleul metalic din ţeavă pătrată cu latura de 42 cm, asamblat din trei tronsoane cu lungimea de 8,93 m, 10 m şi 9,4 m
Fundaţia din beton, care ajunge la adâncimea de 5m, cu o formă de trunchi de piramidă, cu baza mare de 4,5 , orientată în jos.
"Mărgelele" (cum le numea Brâncuşi) din fontă, "înşirate" pe nucleu, în număr de 17:
* Un semielement de bază, cu înălţimea de 136 cm;
* 15 moduli octaedrici, cu înălţimea de 180 cm fiecare;
* Un semielement la vârf cu înălţimea de 90 cm.
Alămirea Coloanei s-a făcut la faţa locului, aplicând prin pulverizare sârmă de alamă. Aceasta tehnologie a fost utilizată la vremea respectivă pentru prima dată în România şi a fost adusă special din Elveţia. Greutatea totală a Coloanei (nucleu + "mărgele") este de 29.173 kg.
Comanditara lucrării a fost Aretia Tătărescu (prin Societatea "Liga Naţională a Femeilor Gorjene"), care i-a acordat lui Brâncuşi deplină libertate de acţiune şi l-a ajutat să obţină sprijinul financiar necesar.
În anii '50, guvernul comunist român, sub influenta sovieticilor a plănuit să demoleze coloana, considerând sculptura lui Brâncuşi ca pe un exemplu de sculptură burgheză. Cu toate acestea, planul n-a fost dus niciodată la îndeplinire.
Între anii 1998 şi 2000, Coloana Infinită a fost restaurată print intermediul unei colaborări dintre Guvernul României, Fondul Mondial al Monumentelor, Banca Mondială şi alte grupuri româneşti şi internaţionale.
La Madrid, sculptorul Santiago Calatrava a ridicat un obelisc, executat din oţel şi bronz, cu înălţimea de 120 m, amplasat în Plaza de Castilla, între turnurile "Puerta Europa". Santiago Calatrava a recunoscut că s-a inspirat din lucrarea "Coloana Infinită" de la Târgu Jiu a celebrului sculptor român Constantin Brancuşi.

