Ajutoooooor!!!

Mărcile din imagine sunt de vânzare pe Delcampe.com. Vânzătorul nu știe prea multe despre ele. Am întrebat mai mulți filateliști cu experiență, dar nimeni nu a reușit să-mi furnizeze suficiente informații. Cina are idee ce sunt, îl rog, să-mi semnaleze.

Mulțumesc,
Kállai László

Emisiunea "TRANSGAZ – 35 de ani"

În urmă cu 35 de ani, prin acordul interguvernamental dintre România şi Ungaria, ţara noastră devenea prima ţară exportatoare de gaze naturale din Europa.
În acest context, continuând seria proiectelor de promovare a instituţiilor reprezentative şi a programelor de valorificare a bogăţiilor naturale ale României, Romfilatelia introduce în circulaţie emisiunea de mărci poştale "TRANSGAZ - 35 de ani de tranzit internaţional de gaze naturale în România şi Balcani".
Istoria extragerii şi exploatării gazului natural în ţara noastră începe în Transilvania, la Sărmăşel.
Sonda 2 Sărmăşel (judeţul Mureş) este considerată prima sondă de gaze naturale de pe teritoriul actual al României; la momentul descoperirii fiind cotată ca a patra sondă din lume sub aspectul debitului de gaze produs.
La scurt timp după descoperirea gazelor naturale, în urma identificării avantajelor pe care le prezintă acest nou combustibil, în 1913, se înregistrează prima producţie de gaz natural din bazinul Transilvaniei (113.000 mc) la Sărmăşel. Aceasta marchează anul de început al consumului de gaz natural din România.
Gazele erau utilizate în şantier la cazanele de abur. Sonda 2 Sărmăşel a fost racordată, în anul 1914, la prima conductă de oţel pentru transportul gazului natural din Europa (Sărmăşel-Turda), alimentând cu gaze naturale lampadarele stradale din oraşul Turda, constituind o altă premieră europeană.
Creşterea consumului de gaze naturale a dus la depăşirea limitei de utilizare locală, construindu-se astfel conducte cu lungimi mai mari de 100 de km (Botorca-Bucureşti - 295 km), trecându-se de la utilizarea regională a acestora, la utilizarea lor pe scară naţională. Tronsonul de conductă (început în anul 1974), amplasat în Dobrogea, regiune din sud-estul României şi având ca punct de intrare localitatea Isaccea, iar ca punct de ieşire localitatea Negru Vodă, a fost proiectat şi realizat în baza unei Convenţii încheiate între guvernele României şi Bulgariei în anul 1970.
În anul 1989 a fost pusă în funcţiune o nouă conductă de tranzit în lungime de cca. 190 km, având diametrul de 1200 mm, iar în anul 2002, o a treia conductă de tranzit având caracteristicile tehnice similare cu cele ale conductei menţionată anterior.
Prin realizarea acestor noi conducte, capacitatea totală de tranzit a gazelor naturale pe teritoriul României în direcţia balcanică a crescut la cca. 28 mld. mc/an.
În cei 35 de ani de exploatare (1974-2009) în România, prin cele trei conducte, au fost tranzitate pe direcţia balcanică cca. 334.000 mld. mc gaze naturale.
În evoluţia industriei exploatării şi transportului gazelor naturale din România, 2000 este anul când ia fiinţă S.N.T.G.N. TRANSGAZ S.A. Mediaş.
În ţara noastră, dezvoltarea tranzitului internaţional de gaze naturale va fi asigurată prin participarea S.N.T.G.N. TRANSGAZ S.A. la proiectul Nabucco, traseul conductei urmând a traversa următoarele ţări: Turcia, Bulgaria, România, Ungaria, Austria. Conform acestui proiect vor fi transportate cca. 31 mld.mc/an gaze naturale din Orientul Mijlociu şi zona Mării Caspice spre Europa Centrală şi de Vest.
Activitatea de tranzit internaţional pe teritoriul României oferă societăţii TRANSGAZ posibilitatea dezvoltării unor colaborări fructuoase cu companii gaziere de prestigiu implicate în această activitate.

(Romfilatelia)

Gura presei nu-i mai tace

Trăiesc pentru România în imagini

Fascinaţia pentru timbre le-a deschis românilor un univers nelimitat de cunoaştere. Timbrele au înveselit copilăria românilor şi le-au servit unora drept peţitor. Pentru alţii, micile foiţe le-au cumpărat acoperişul de deasupra capului.

„Sunt îndrăgostit de timbre şi de monede de circa 55 de ani“, ne-a mărturisit Micea Gheorghe Manole (66 de ani), recunoscut în lumea filatelică drept unul dintre cei mai mari colecţionari din ţară.

„La noi în cartier era un dentist care se ocupa cu aşa ceva, colecţiona timbre. Puşti fiind, mă jucam prin zonă cu ceilalţi copii, iar el ne arăta colecţiile lui. Se întâmpla prin 1950, când am început să îndrăgesc acest mici foiţe de hârtie, în fapt, adevărate briliante, şi de atunci această legătură nu s-a mai rupt“, povesteşte fondatorul Clubului filatelic „Bucur“, membru acum în comisia de expertiză filatelică şi numismatică a Centrului Internaţional de Îndrumare şi Control.
Tot el e şi patronul unicei firme specializate în filatelie, SC Impex Zimbrul Carpatin. La început, a fost fascinat de timbrele pe care apăreau portretele reginelor din coloniile şi dominioanele englezeşti. „Fiecare căuta să aibă cât mai multe capete de regină“, rememorează Mircea Manole ocupaţia de bază a copiilor în anii ’50.
Avea 12 ani când şi-a însuşit acest hobby care-i ocupa tot tim pul liber. Strângea tot ce prindea, făcea schimburi şi, din grijă pentru detalii, a început să-şi organizeze colecţia pe tematici, cronologic.
În adolescenţă, s-a perfecţionat, realizând studii pentru fiecare ramură a filateliei - ştampilografie, cartofilie etc. Acum, după mai bine de jumătate de secol, se laudă cu editarea primului catalog în trei volume al timbrelor poştale româneşti, apreciat în întreaga lume.

