Un "atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de ţară"

Alexandru Vlahuţă (n. 5 septembrie 1858, Pleşeşti (azi Alexandru Vlahuţă, Vaslui) - d. 19 noiembrie 1919, Bucureşti) a fost un scriitor român, una dintre cele mai cunoscute cărţi ale sale fiind "România Pitorească", despre care Dumitru Micu spune că este un "atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de ţară".
S-a născut la 5 septembrie 1858 la Pleşeşti, fiu al unui mic proprietar de pământ. A urmat şcoala primară şi liceul la Bârlad, între 1867 şi 1878, susţinând examenul de bacalaureat la Bucureşti, în 1879. A urmat timp de un an cursurile Facultăţii de Drept din Bucureşti, pe care le-a părăsit din cauza situaţiei materiale precare, devenind institutor şi apoi profesor la Târgovişte. Din 1884 până în 1893 a funcţionat ca profesor la diverse instituţii de învăţământ bucureştene (Şcoala Normală a "Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român", Azilul "Elena Doamna", Liceul "Sfântul Gheorghe"). În 1888 a fost revizor şcolar pentru judeţele Prahova şi Buzău. Editează revista Vieaţa (1893 - 1896), apoi Sămănătorul (1901), împreună cu George Coşbuc. Din 1901 a funcţionat ca referendar la Casa Şcoalelor. În 1905 se căsătoreşte pentru a treia oară cu Ruxandra, fiica unui proprietar agrar din Dragosloveni, Râmnicu Sărat. În timpul primului război mondial a locuit la Iaşi, apoi la Bârlad, unde era vizitat de tineri scriitori pe care îi îndruma cu solicitudine; unul dintre aceştia a fost V. Voiculescu.
Vlahuţă a murit la Bucureşti la 19 noiembrie 1919. Casa în care a locuit este astăzi Muzeul Memorial "Alexandru Vlahuţă".

Ieri, azi, mâine

Ieri!... cenuşa ce păstrează forma încă neschimbată,
Din ce-a ars în focul vremii; lacrima deja uscată,
Sau un zâmbet de pe buze, spulberat de-al sorţii vânt;
Ieri... poveste, cu eroii oase putrede-n mormânt.

Astăzi?... lampă ce se stinge, stea plecată spre-asfinţit,
Visuri nebătute încă de-al ursitei vânt cumplit,
Piscul nalt, pe care dorul, vânător, stă şi pândeşte
Ţărmul unde amintirea cu dorinţa se-ntâlneşte.

Mâini?... o strângere din umeri a enigmei întrebate;
Rai sau iad, în care ochiul niciodată nu străbate,
Cui de aninat speranţe, prunc ce nu poate grăi.
Mâine... mâine, cine ştie câţi din noi vom mai trăi!