Sommo Poeta

Dante Alighieri (29 mai 1265, Florenţa - 13 septembrie 1321, Ravenna), poet şi filozof italian, om politic florentin, cel mai mare scriitor european din Evul Mediu. Autor al "Divinei Comedii", capodoperă a literaturii universale, Dante este primul mare poet de limbă italiană, Sommo Poeta ("poet în cel mai înalt grad").
"Dante era de statură mijlocie, cu un umblet grav şi liniştit. Avea o faţă lungă, nasul acvilin, ochii mari, pielea brună, părul negru şi des, totdeauna cu o căutătură melancolică şi gânditoare" (Giovanni Boccaccio, Trattatello in laude di Dante).
Viaţa lui Dante este strâns legată de evenimentele politice din Florenţa. În acea perioadă, Florenţa era pe cale să devină oraşul cel mai important şi puternic din Italia centrală. Începând din 1250, un guvern comunal compus din burghezi şi meseriaşi înlătură supremaţia nobilimii şi, doi ani mai târziu, se bat primii "fiorini" de aur, monedă forte a comerţului european. Conflictul dintre "Guelfi", fideli autorităţii temporale a papei, şi "Ghibellini", partizani ai primatului politic al împăraţilor germani ai "Sfântului Imperiu Roman", se transformă într-un război între nobili şi burghezie. La naşterea lui Dante, după îndepărtarea Guelfilor, Florenţa se găsea în puterea Ghibellinilor. În 1266, Guelfii revin la putere şi Ghibellinii sunt expulzaţi din oraş. La rândul lor, Guelfii se divid în două fracţiuni: "bianchi" (albii) - care încercau să limiteze hegemonia papei - şi "neri" (negrii).
Dante se naşte la Florenţa pe 14 mai 1265 într-o familie din mica nobilime, tatăl - Alighiero di Bellincione - se ocupa cu negustoria. Mama - Gabriella degli Abati - i-a murit în copilărie şi tatăl atunci când Dante avea 17 ani. Cel mai semnificativ eveniment al tinereţii, după cum singur spune în opera sa "La Vita Nuova", este întâlnirea în 1274 cu Beatrice (nobila florentină Bice di Folco Portinari), pe care o vede în numai trei ocazii, fără să fi avut oportunitatea de a-i vorbi vreodată. Îndrăgostit de ea până la adoraţie, Beatrice devine simbolul angelic al graţiei divine, pe care o va cânta exaltat în "La Vita Nuova" şi mai târziu în "Divina Commedia".
Se cunoaşte puţin despre educaţia primită, dar creaţiile sale scot în evidenţă o erudiţie deosebită pentru timpurile sale. A fost profund impresionat de filozofia şi retorica lui Brunetto Latini, care apare ca figură importantă în "Divina Comedie". În Florenţa, audiază prelegerile de filozofie şi teologie la şcolile franciscane (pe lîngă biserica Santa Croce) şi dominicane (la biserica Santa Maria Novella), studiind mai ales pe Aristotel şi pe Toma d'Aquino . Se ştie că în 1285 Dante se afla în Bologna şi este foarte probabil să fi studiat la vestita Universitate din acest oraş.
La vârsta de 20 de ani se căsătoreşte cu cu Gemma Di Manetto Donati, aparţinând unei ramuri secundare a unei mari familii nobiliare, de la care va avea patru copii, Jacopo, Pietro, Giovanni şi Antonia.
În 1292, doi ani după moartea Beatricei în urma unor complicaţii puerperale, Dante începe să scrie "La Vita Nuova". În acelaşi timp se angajează în viaţa politică turbulentă din acel timp, imaginând în persoana împăratului "Sfântului Imperiu Roman" mitul unei posibile unităţi politice. Totuşi, în 1293, în urma unui decret prin care nobilii erau excluşi de la orice activitate politică, Dante este constrâns să se dedice numai creaţiei literare. Doi ani mai târziu, acest decret este abolit, cu condiţia ca persoana interesată să facă parte dintr-o corporaţie artizanală. Dante se înscrie în corporaţia medicilor şi farmaciştilor, şi în cea a bibliotecarilor, cu menţiunea de "poet". Se afiliază fracţiunii "Guelfilor albi", care se opuneau influenţei papei Bonifaciu al VIII-lea Caetani. În 1295 este trimis în San Gimignano cu o misiune diplomatică iar în 1300 este ales ca magistrat, unul din cei şase "Priori" - supraveghetori ai puterii executive care alcătuia "Signoria". La îndemnul lui Dante, liderii grupurilor antagoniste - "albii" şi "negrii" - din rândul Guelfilor, au fost exilaţi pentru a se menţine liniştea în oraş. În timp ce Dante se găsea la Roma, chemat de papa Bonifaciu VIII, fracţiunea "negrilor" preia puterea politică în Florenţa, lui Dante i se interzice prezenţa în oraş şi este condamnat la o amendă drastică. Neavând suma necesară, este condamnat la moarte dacă se va întoarce vreodată în Florenţa. Convins că a fost înşelat, Dante va rezerva un loc special papei Bonifaciu VIII într-unul din cercurile "Infernului" din "Divina Comedie".
Cu anul 1304 începe pentru Dante un lung exil, el nu se va mai întoarce niciodată la Florenţa. Petrece cea mai mare parte a exilului la Verona, în anii 1307-1309 la Paris, iar mai târziu la Ravenna. În 1310, speranţele politice ale lui Dante au fost trezite de sosirea în Italia a împăratului Henric al VII-lea de Luxemburg, în care vedea rezolvarea rivalităţilor dintre oraşele italiene. Dar moartea bruscă a lui Henric în 1313 la Siena întrerupe restaurarea puterii imperiale. În 1316, conducerea oraşului Florenţa îl invită să se întoarcă din exil, dar condiţiile umilitoare erau aceleaşi ca pentru un infractor iertat. Dante resipnge cu demnitate invitaţia, spunând că nu se va întoarce decât dacă i se va restabili în întregime onoarea ("senza onore e dignità di Dante....a Firenze non entrerò mai"). În 1319 Dante este invitat la Ravenna de către Guido Novello da Polenta, conducătorul oraşului. Doi ani mai târziu, este trimis ca ambasador la Veneţia. În timpul călătoriei de întoacere, suferă un atac de malarie şi moare în noaptea de 23/24 septembrie 1321 la Ravenna, unde se găseşte şi astăzi mormîntul său, deşi florentinii i-au păstrat un loc special în biserica Santa Croce.
Capodopera lui Dante, "Divina Commedia", alegorie în versuri de o precizie şi forţă dramatică deosebită, a fost începută probabil în 1306 şi terminată cu puţin timp înainte de a muri. Titlul iniţial dat de autor a fost "Comedia", adjectivul "divina", folosit de Boccaccio în lucrarea Trattatello in laude di Dante, apare pentru prima dată într-o ediţie din 1555. Împărţită în trei secţiuni ("Inferno", "Purgatorio", "Paradiso"), în operă este descrisă o călătorie imaginară în cele trei compartimente ale lumii de după moarte, în care poetul se întâlneşte cu personaje mitologice, istorice sau comtemporane lui. Fiecare personaj este reprezentantul unei virtuţi sau al unui viciu, situarea în una din cele trei lumi fiind simbolică, ca răsplată sau pedeapsă, adesea şi după criterii subiective (poetul îi întâlneşte în Infern pe adversarii lui). Dante este călăuzit prin Infern şi Purgatoriu de către poetul Virgiliu, simbol al înţelepciunii. Beatrice - fiinţa pe care a adorat-o - fiind instrumentul voinţei divine îl ajută să găsească drumul spre Paradis - acolo unde înţelege că iubirea mişcă sori şi stele (l’amor che muove il sole e l’altre stelle). Fiecare secţiune cuprinde 33 de cântece, cu excepţia primei, care are un cântec în plus servind ca introducere. Poemul este scris în "terţete" (terza rima).
Opera oferă o sinteză a opiniilor filozofice, ştiinţifice şi politice ale artistului, interpretate literar, alegoric, moral şi mistic. Dincolo de sensurile sale profunde, este dramatizarea teologiei creştine medievale. "Divina Commedia" este alegoria purificării sufletului şi dobândirii liniştei interioare prin înţelepciune şi dragoste.