Urmărit de Securitate, răsplătit cu o soţie

„Au fost foarte multe timbre după care am alergat. Şi din cauza asta am ajuns să fiu suspectat de Securitate“, povesteşte Manole. Înainte de Revoluţie, lucra ca tehnician la Institutul Naţional de Metrologie şi era mult mai pasionat ca acum să strângă cât mai multe timbre din afară.
Din această cauză a fost şi urmărit de Securitate timp de doi ani. „Oficial, făceam schimburi cu filatelişti din întreaga lume prin intemediul clubului «Bucur». Mă specializasem pe timbrele cu imagini de la olimpiade, cu faună şi floră, însă băieţii cu ochii albaştri credeau că prin aceste scrisori pe care le trimiteam şi le primeam din afară, mă jucam cu secrete de stat“, îşi aminteşte uşor amuzat Manole.
Filatelistul mărturiseşte că dacă nu era Revoluţia, cel mai probabil, ar fi ajuns după gratii pentru că a snopit în bătaie un ofiţer de securitate.
„L-am bătut nu pentru că am vrut eu să fiu rău ci pentru că dacă nu o făceam, mă bătea el sau îmi punea în buzunar un bilet compromiţător şi mă arăta ca pe «duşmanul poporului». Pentru că aşa era stilul lor de lucru. Am fost atenţionat că mi se va întâmpla treaba asta şi mi s-a spus să am grijă“, explică filatelistul.
Totuşi, pasiunea sa pentru timbre nu a atras numai invidie şi necazuri. Manole a cunoscut-o pe soţia sa, prin intermediul clubului. „Ea colecţiona tematica picturii şi a artei şi aşa am intrat în vorbă prima dată“, povesteşte bărbatul.

O avere în imagini

Pentru Dan Manarovici (66 de ani) colecţiile de timbre româneşti şi greceşti au reprezentat moştenirea lăsată de părinţi la trecerea în nefiinţă.
Născut din tată român şi mamă româncă de origine grecească, Dan a renunţat la cetăţenie în ’60 când s-a mutat cu ai lui în Grecia. Nouă ani mai târziu, a renunţat la ţinuturile elene pentru a se muta în Canada unde locuieşte şi în prezent. Interpretul de limba română, franceză şi greacă, pensionat acum, spune că l-au atras timbrele încă din copilărie.
„Aveam 10 sau 12 ani când am descoperit colecţiile tatălui meu care se întâlnea cu diverşi oameni pentru a face schimb de timbre româneşti“, povesteşte Dan. Când s-au mutat în Grecia, tatăl său şi-a deschis propria firmă de filatelie în Atena, sub denumirea de Philamond.
Dan era asistentul lui întrucât tatăl nu stăpânea îndeajuns limba greacă. „Mergeam cu el la fiecare întâlnire cu colecţionarii de timbre din Grecia şi astfel, am dobândit serioase cunoştinţe în filatelie dar m-am şi îndrăgostit de aceste foiţe de hârtie“, ne-a mai mărturisit Dan.
Acum, are nenumărate timbre din Grecia, Canada, Australia sau Franţa, însă cea mai dragă inimii sale este colecţia de timbre româneşti la care ţine ca la ochii din cap şi pe care ar da-o numai unui filatelist veritabil care ar putea să se bucure de ea la adevărata ei valoare.

Emblema naţională: zimbrul carpatin

Cel mai valoros timbru românesc este capul de Zimbru, cunoscut şi sub denumirea „cap de bour“. A fost timbrul domnesc al lui Grigore Ghica Vodă şi a fost emis pentru prima dată în 11.746 de exemplare de Atelia Timbrului din Iaşi, care dispunea de o presă de la Viena. Exemplarele s-au vândut în perioada 15 iulie - 31 octombrie 1858.

Cel mai frumos catalog

Mircea Manole este cel mai ambiţios dintre filateliştii români. Din dorinţa de a reprezenta România în lume, Manole a muncit timp de 20 de ani la redactarea unui catalog al timbrelor poştale româneşti, lucrare care le lipsea filateliştilor. Nopţile pe care le-a pierdut pentru a ordona colecţiile de timbre i-au fost răsplătite începând cu anul 2004. Atunci a câştigat, la Paris, Steaua de Aur pentru cel mai frumos catalog. În 2005, pentru aceeaşi lucrare, a obţinut medalia Vermeil cu felicitări la Malaga, în Spania. La fel de bine primit a fost şi în Hong Kong, unde a mai „împuşcat“ o medalie Vermeil.

O pasiune veche, tot mai puţini interesaţi

În calitate de organizator al grupelor de filatelie, dar şi ca simplu pasionat de mai bine de jumătate de secol de acest domeniu, Mircea Manole arată că în prezent, în România, se mai găsesc circa 20.000 de filatelişti.
Chiar dacă fiecare cunoaşte pe cineva care a strâns la un moment dat în copilărie timbrele comercializate de Poşta Română şi nu numai, puţini au mai continuat să-şi alimenteze această pasiune după 1989. La acea dată, adaugă Manole, în ţară erau de trei ori mai mulţi filatelişti decât acum: aproximativ 60.000. Mircea Manole vine şi cu o explicaţie a acestei realităţi.
„În comunism, oamenii aveau bani, dar nu aveau în ce să investească. Dacă-şi luau o maşină sau o butelie în plus, îi pârau vecinii şi atunci investeau în timbre. Acum, marea majoritate nu mai are bani să investească din cauza grijilor pentru ziua de mâine, iar cei care au, nu au pregătirea şi clarviziunea necesare pentru a investi în timbre“, explică filatelistul.
În plus, înainte, la Palatul Copiilor, existau cercuri de filatelie şi de numismatică unde copiii descopereau gratuit aceste enciclopedii în imagini. „Profesorii primeau câteva timbre de la stat şi le ofereau copiilor gratis. Astfel, îi stimulau să-şi înceapă propria colecţie, să-şi aranjeze primul clasor“, îşi aminteşte Manole.

Averea din imagini

Pentru Dan Manarovici, clasoarele nu au doar o valoare sentimentală, legată de pasiunea părinţilor săi. „M-a atras valoarea pe care aceste timbre o capătă în timp“, mărturiseşte Manarovici.
Filatelistul ştie că un clasor bine organizat se vinde la preţuri bune oriunde în lume. Spre exemplu, aminteşte Manole, vicepreşedintele Senatului din 1998, Ulm Spineanu, şi-a cumpărat o vilă cu banii primiţi pe colecţiile de timbre. Mai mult, filateliştii consideră că, vrând-nevrând, manevrând aceste petice de hârtie, învaţă câte ceva.
„Toate timbrele sau monedele sunt emise cu anumite ocazii majore. A intrat România în U.E., s-a scos un timbru, la Revoluţie, s-a scos alt timbru şi tot aşa. Fiecare timbru este o istorie. România în imagini“, mai adaugă Manole.
Filatelia este una dintre cele mai constructive pasiuni pentru că aici orice ban investit îl scoţi dublu sau triplu. - Mircea Manole, membru fondator al Clubului Filatelic „Bucur“

Plicurile cu surprize pentru copii

Părinţii şi bunicii melancolici în faţa clasoarelor prăfuite îşi pot surprinde copiii şi nepoţii cu plicurile cu surprize, comercializate în continuare în magazinele Romfilatelia. Altfel, ei pot găsi timbre cu faună, floră, colecţii de artă ori de istorie în magazinul Zimbrul Carpatin din centrul istoric al Capitalei.
„Romfilatelia organizează expoziţii, dar şi concursuri cu premii“, aminteşte Alina Dumitrache, reprezentantul companiei. Filateliştii apreciază noile emisii de timbre ale Romfilatelia ca fiind de-o calitate excepţională, însă se întristează ori de câte ori realizează că publicul tânăr nu mai e atras de această pasiune.
Mircea Manole crede că părinţii nu-şi dau seama de ce-şi privează copiii. „Filatelia îţi deschide un întreg univers de cunoaştere şi te formează ca om. Eu nu-mi cumpăram două îngheţate.Păstram banii pe care i-aş fi dat pe cea de-a doua pentru a-mi lua un timbru“, mai explică Manole.

Adevărul, 15 septembrie 2009
Andreea MARIN

A pus bazele muzicii clasice naţionaliste poloneze

Frédéric Chopin (poloneză: Fryderyk Franciszek Chopin, uneori Szopen; franceză: Frédéric François Chopin; n. 1 martie 1810, Żelazowa Wola - d. 17 octombrie 1849, Paris) a fost un compozitor polonez de muzică pentru pian în perioada romantismului. Este considerat drept unul dintre cei mai prolifici şi influenţi compozitori de muzică pentru acest instrument.
Chopin s-a născut în satul Żelazowa Wola, ca fiu al unei poloneze şi al unui expatriat francez. Deşi considerat un copil minune în ţara natală, Chopin pleacă la vârsta de 20 de ani către Paris. În capitala franceză îşi consolidează reputaţia ca interpret, profesor şi compozitor, adoptând totodată numele de "Frédéric-François". În perioada 1837-1847 are o relaţie tumultoasă cu scriitoarea franceză George Sand (pe numele adevărat Amantine-Aurore-Lucile Dupin). Cuplul are o apropiată relaţei de prietenie cu pictorul francez Delacroix, autor al unui portret al celor doi. Trece în nefiinţă la vârsta de 39 de ani cu diagnosticul de tuberculoză pulmonară, întreaga viaţă fiindu-i măcinată de sănătatea sa precară.
Pianul se regăseşte pe tot parcursul operei sale, de cele mai multe ori purtând chiar un rol exclusiv, iar compoziţiile sale sunt considerate culmile repertoriului pentru acest instrument. Deşi muzica sa se încadrează în rândul celor mai pretenţioase opere în privinţa tehnicităţii, stilul lui Chopin iese în evidenţă prin profunzimea nuanţei şi a expresivităţii, şi nu doar prin complexitatea tehnică. El inventează forme muzicale precum balada, însă cele mai signifiante inovaţii sub semnătura sa privesc genuri deja existente precum sonata pentru pian, valsul, nocturna şi preludiul. Operele sale sunt numite adesea sprijinul curentului romantic în muzica clasică a secolului XIX. În plus, Chopin este primul compozitor clasic occidental care include elemente slave în muzica sa; mazurcile şi polonezele sale reprezintă chiar şi astăzi baza muzicii clasice naţionaliste poloneze.