Nenikikamen!

12 septembrie 490 î.Hr. - victoria grecilor asupra perşilor în bătălia la Maraton.
În anii 490 î.Hr. are loc bătălia de la Marathon - bătălie care, din punct de vedere conceptual, a stat la baza cursei pe distanţă lungă ce poartă numele de maraton.
Bătălia de la Marathon a reprezentat punctul culminant al primei încercări importante a regelui Persiei Darius I de a cuceri restul Greciei şi de a-l adăuga Imperiului Persan, asigurându-şi astfel partea cea mai slabă a graniţei sale vestice. Legenda relatează că Pheidippides, un mesager atenian, a alergat distanţa de 42 de kilometri de la câmpul de luptă din oraşul Marathon până la Atena, pentru a anunţa victoria asupra Persiei în bătălia de la Marathon. În momentul în care a ajuns, a pronunţat cuvântul Nenikikamen (Am învins!), după care a murit pe loc.
Majoritatea istoricilor atribuie în mod incorect această poveste istoricului Herodot, care a relatat evenimentele din războaiele persane în lucrarea sa Istorii (scrisă aproximativ în 440 î.Hr.).

9/11

Atentatele de la 11 septembrie 2001 (cunoscute sub denumirea 9/11 de anglofoni) au constat dintr-o serie de atentate sinucigaşe care a implicat deturnarea a patru avioane de pasageri. Avioanele au fost folosite ca bombe aeriene; aproximativ 3.000 de persoane au fost ucise (după surse oficiale) pe data de 11 septembrie 2001. Pe lângă pierderile omeneşti, Turnurile Gemene ale World Trade Center şi alte cinci edificii au fost distruse sau s-au dărâmat parţial; încă 23 de edificii şi Pentagonul au fost afectate.
Atentatele au reprezentat primul atac important al unei "puteri străine" asupra Statelor Unite de la atacul de la Pearl Harbor, deşi cifra morţilor, aproape 3.000, o depăşeşte pe cea a atacului menţionat (2.400). Obiectivele principale erau civilii, şi nu s-au folosit forţe militare convenţionale.
La puţin timp după atacuri, Statele Unite au acuzat gruparea fundamentalistă islamistă al-Qaeda de contribuire la atentate. Acest lucru a început aşa-numitul "Război contra terorismului", care a provocat retragerea talibanilor de la guvernarea Afganistanului în octombrie 2001, dar care a păstrat implicarea saudiţilor în interesele americane. Invazia Irakului din 2003 a fost considerată de unii ca parte a războiului contra terorismului, deşi acest lucru a fost mult timp în discuţie. După atacuri, guvernul american a supus la presiune grupurile pe care le acuza de terorism, precum şi toate guvernele şi ţările pe care le acuza de susţinerea acestuia. De asemenea din cauza atentatelor, opinia publică s-a centrat mai ales pe securitatea naţională, creându-se chiar o nouă agenţie federală, Departamentul de Securitate Naţională.