The Importance of Being Earnest

Oscar Fingal O'Flaherty Wills Wilde (n. 16 octombrie 1854, Dublin - d. 30 noiembrie 1900, Paris), scriitor irlandez, cel mai cunoscut dintre scriitorii estetizanţi de limbă engleză.
Oscar Wilde a fost fiul unui medic irlandez. Tatăl sau, sir William Wilde, doctor specialist în boli de ochi şi urechi, anticar şi scriitor, mai avea trei copii dintr-o primă relaţie. Mama sa, Jane Francesca Elgee, era poetă (scria poeme revoluţionare sub pseudonimul Speranza) şi jurnalistă. În timpul şcolii, Oscar a excelat în studiul clasicilor, la limba greacă şi la desen, caştigând numeroase premii şi burse de studiu. După studii strălucite la Trinity College din Dublin, audiază prelegerile de estetică ale lui John Ruskin la Universitatea din Oxford, unde se distinge şi prin gusturile sale rafinate, îmbrăcămintea elegantă şi stilul dandy de viaţă. După absolvire, în 1878, se mută la Londra.
În acelaşi an, 1878, primeşte premiul "Newdigate" pentru poezie şi iniţiază mişcarea "Artă pentru Artă", prin care dezvoltă teoria sa asupra estetismului. În 1882 publică prima sa culegere de versuri, în privinţa careia criticii nu au căzut de acord. Urmează o perioadă în care ţine o lungă serie de prelegeri de Estetică în Statele Unite şi Canada, o alta în care Wilde locuieşte pentru o scurtă perioadă la Paris, după care îşi încheie şirul de conferinte în Marea Britanie şi Irlanda. Următorii şase ani reprezintă apogeul de creaţie al irlandezului. Poveştile pentru copii, piesele de teatru şi mai ales "Portretul lui Dorian Gray" îi aduc lui Oscar Wilde, pe lânga nişte citaţii în tribunale, şi mult dorita faimă.
Oscar Wilde a publicat versuri (Poems, 1881), povestiri (The Happy Prince and Other Stories, 1888), eseuri (The Soul of Man under Socialism, 1891). Romanul "Portretul lui Dorian Gray" (The Picture of Dorian Gray, 1891), cea mai importantă operă a sa, este o ilustrare pregnantă a principiilor sale estetice. El defineşte rolul artistului în căutarea rafinamentului şi frumosului şi situează arta mai presus de viaţă, pentru că exprimă esenţa caracterelor şi a fenomenelor mai fidel decât însăşi realitatea.
În creaţia sa dramatică, "Evantaiul doamnei Windermere" (Lady Windermere's Fan, 1892), "O femeie fără importanţă" (A Woman of no Importance, 1893), "Soţul ideal" (An Ideal Husband, 1895), "Ce înseamnă să fii onest" (The Importance of Being Earnest, 1895), care continuă tradiţiile comediei engleze din secolul al XVIII-lea cu Sheridan, Oscar Wilde satirizează snobismul, frivolitatea şi făţărnicia "înaltei societăţi" a timpului, lăsând să se întrevadă preocupările sale proprii pentru problemele spirituale majore ale omului. Subtilitatea caustică a satirei şi ingeniozitatea paradoxului, verva scânteietoare a dialogului, bogăţia ornamentală şi rafinamentul cizelării stilistice a frazei au impus creaţia lui Oscar Wilde în dramaturgia de la finele secolului al XIX-lea.
Ultimele lucrări, după proces şi după şederea în închisoare, vădesc sensibil depărtarea de principiile sale estetizante. În confesiunea De profundis (1897) el nu mai face risipă de paradoxuri strălucitoare, ci povesteşte cu multă durere în suflet despre zbuciumul său. Ideea că viaţa este un vârtej de suferinţe pe care oamenii şi le pricinuiesc unii altora stă la baza ultimului poem al lui Oscar Wilde, "Balada închisorii din Reading" (The Ballad of Reading Gaol, 1898). Ea a fost scrisă sub impresia lăsată de executarea unuia dintre deţinuţii care se aflau împreună cu el în închisoare şi care fusese condamnat pentru că îşi ucisese iubita:
Şi-ntindem morţii prada,
Unii ucid cu desmierdări,
Mulţi cu priviri de-otravă,
Cei laşi ucid cu sărutări
Iar cei viteji cu spada.

Te vei trezi tu oare, profet batjocorit?

Mihail Iurievici Lermontov (n. 15 octombrie-3 octombrie stil vechi - 1814 d. 27 iulie-15 iulie stil vechi - 1841) a fost un scriitor romantic rus.
În scurta lui viaţă a fost un duşman declarat al ţarismului, al asupririi şi nedreptăţii, întreaga lui operă fiind un aspru şi necruţător rechizitoriu la adresa celor lângă tron pitiţi, a celor de lege ocrotiţi. Biciuind cu versul lui de fier şi pară viciile societăţii contemporane şi strâmba ei întocmire, propovăduind iubire şi adevăr, Lermontov şi-a afirmat înalta lui concepţie despre rolul poetului şi poeziei. Prigoana celor huliţi de poet pentru fărădelegile lor n-a întârziat să vină. Lermontov ia drumul surghiunului, fiind trimis in Caucaz,din ordinul ţarului. Peisajul sălbatic al naturii caucaziene îl întâlnim în nenumărate poezii lirice, în poemele Mţîri şi Demonul, în romanul "Un erou al timpului nostru", constituind nu numai un cadru exterior, ci şi o expresie a forţei nestăvilite. În acest cadru poetul îşi afirmă cu o vigoare rară crezul estetic.
În ultimii ani ai vieţii 1840-1841, conflictul dintre poet şi despotismul ţarist se ascute la maximum. Scârbit peste masură în momentul plecării în al doilea surghiun - unde, ca şi marele său premergător Puşkin, îşi va găsi moartea într-un duel absurd - poetul este copleşit de amărăciune, luându-şi rămas bun de la acea Ţară de robi şi de stăpâni sătui. Lira lui Lermontov, cu rezonanţe adânci şi bogate, a vibrat pentru tot ce este simţire înaltă şi gând înaripat, iar alături de admirabilele simboluri care vădesc resursele nemăsurate ale unui romantism activ de factura revoluţionară, poetul şi-a închinat multe versuri lirice patriei pe care, fidel şi generos a iubit-o cu toată puterea sufletului său furtunatec.

Poetul

Traducere de Al. Philippide

Pumnalul meu luceşte-n podoaba-i aurită,
Tăiş fidel şi veşnic treaz;
Oţelul lui păstrează, misterios călită,
Tăria orientului viteaz.

Slujind fără simbrie unui voinic în munte,
Prin câte locuri n-a ajuns!
A pus pe multe piepturi duşmane urme crunte
Şi multe paloşe-a străpuns.

Îşi însoţea stăpânul la luptă cât de grea;
Jignit, din teacă se grăbea să iasă.
Pe-atunci, o încrustare de preţ i se părea
Nevrednică şi ruşinoasă.

Un dârz cazac îl smulse stăpânului răpus
La Terek, într-o bătălie.
Pe urmă, multă vreme, a stat pe-o masă pus,
La un armean, în prăvălie.

Zdrobită-i vechea teacă. Şi el, odinioară
A fost tovarăşul unui erou,
Neglorios şi paşnic atârnă-acum de-o sfoară
Sclipind în aur, ca un bibelou.

Nu se gândeşte nimeni să-l mângâie, să-l şteargă,
Şi nici un credincios smerit
Nu-i mai citeşte slova săpată când se roagă
În zori, întors spre răsărit.

În veacul nostru lânced acum şi tu la fel,
Poete, ţi-ai uitat menirea:
Ai dat în schimb pe aur puterea ta de-oţel
Care uimea pe vremuri omenirea.

Odinioară ritmul vânjos al vorbei tale
Putea la luptă pe ostaşi să-i mâie;
Poporu-avea nevoie de el ca de pocale
La mese, şi la rugă de tămâie.

Şi versul tău în lume, duh sfânt peste toţi vecii,
Îşi răspândea înalta lui solie
Cum clopotul, pe vremuri, suna în turnul Vecii
Şi la restrişte şi la bucurie.

Dar simplul, mândru-ţi cântec ne pare sterp şi van;
Nouă ne place fastul şi spoiala.
Bătrână, lumea noastră se dă cu suliman
Ca să-şi acopere zbârceala.

Te vei trezi tu oare, profet batjocorit?
Vei scoate tu vreodată la lumină
Din teaca lui de aur pumnalu-acoperit
De jalnica dispreţului rugină?

A fost prietenul lui Nicolae Ceaușescu

Mobutu Sese Seko Koko Ngbendu Wa Za Banga sau Joseph-Désiré Mobutu - numele original - (14 octombrie 1930-7 septembrie 1997), dictatorul Zairului (azi Republica Democrată Congo sau Congo Kinshasa, pe scurt) din 1965 până în 1997.
După independenţa pe 30 iunie 1960, Mobutu s-a alăturat guvernului de coaliţie ca secretar al apărării. În curând, preşedintele, Joseph Kasavubu şi prim-ministrul, Patrice Lumumba, au început să se lupte pentru putere. Între timp, forţele publice din capitala Kinshasa s-au revoltat împotriva şefilor lor belgieni, iar provincia Katanga şi-a proclamat independenţa sub Moise Tshombe. Pe 14 septembrie 1960 o lovitură de stat l-a răsturnat pe Lumumba în favoarea lui Kasavubu.
În 1965, încă o luptă pentru putere a avut loc, între Kasavubu şi prim-ministrul Moise Tshombe. Mobutu a preluat puterea şi s-a numit preşedinte. Foarte repede el a centralizat puterea, a reprimat o lovitură de stat în 1967 dată de foştii mercenari ai lui Tshombe şi a fost ales preşedinte în 1970.
Mobutu în scurt timp a început o campanie pentru africanizarea numelor din regiune pentru eliminarea influenţelor europene. Ţara a fost redenumită Zair. Oraşele Léopoldville, Stanleyville, Élisabethville, Jadotville şi Albertville au fost redenumite Kinshasa, Kisangani, Lumumbashi, Likasi şi Kalemie. Francul a fost înlocuit de o nouă monedă, zaïrul (subdiviziune 100 makuta). Provincia Katanga a fost denumită Shaba (ceea ce înseamnă cupru în Swahili) şi aşa mai departe. În 1972 şi-a schimbat numele în Mobutu Sese Seko Koko Ngbendu Wa Za Banga ("Atotputernicul luptător care, din cauza rezistenţei şi a inflexibilei dorinţe de a câştiga, va merge din cucerire în cucerire, lăsând foc în urma sa"), sau Mobutu Sese Seko, pe scurt.
La început Mobutu a naţionalizat firmele străine şi i-a alungat pe investitori. Asta a cauzat o depresiune atât de severă încât a trebuit să încerce să-i aducă înapoi pe investitori prin 1977. Revitalizarea agriculturală a încetinit, deci nevoia pentru importuri de mâncare a crescut.
În 1977 fragilitatea puterii lui Mobutu a fost demonstrată când rebelii katangezi din Angola au instigat două invazii în Katanga. De data aceasta, suport militar străin (în special de la Franţa şi Maroc, deşi ceruse şi de la Belgia) a salvat situaţia.
De-a lungul anilor, Mobutu s-a dovedit bun la menţinerea regimului său în faţa ameninţărilor externe şi interne, dar regimul său nu reuşise să stabilească condiţii pentru creştere economică.
Odată cu terminarea Războiului Rece în anii 1990, Mobutu a pierdut mult din creditul străin primit în schimbul intervenţiei în problemele interne ale vecinilor ţării. Mobutu a devenit marginalizat de sistemul pluripartid, ameninţat de mişcarea rebelă în estul Zairului şi bolnav de cancer de prostata, în final a predat puterea rebelilor lui Laurent-Désiré Kabila pe 16 mai 1997 şi a fugit în Rabat, Maroc, unde a murit de cancer.