Craiul munţilor

Avram Iancu (n. 1824, Vidra de Sus - d. 10 septembrie 1872, Ţebea) a fost un avocat român transilvănean care a jucat un rol important în Revoluţia de la 1848 din Transilvania. A fost conducătorul de fapt al Ţării Moţilor în anul 1849, calitate în care a comandat armata românilor transilvăneni, cu ajutor austriac, împotriva trupelor revoluţionare maghiare ale lui Lajos Kossuth.
S-a născut în Munţii Apuseni într-o familie de moţi înstăriţi. Tatăl său, Alexandru Iancu, a fost pădurar, apoi jude domenial. Având o situaţie materială bună, a urmat clasele elementare la Poiana Vadului şi Abrud, gimnaziul inferior la Zlatna, iar gimnaziul superior la Liceul Piarist din Cluj. Începând cu anul 1844 a urmat Facultatea de Drept la Cluj. Din anul 1846 a devenit cancelarist la Târgu Mureş. Îşi ia examenul de avocat în anul 1848.
În preajma izbucnirii revoluţiei făcea parte dintre fruntaşii intelectualităţii româneşti transilvănene, luptătoare pentru emancipare socială şi naţională. A fost unul dintre iniţiatorii şi organizatorii adunărilor de la Blaj din 30 aprilie, 15-17 mai şi 15-23 septembrie 1848 şi conducătorul cetelor înarmate de ţărani şi de mineri din Munţii Apuseni, în rândurile cărora şi-a câştigat o mare popularitate.
Punerea greoaie în practică a legii privitoare la desfiinţarea iobăgiei în Transilvania, refuzul guvernului revoluţionar ungar de a acorda libertăţi naţionale românilor şi votarea unirii Transilvaniei cu Ungaria la Dieta din Cluj, au dus la dezbinarea forţelor revoluţionare române şi ungare şi la ridicarea ţărănimii la lupta pentru rezolvarea problemei sociale şi a celei naţionale. Avram Iancu a devenit conducătorul oştii ţărăneşti antirevoluţionare. În fruntea acestei oşti şi în colaborare cu autorităţile militare austriece a organizat apărarea în Munţii Apuseni şi a respins numeroasele atacuri ale trupelor revoluţionare maghiare, superioare ca număr şi ca armament, câştigându-şi renumele de "craiul munţilor".
Pe 4 mai 1849 a dat o nouă organizare civilă Munţilor Apuseni. În vara anului 1849 a efectuat o şedere de 10 luni la Viena, unde a ţinut legătura cu autorităţile imperiale austriece.
Luptele din Munţii Apuseni slăbiseră atât forţele revoluţionare ale maghiarilor cât şi pe cele ale românilor. Armata ţaristă, chemată în ajutor de împăratul Austriei, Franz Joseph, a înfrânt armata revoluţionară maghiară la Sighişoara. Copleşite de armatele austriece şi de cele ruseşti, trădate de unii generali, trupele revoluţionare maghiare au capitulat la Şiria pe 13 august 1849.
În anul 1852 tânărul împărat Franz Joseph a întreprins o vizită în Transilvania, agenda călătoriei fiind stabilită de Felix Schwarzenberg, guvernatorul Marelui Principat al Transilvaniei. La cererea lui Avram Iancu împăratul a modificat traseul vizitei, a mers în Munţii Apuseni, a prânzit la Găina, a trecut prin Vidra şi a înnoptat pe 21 iunie 1852 la Câmpeni. Avram Iancu s-a prezentat seara târziu la cartierul împăratului, după ce acesta se culcase, obosit de călătorie. Nemulţumit că nu este primit pe loc în audienţă, Avram Iancu a iscat o altercaţie cu şeful de cabinet al împăratului, motiv pentru care a fost dat afară de jandarmi. Ulterior a refuzat să primească decoraţia acordată de împărat pentru meritele sale din timpul luptelor contra revoluţionarilor maghiari.
În ultimele două decenii ale vieţii sale a suferit de o boală psihică. A rămas în memoria colectivă ca umblând din sat în sat şi cântând din fluier. S-a stins din viaţă la 10 septembrie 1872 la Baia de Criş. A fost îngropat la Ţebea, jud. Hunedoara, lângă "Gorunul lui Horea".

De renibus atque urethris volatilium

Luigi Galvani (n. 9 septembrie 1737, Bologna, Italia - d. 4 decembrie 1798, Bologna) a fost un medic italian, unchiul lui Giovanni Aldini.
Galvani a studiat la început teologia, ulterior medicina, între anii 1762-1775 fiind însă profesor de medicină la catedra de anatomie din Bologna. Succesul operei sale "De renibus atque urethris volatilium" l-a determinat să se ocupe cu studiul fiziologiei păsărilor şi a instrumentelor pentru auz.
Printr-o întâmplare a descoperit la 6 noiembrie 1780 procedeul de galvanizare, procedeu care îi va purta mai târziu numele.
Galvani a observat fenomenul de contracţie a muşchilor scheletici de la piciorul de broască la o excitare cu un curent electric. Prin această descoperire, el a pus bazele pentru cercetările ulterioare a electrochimismului celular.
De asemenea după Galvani sunt numite elementele galvanice care produc curentul electrostatic din baterii, cercetate de Alessandro Volta.
A pierdut postul de profesor deoarece a refuzat să depună jurământul de credinţă guvernului din timpul Revoluţiei Franceze, guvern pe care îl considera dictatorial. A reprimit această funcţie în 1794.
Galvanizarea este un proces electrochimic prin care se acoperă suprafaţa unui metal cu un alt metal a cărui ioni sunt disociaţi în soluţia electrolitică. Numele de galvanizare provine de la descoperitorul acestei metode, medicul italian Luigi Galvani (1737-1798).
Galvanizarea constă dintr-o baie electrolitică prin care circulă curent electric, în baie găsindu-se doi electrozi un catod (ex. o placă de metal care va fi acoperit cu un strat de cupru sau nichel), şi polul pozitiv sau anod.
Curentul electric determină disocierea, transportul şi depunerea ionilor de metal de la anod (cupru) la catod (metal), acest procedeu fiind numit galvanizarea metalului (acoperirea metalului cu un strat uniform de cupru). Intensitatea curentului influenţează într-un raport direct proporţional stratul de cupru depus prin galvanizare.
Există şi procedee de microgalvanizare utilizate în litografie, sau la obiecte de artă.