A inventat înghețata modernă

Margaret Hilda Thatcher, Baroness Thatcher, LG, OM, PC, FRS (n. 13 octombrie 1925) a fost prim-ministru al Regatului Unit din 1979 până în 1990.
Mandatul ei de prim-ministru britanic a fost cel mai lung mandat al secolului 20, depăşindu-l astfel pe Gladstone. Mandatul ei l-a depăşit şi pe cel al Lordului Liverpool, ca cel mai lung mandat continuu. Thatcher este singura femeie aleasă să fie prim-ministru sau lider al unui partid politic major în Regatul Unit al Marii Britanii. Fără îndoială, ea este una dintre cele mai importante personalităţi politice britanice, mandatul său fiind cel mai lung mandat continuu din istoria politică britanică. Ea este de asemenea una dintre cele mai controverate figuri politice, fiind iubită şi contestată în egală măsură.
Pentru meritele sale, urmează să primească rara onoare de a beneficia de funeralii de stat după ce va muri, onoare pe care, din rândul oamenilor politici ai secolului XX, a mai primit-o doar Sir Winston Churchill.
Thatcher s-a născut drept Margaret Hilda Roberts în oraşul Grantham din Lincolnshire în partea de est a Angliei. Tatăl său a fost Alfred Roberts, proprietarul unui mic magazin din oraş şi o figură cunoscută în politica locală. Deşi oficial el era descris ca "iberal independent", în practică susţinea Conservatorii locali. El şi-a pierdut postul său de Alderman după ce Partidul Laburist a câştigat controlul Consiliului din Grantham în 1946. Mama sa a fost Beatrice Roberts, născută Stephenson.
Ea s-a descurcat bine la şcoală, urmând cursurile şcoalii de gramatică de fete din (Kesteven) şi mai apoi Colegiul Somerville, Oxford din 1944, unde a studiat Chimia. Ea a devenit preşedinte al Asociaţiei Universitare Conservatoare din Oxford în 1946, cea de-a treia femeie care să deţină această funcţie. Ea a absolvit cu un titlul de gradul doi, şi a lucrat ca cercetător chimist pentru British Xylonite şi mai apoi J. Lyons and Co., unde a ajutat la producerea metodelor de păstrarea a îngheţatei. Ea era membru al echipei care a produs prima îngheţată care deşi era îngheţată era totuşi moale.

Legenda a muzicii de operă

Luciano Pavarotti (n. 12 octombrie 1935, Modena - d. 6 septembrie 2007, Modena) a fost un celebru tenor al secolului XX. Legendă a muzicii de operă, Pavarotti a fost singurul cântareţ de operă care a vândut mai mult de 100 de milioane de înregistrări.
S-a născut la Modena, în nordul Italiei, pe 12 octombrie 1935. A murit tot la Modena, în urma unui cancer la pancreas, pe 6 septembrie 2007. În copilarie a făcut mult sport, fiind şi la o vârstă înaintată pasionat de fotbal, tenis şi călărie.
A debutat pe scena sălii de operă din Reggio Emilia, pe 29 aprilie 1961, cu aria lui Rodolfo din „La Boema” de Puccini. Pavarotti a avut patru fete, trei din prima căsătorie cu Adua şi o fată împreună cu a doua soţie, Nicoletta Mantovani.
Pe 11 august 1999, Luciano Pavarotti a susţinut un concert extraordinar în aer liber, pe o scenă ridicată în Piaţa Constituţiei (Palatul Parlamentului) din Bucureşti, având în program canţonete şi arii din opere.

Vrabia

Édith Piaf (n. 19 decembrie 1915, Paris - d. 11 octombrie 1963, Grasse), cântăreaţă franceză de mare succes, care a consacrat genul "chanson".
Numele său adevărat era Édith Giovanna Gassion. Şi-a luat pseudonimul "Piaf" (în argot-ul parizian=vrabie) cu ocazia debutului, în anul 1935. De origine modestă, fiică a cântăreţei ambulante, Line Marsa, de origine italo-algeriană, şi a acrobatului de circ Louis Gassion, a avut o copilărie grea, fiind crescută de bunica ei, patroană a unui bordel în Bernay, localitate din Normandie, iar mai târziu, în cartierul Belleville de la periferia Parisului. După sfârşitul primului război mondial, tatăl său este angajat de un circ ambulant şi o ia cu el pe Édith, cu care împarte rulota ce-i servea de locuinţă. Pentru a-şi ajuta tatăl, Édith începe să cânte la colţuri de stradă, câştigând astfel câţiva bani.
La vârsta de 17 ani, Édith rămâne însărcinată în urma unei legături cu un anume Louis Dupont. Fiica sa, Marcelle, va muri de meningită în anul 1935. Părăsită de "P'tit Louis", Édith - în vârstă de 20 de ani - decade tot mai mult, frecventează straturile cele mai de jos ale societăţii pariziene, lumea vagabonzilor, proxeneţilor, a traficanţilor de droguri, a prostituţiei. Continuă să cânte pe străzile Parisului, pentru a-şi asigura o existenţă de mizerie.
Într-o seară a anului 1935, Édith cunoaşte pe Louis Leplée, proprietarul cabaretului "Le Gerny's" de pe "Champs-Élysées", care o invită să cânte în localul său câteva melodii, printre care şi compoziţii ale lui Vincent Scotto. Această apariţie în public pe scena unui local marchează debutul carierei sale artistice. Lui Leplée i se datorează şi denumirea de "môme Piaf", datorită staturii ei scunde. La "Le Gerny's", Édith înregistrează primele sale succese. Maurice Chevalier, în plină glorie, şi Jacques Canetti, impresar la radio, sunt subjugaţi de interpretările lui Édith Piaf. Canetti îi asigură o emisiune la radio şi, la sfârşitul anului 1935, îi înregistrează un disc cu melodia "La foule".
Primul său mare succes datează din ianuarie 1937, când obţine un angajament la teatrul "ABC" din Paris cu numele artistic de Édith Piaf, iar impresarul Raymond Asso îi înregistrează discul cu "Mon légionnaire".
La începutul anului 1959, în cursul unui concert triumfal la New York, Édith se prăbuşeşte epuizată pe scenă. Internările în clinici se succed una după alta. În ciuda stării sale de sănătate deplorabile, cucereşte din nou Parisul în 1961 într-un concert în sala Olympia, cu noul său chanson, "Non, je ne regrette rien".
Autori de talent se succed pentru a-i scrie şi compune noi melodii (Francis Lai, Charles Aznavour, Charles Dumont etc.). Édith se îndrăgosteşte din nou, de data aceasta de un anume Theophanis Lamboukas, zis Théo Sarapo, mult mai tânăr ca ea, cu care se căsătoreşte la 9 octombrie 1962. Căsătoria este un mare eşec. Bolnavă, epuizată, drogată, Édith este sfârşită. După o cură de convalescenţă în apropiere de Grasse, marea cântăreaţă încetează din viaţă în ziua de 11 octombrie 1963, în aceiaşi zi cu scriitorul Jean Cocteau, prietenul şi colaboratorul său. Este înmormântată în cimitirul "Pére Lachaise" din Paris. Timp de două zile o mulţime imensă de admiratori se perindă la mormântul său, pentru a omagia pe cea care a fost numită "petite fille des rue". Posteritatea i-a iertat viaţa sa nu tocmai exemplară, pentru a reţine doar imensul său talent. Édith Piaf, zisă "la môme Piaf", a intrat deja în legendă încă din cursul vieţii.

Prima misiune cu oameni la bord

11 octombrie 1968 - NASA lansează Apollo 7, prima misiune cu oameni la bord.
Misiunea americană spaţială Apollo 7, avându-i la bord pe Donn Eisele şi Walt Cunningham şi la comandă pe Wally Schirra, a fost lansată din Cape Kennedy, Florida, pe 11 octombrie 1968.
Nava a fost plasată pe o orbită de 227,8 x 283,4 kilometri (123 x 153 mile nautice). Obiectivul principal al misiuni Apollo 7 era : "Demonstrarea fiabilităţii Modulului de Comandă/de Serviciu şi a echipajului; demonstrarea capabilităţii de cuplare a Modulului de Comandă/de Serviciu cu alte vehicule aflate pe orbită". Timp de aproape 11 zile, Modulul de Comandă a fost supus unei serii de teste. Aproape fără excepţie, toate sistemele navei erau pregătite.
Sistemul de propulsie din Modulul de Serviciu, care are rolul să plaseze/să iasă de pe orbita lunară, a funcţionat perfect în timpul celor opt teste, fiecare durând de la jumătate de secundă până la 67,7 secunde.
Misiunea s-a desfăşurat pe parcursul a 163 de revolutii orbitale, cu un echipaj ce a fost primul care a transmis semnal TV live de pe orbită, oferind astfel prima viziune a spaţiului, oamenilor de pe Pământ.
Vehiculul Spaţial a avut pe 22 octombrie o intrare normală în atmosferă şi o amerizare conform planului, cu o eroare de doi kilometri, coborând în Oceanul Atlantic la Sud-Est de Bermuda.