מרים

Maria din Nazaret sau Fecioara Maria (din ebraică Miryam מרים; n. aprox. 17 î.Hr. probabil în Ierusalim, azi Israel - d. aprox. 45 d.Hr. probabil în Efes, azi Turcia) a fost, conform scrierilor Noului Testament, mama lui Iisus din Nazaret. Conform proto-Evangheliei după Iacob a fost fiica lui Ioachim şi Ana. Conform Noului Testament, în momentul conceperii lui Iisus Cristos, fapt ce i-a fost revelat de Arhanghelul Gabriel, ea era logodnica lui Iosif din Nazaret. În tradiţia creştină (ortodoxă, catolică, anglicană şi luterană) precum şi în cea musulmană, a rămas prin minune virgină în timpul conceperii şi naşterii lui Iisus.
Al treilea sinod ecumenic, ţinut la Efes în anul 431, convocat pentru a dezbate asupra învăţăturii dioprosopiste a patriarhului Nestorie, a confirmat învăţătura Bisericii primare cu privire la Maica Domnului (gr. Theotokos, "Născătoarea de Dumnezeu"). Conform definiţiilor dogmatice adoptate de acest sinod ecumenic, la fel cum păcatul a venit în lume printr-o femeie (Eva), tot printr-o femeie (Maria) a venit în lume şi mântuirea. Maria a fost denumită de aceea "noua Evă".
Icoană românească pe sticlă, reprezentând-o pe Fecioara Maria cu pruncul Iisus.
Venerarea Mariei ca fecioară joacă un rol important deopotrivă în bisericile ortodoxe, cea catolică, cea anglicană şi cele orientale. Un număr foarte mare de biserici şi catedrale îi poartă numele, inclusiv spre exemplu 70% din catedralele franceze.
Toate aceste biserici sărbătoresc Naşterea Maicii Domnului ("Sfânta Maria Mică"), pe 8 septembrie, iar pe 12 septembrie, în Biserica romano-catolică se sărbătoreşte Sfântul Nume al Mariei (aluzie la respectul datorat Maicii Sfinte şi încrederea în puterea invocării respectuoase a acestui Nume, ca semn de binecuvântare şi tărie în faţa ispitelor).
Numele Maria potrivit unor surse înseamnă "copil dorit". Altii interpreteaza numele ca insemnand „amărăciune” şi se pronunţă în ebraică Miryam מרים, în arabă Miryam sau Maryam مريم, în greaca Septuagintei Μαριάμ, Mariam, sau Μαρία, Maria, în etiopiană Māryām, în siriană Mart Maryam, în latina târzie Maria.
Cuvântul Maria, este în general considerat ca fiind originar din limba ebraică şi ar proveni din Maryam cu varianta Miryam, numele surorii mai mari a lui Moise. Pare să fie un nume compus din două elemente: mar însemnând picătură şi yâm însemnând mare. Sfântul Ieronim cunoştea această etimologie, deoarece declara că Maria înseamnă Stilla Maris, "picătură din mare". După el, unii copişti au citit greşit cuvântul stilla, picătură, şi au scris stella, stea. De aici provine titlul "Steaua Mării" şi cântecul Ave, maris stella, "Bucură-te, o, stea a mării". Eroarea nu trebuie regretată, deoarece a dat loc unei imagini poetice foarte frumoase.
Unii savanţi consideră, şi nu fără motive, că cuvântul Maryam nu este de origine ebraică, ci egipteană, şi datează din timpul captivităţii evreilor în pământul faraonilor. Conform acestei origini, cuvântul ar fi compus din două părţi, dintre care prima înseamnă "a iubi, a alege pe cineva", iar a doua parte este numele zeului Amon. În transcriere grecească cuvântul a devenit Mariamne, însemnând "aleasă, iubită de Amon". Pentru creştini, cuvântul Maria, după transcrierea ebraică, şi Mariana, după transcrierea grecească, înseamnă "aleasă, iubită de Dumnezeu".

"googol"

7 septembrie 1998 - a fost fondată Google Inc.
Google Inc. este o companie americană care administrează motorul de căutare pe Internet cu acelaşi nume. A fost fondată în 1998 de către doi doctoranzi la Universitatea Stanford, Larry Page şi Sergey Brin. Google oferă o metodă simplă şi rapidă de găsire a informaţiilor pe web, având o bază de date de peste 8 miliarde de situri. La începutul anului 2004, Google răspundea la mai mult de 200 milioane de consultări zilnice.
Numele "Google" este un joc de cuvinte de la "googol", neologism pus în circulaţie de către americanul Milton Sirotta în anul 1938, prin care acesta desemna numărul uriaş format din 1 urmat de 100 de zerouri (10100).
Există şi un motor de căutare pentru imagini, cărti, bloguri, grupuri de ştiri şi director web.
La sfârşitul anului 2007, a fost cotat ca cel mai puternic brand global, după criteriul valorii în milioane de dolari (86,057 miliarde de dolari), dar şi după modul de percepţie de către consumatori.
De asemenea, conform unui sondaj realizat de Harris Interactive, Google a fost declarată, la sfârşitul lui 2007, ca fiind compania americană cu cea mai bună reputaţie, mai ales datorită modului în care îşi tratează angajaţii.
Google a creat servicii şi instrumente pentru publicul larg, cât şi pentru mediului de afaceri; inclusiv aplicaţii web, servicii de publicitate şi soluţii pentru agenţi economici.
99 la sută din veniturile Google sunt derivate de la programele de publicitate. Declaraţia fiscală pe anul 2006, compania a raportat 10,492 de miliarde de dolari SUA, venituri care au fost încasate numai de pe serviciile de publicitate, şi 112 milioane de dolari SUA de la realizările de licenţe şi alte venituri. Google are abilitatea de a urmări interesele utilizatorilor de pe site-urile afiliate folosind tehnologia doublu click şi Google Analytics. Google AdWords permite web agenţilor de publicitate de a afişa anunţuri în urma rezultatelor de căutare a informaţiei prin motorul Google. Proprietarii de site-uri Google AdSense pot afişa anunţuri pe propriul site, şi au dreptul de a încasa bani pentru fiecare anunţ accesat.
Google a fost, de asemenea, criticat de către agenţii de publicitate cu privire la incapacitatea sa de a frauda prin click, atunci când o persoană sau un script este folosit pentru a genera o taxă pe reclamă fără având interes în produsul respectiv. În anul 2006 au fost difuzate informaţii care relatează că aproximativ 20 la sută din toate click-urile au fost de fapt frauduloase sau incorecte.

Tenorul secolului XX

Luciano Pavarotti (n. 12 octombrie 1935, Modena - d. 6 septembrie 2007, Modena) a fost un celebru tenor al secolului XX. Legendă a muzicii de operă, Pavarotti a fost singurul cântareţ de operă care a vândut mai mult de 100 de milioane de înregistrări.
S-a născut la Modena, în nordul Italiei, pe 12 octombrie 1935. A murit tot la Modena, în urma unui cancer la pancreas, pe 6 septembrie 2007. În copilarie a făcut mult sport, fiind şi la o vârstă înaintată pasionat de fotbal, tenis şi călărie.
A debutat pe scena sălii de operă din Reggio Emilia, pe 29 aprilie 1961, cu aria lui Rodolfo din „La Boema” de Puccini. Pavarotti a avut patru fete, trei din prima căsătorie cu Adua şi o fată împreună cu a doua soţie, Nicoletta Mantovani.
Pe 11 august 1999, Luciano Pavarotti a susţinut un concert extraordinar în aer liber, pe o scenă ridicată în Piaţa Constituţiei (Palatul Parlamentului) din Bucureşti, având în program canţonete şi arii din opere.

Un "atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de ţară"

Alexandru Vlahuţă (n. 5 septembrie 1858, Pleşeşti (azi Alexandru Vlahuţă, Vaslui) - d. 19 noiembrie 1919, Bucureşti) a fost un scriitor român, una dintre cele mai cunoscute cărţi ale sale fiind "România Pitorească", despre care Dumitru Micu spune că este un "atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de ţară".
S-a născut la 5 septembrie 1858 la Pleşeşti, fiu al unui mic proprietar de pământ. A urmat şcoala primară şi liceul la Bârlad, între 1867 şi 1878, susţinând examenul de bacalaureat la Bucureşti, în 1879. A urmat timp de un an cursurile Facultăţii de Drept din Bucureşti, pe care le-a părăsit din cauza situaţiei materiale precare, devenind institutor şi apoi profesor la Târgovişte. Din 1884 până în 1893 a funcţionat ca profesor la diverse instituţii de învăţământ bucureştene (Şcoala Normală a "Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român", Azilul "Elena Doamna", Liceul "Sfântul Gheorghe"). În 1888 a fost revizor şcolar pentru judeţele Prahova şi Buzău. Editează revista Vieaţa (1893 - 1896), apoi Sămănătorul (1901), împreună cu George Coşbuc. Din 1901 a funcţionat ca referendar la Casa Şcoalelor. În 1905 se căsătoreşte pentru a treia oară cu Ruxandra, fiica unui proprietar agrar din Dragosloveni, Râmnicu Sărat. În timpul primului război mondial a locuit la Iaşi, apoi la Bârlad, unde era vizitat de tineri scriitori pe care îi îndruma cu solicitudine; unul dintre aceştia a fost V. Voiculescu.
Vlahuţă a murit la Bucureşti la 19 noiembrie 1919. Casa în care a locuit este astăzi Muzeul Memorial "Alexandru Vlahuţă".

Ieri, azi, mâine

Ieri!... cenuşa ce păstrează forma încă neschimbată,
Din ce-a ars în focul vremii; lacrima deja uscată,
Sau un zâmbet de pe buze, spulberat de-al sorţii vânt;
Ieri... poveste, cu eroii oase putrede-n mormânt.

Astăzi?... lampă ce se stinge, stea plecată spre-asfinţit,
Visuri nebătute încă de-al ursitei vânt cumplit,
Piscul nalt, pe care dorul, vânător, stă şi pândeşte
Ţărmul unde amintirea cu dorinţa se-ntâlneşte.

Mâini?... o strângere din umeri a enigmei întrebate;
Rai sau iad, în care ochiul niciodată nu străbate,
Cui de aninat speranţe, prunc ce nu poate grăi.
Mâine... mâine, cine ştie câţi din noi vom mai trăi!

Atunci s-a născut Uniunea Europeană

4 septembrie 1962 - Prima vizită de stat efectuată Charles de Gaulle în Germania. Vizita a avut loc la invitaţia cancelarului Konrad Adenauer.

Konrad Adenauer (n. 5 ianuarie 1876, Köln; d. 19 aprilie 1967, Rhöndorf, azi Bad Honnef, lângă Bonn) a fost un politician creştin-democrat german, de profesie jurist. Din 1917 şi până în 1933 a exercitatat funcţia de primar general al Kölnului. Adversar al naţional-socialismului, a fost înlăturat din funcţia de primar general. S-a retras la mănăstirea Maria Laach. În 1944 a fost arestat sub acuzaţia de complot împotriva regimului nazist. Soţia sa a fost de asemenea arestată, murind în detenţia Poliţiei Secrete (Gestapo).
În ciuda vârstei înaintate (în 1946 împlinise 70 de ani), Konrad Adenauer a condus munca de reconstrucţie a creştin-democraţiei germane, mişcare interzisă în timpul dictaturii hitleriste. În anul 1949, la vârsta de 73 de ani, a fost ales în funcţia de cancelar al Republicii Federale Germania - primul de după cel de-al doilea război mondial.
A reuşit apropierea ţării sale de Franţa, punând alături de Charles de Gaulle bazele alianţei franco-germane, care a constituit nucleul Uniunii Europene. Este considerat ca fiind unul din "părinţii Europei", alături de Charles de Gaulle, Robert Schuman (ministru de externe al Franţei), Alcide de Gasperi (ministru de externe al Italiei) şi Jean Monnet (autorul planului unificării industriilor vesteuropene, plan pus în practică de politicienii enumeraţi anterior).
Adenauer a contribuit în mod decisiv la racordarea Republicii Federale Germania în sistemul atlantic de securitate.

***

Charles de Gaulle (n.22 noiembrie 1890 - d. 9 noiembrie 1970) a fost un general şi un politician francez.
În 1940 a devenit şef al guvernului francez de exil din Londra, iar în 1945 a fost ales ca şi prim-ministru de către Parlamentul francez.
În 1958 a fost ales ca preşedinte al Franţei, post pe care l-a păstrat şi după alegerile din 1965. Pe 28 aprilie 1969 de Gaulle a demisionat din funcţia de preşedintele al Statului.
La 19h10, în ziua de 9 noiembrie 1970, în timpul unui solitar joc de cărţi, generalul suferă un anevrism. După doar 20 de minute se stinge din viaţă. Ştirea este comunicată abia a doua zi, printr-o scurtă alocuţiune televizată a lui Georges Pompidou. Moartea sa, care conform expresiei succesorului său, lăsa "Franţa văduvă", este ocazia de a perecepe măsura rolului jucat de către de Gaulle în istoria Franţei. Seara zilei în care sunt celebrate funeraliile sale la Colombey, în timp ce numeroşi şefi de stat din străinătate s-au adunat pentru a-i onora memoria la Catedrala Notre-Dame din Paris, mai multe sute de mii de parizieni au mărşăluit pe bulevardul Champs-Élysées în noapte, sub ploaie, pentru a oferi omagiul lor.

A vorbit în greacă, latină, ebraică, arabă, siriacă, turcă, persană, spaniolă, italiană, germană, engleză şi maghiară

Timotei Cipariu (n. 21 februarie 1805, Pănade, plasa Hususău, comitatul Târnava-Mică - d. 3 septembrie 1887, Blaj) a fost un erudit român transilvănean, cleric greco-catolic, membru fondator al Academiei Române, primul vicepreşedinte, apoi preşedintele Asociaţiei Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român, lingvist, istoric, teolog, pedagog şi orientalist, "părintele filologiei române".
Şi-a făcut toate studiile la Blaj: cele gimnaziale (1816-1820), cele filosofice (1820-1822) şi cele teologice (1822-1825). Între 1825 şi 1827 a fost profesor la Gimnaziul din Blaj. În 1828 fost profesor de filosofie, iar între 1834 şi 1842 profesor de Dogmatică, apoi de Studii biblice la Seminar.
Între 1854 şi 1875 a fost director al Gimnaziului şi inspector al şcolilor din oraş, iar între 1833 şi 1866 a fost director al Tipografiei diecezane. În 1827 a devenit preot, din 1842 fiind canonic, iar mai târziu prepozit capitular al Diecezei de Alba Iulia şi Făgăraş.
Personalitate reprezentativă a culturii româneşti, cunoscător a numeroase limbi (greacă, latină, ebraică, arabă, siriacă, turcă, persană, spaniolă, italiană, germană, engleză, maghiară), Timotei Cipariu a fost posesorul celei mai bogate biblioteci particulate din Transilvania, preţioasă şi prin rarităţile ei. Aceste cărti i-au fost procurate în special de prietenul său din Bucuresti, librarul Iosif Romanov şi de reprezentanţii companiei acestuia la Constantinopol şi la Cairo. În octombrie 1948, regimul comunist a impus, conform ordinului de la Moscova, asimilarea Bisericii Greco-catolice Romane în Biserica Ortodoxă, confiscând Biblioteca Cipariu (lăsată moştenire Bisericii Greco-catolice, la Blaj) şi trecând-o ilegal în inventarul Bibliotecii Filialei Cluj a Academiei Române. Timotei Cipariu a fost unul dintre pionierii ziaristicii româneşti din Transilvania prin periodicele înfiinţate şi conduse de el:
* Organul luminărei (1847, devenit, în 1848 "Organul Naţiunale"), primul ziar românesc cu litere latine,
* Învăţătorul poporului (1848),
* Archivu pentru filologie şi istorie între 1867 şi 1870 şi în 1872 - prima revistă românească de filologie.
A colaborat la Foaia pentru minte, inimă şi literatură din Braşov, cu studii, eseuri, versuri şi traduceri. A fost membru fondator şi primul Vicepreşedinte (1861-1866), apoi Preşedinte (1877-1887) al societăţii Astra. A fost membru al Societăţii Literare Române (1866), viitoarea Academie Română, fiind ales mai târziu Vicepreşedintele ei. A fost membru al Societăţii Germane de Orientalistică.
A publicat o foarte lungă serie de studii asupra limbii române şi a gramaticii sale, fiind considerat unul dintre întemeietorii filologiei şi lingvisticii româneşti. Prin studiile sale a căutat să dovedească drepturile istorice ale poporului român şi originea noastră romană. Influenţat de Şcoala Ardeleană, a fost unul dintre adepţii latinismului şi ai ortografiei etimologice, fapt pentru care a propus folosirea predilectă a cuvintelor de origine latină, şi evitarea cuvintelor de origine nelatină.
Pe tărâm politic, s-a numărat printre militanţii pentru drepturile poporului român din Transilvania, fiind unul dintre cei zece Secretari ai Adunării Naţionale de la Blaj din 1848.
Membru în Delegaţia trimisă la Curtea imperială din Viena spre a prezenta revendicările româneşti, membru în Comitetul Naţional Român din Sibiu, iar în 1863-1864 membru în Dieta Transilvaniei de la Sibiu.
Pe 21 octombrie 1991, la Sibiu, cu ocazia aniversării a 130 de ani de la întemeierea ASTREI, a fost dezvelit bustul lui Timotei Cipariu, operă a sculptorului Gavril Abrihan.

Muzeul Naţional "George Enescu"

2 septembrie 1958 - a fost inaugurat, la Bucureşti, Muzeul "George Enescu".
Muzeul Naţional "George Enescu" din Bucureşti a fost înfiinţat în 1956, şi este găzduit până în prezent de Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei.
Expune documente şi obiecte personale ale muzicianului. Aici se află, alaturi de vioara pe care Enescu a primit-o cadou de la un unchi de-al sau care era doctor, la vârsta de 4 ani, partituri ale operelor sale, diplome şi medalii ce i-au fost conferite, printre care şi cea a Legiunii Franceze de Onoare. Palatul Cantacuzino este situat pe Calea Victoriei, nr. 141, Bucureşti.
Clădirea în care se află azi Muzeul Naţional "George Enescu" a fost construită după planurile arhitectului I.D. Berindei în stilul baroc francez al epocii Ludovic al XVI-lea, pentru Gheorghe Grigore Cantacuzino, fost preşedinte al Consiliului de Miniştri, poreclit "Nababul" pentru fabuloasa sa avere. După moartea "Nababului", clădirea a revenit fiului său Mihai care, decedând în 1929, a lasat-o prin testament soţiei sale Maruca, recăsătorită în decembrie 1939 cu George Enescu. Edificiul - cunoscut şi sub numele de "palatul Cantacuzino" - a găzduit în preajma celui de al doilea război mondial, preşedenţia Consiliului de Miniştri.
În anul 1956, în Palatul Cantacuzino a fost inaugurat Muzeul Memorial "George Enescu" dedicat marelui compozitor român, devenit după 1990 muzeu naţional.
Edificiul - declarat monument de arhitectură - are patru nivele: un subsol înalt alcătuind soclul construcţiei, un parter cu ferestre în arc de cerc şi cu balustrade de piatră, un etaj cu ferestre drepte prevăzute cu balconaşe din fier forjat şi o mansardă cu lucarne bogat ornamentate. Faţada sa are ca element dominant intrarea, uşor decroşată, precedată de trepte ample, din marmură, străjuită de doi lei din piatră şi ocrotită de o copertină în formă de scoică.
Dintre spaţiile prevăzute în somptuosul interior al clădirii se remarcă sala centrală de la parter, cu picturi murale de N.Vermont şi G.D. Mirea şi coloane de marmură roz.