Ocnașul muzicii de operă

Giuseppe Fortunino Francesco Verdi (n. 10 octombrie 1813, Le Roncole Verdi - d. 27 ianuarie 1901, Milano) a fost un compozitor italian, vestit mai ales pentru creaţiile sale în muzica de operă.
Încă de copil ia lecţii de muzică de la organistul din comună, făcând exerciţii acasă la o spinetta dezacordată (un fel de clavecin). Continuă în felul acesta până când Antonio Barezzi, un comerciant din Busseto iubitor de muzică, prieten al familiei Verdi, îl ia la el în casă şi-i plăteşte lecţii de muzică la un nivel mai ridicat. În 1832 se prezintă la conservatorul din Milano, dar este respins pentru că depăşise limita de vârstă pentru un student de conservator. Reîntors la Busseto primeşte postul de maestru de muzică al comunei şi se căsătoreşte în 1836 cu fiica lui Barezzi, Margherita, de la care are doi copii, Virginia şi Icilio. Între timp, Verdi începe să compună, orientat încă de acum în direcţia muzicii de operă. În 1839 debutează la Teatro alla Scala din Milano cu opera Oberto, conte di San Bonifacio, obţinând un oarecare succes, umbrit însă în 1840 de moartea Margheritei, apoi şi a celor doi copii. Îndurerat de aceste pierderi, Verdi se reculege şi îşi continuă activitatea componistică cu opera Un giorno di regno, care înregistrează însă un total fiasco. Descurajat, se gândea deja să abandoneze muzica, dar numai doi ani mai târziu, în 1842, obţine la Scala un succes triumfal cu opera Nabucco, datorit în parte şi interpretării magnifice a sopranei Giuseppina Strepponi, care avea să-l însoţească până către sfârşitul vieţii.
Începe o perioadă în care Verdi munceşte "ca un ocnaş", cum spunea el însuşi, pentru a satisface cererile diverselor teatre de operă din Italia. Între anii 1843 şi 1850 compune într-un ritm susţinut 13 opere, între altele I Lombardi alla prima crociata (Lombarzii), Ernani, I due Foscari, Macbeth şi Luisa Miller. Tot în acest timp ia naştere relaţia sa cu Giuseppina Strepponi.
În 1848 se mută la Paris. Forţa lui creativă este tot mai fecundă, în aşa măsură că, din 1851 până în 1853, compune una după alta trei capodopere, cunoscute sub numele de "Trilogia populară", şi anume: Rigoletto, Il Trovatore şi La Traviata, la care se mai adaugă şi I vespri siciliani (Vecerniile siciliene). Succesul acestor opere a fost de nedescris. Împodobit cu faima dobândită, Verdi se stabileşte împreună cu Giuseppina Strepponi la proprietatea "Sant'Agata" din Busseto, unde va locui cea mai mare parte a timpului. În 1857 se pune în scenă opera Simon Boccanegra iar în 1859 se reprezintă Un ballo in maschera ("Bal mascat"). În acelaşi an se căsătoreşte cu Giuseppina Strepponi.
Din 1861, Verdi ia parte şi la activitatea politică în Italia, numele lui devenise simbolul mişcării de eliberare a nordului Italiei de sub dominaţia austriacă, sub conducerea dinastiei de Savoia (V.E.R.D.I. = Vittorio Emanuele Re D'Italia). În 1874 este numit senator în parlamentul italian. Nu-şi întrerupe activitatea muzicală şi dă la iveală opera La forza del destino ("Forţa destinului") şi Messa di Requiem, celebrată în 1873 la moartea scriitorului Alessandro Manzoni. Pentru festivităţile prilejuite de deschiderea Canalului de Suez în 1869 compune opera Aida. În 1887, este reprezentată capodopera sa Otello iar în 1893, la vârsta de 80 de ani, se inspiră din nou din Shakespeare pentru a compune opera buffă Falstaff, după care se retrage la "Sant'Agata" şi îşi ia adio de la activitatea componistică. În 1897 moare Giuseppina, Verdi se stinge din viaţă la Milano, la 27 ianuarie 1901.

Sunt Che Guevara şi valorez mai mult viu decât mort

Dr. Ernesto Rafael Guevara de la Serna (n. 14 iunie 1928 - d. 9 octombrie 1967) mai cunoscut sub porecla sa de Che Guevara sau el Che a fost un revoluţionar de stânga, lider al regimului comunist cubanez şi insurgent sud-american.
S-a născut în Argentina, la 14 iunie 1928, în localitatea Rosario del Fe, ca cel mai mare dintre cei cinci copii ai unei familii prospere, tatăl fiind Ernesto Guevara Lynch, iar mama Celia, având strămoşi basci, irlandezi şi spanioli. La vârsta de doi ani se îmbolnăveşte de astm bronşic, iar de la vârsta de 3 ani a învăţat şah de la tatăl său şi a participat chiar la concursuri începând de la vârsta de 12 ani. Mama sa l-a învăţat franceza, pe care o va vorbi în mod curent, fiindu-i utilă mai ales în experienţa africană de mai târziu. Mătuşa sa, de care era foarte apropiat şi care a crescut-o pe mama sa de la moartea prematură a părinţilor acesteia, era comunistă. În timpul adolescenţei, profitând şi de perioadele de repaus provocate de crizele de astm, citeşte din Pablo Neruda, Jack London, Emilio Salgari, Jules Verne, Sigmund Freud şi Bertrand Russell. Arată, de asemenea un mare interes şi pentru fotografie. Cu toate acestea, în 1942, la liceu, joacă rugby în echipa şcolii. Reformat din cauza bolii, se ambiţionează să ajungă doctor. În anul 1948 se înscrie la facultatea de medicină din Buenos Aires. În decembrie 1951 începe o călătorie prin America Latină. În ianuarie 1952 ajunge în Chile, unde descoperă mizeria în care trăiau minerii din nordul ţării. Ajunge în Peru, în Amazonia, în Columbia şi Venezuela. Revine acasă complet schimbat. Descoperise marile inegalităţi din America Latină, tragica viaţă a indienilor, aroganţa militarilor.
După ce îşi ia diploma în medicină (12 iunie 1953) pleacă din nou: Bolivia, Peru, Ecuador, Guatemala. La 27 iunie 1954, preşedintele cade victimă unui puci militar. Rămâne în Guatemala până în septembrie 1954, apoi pleacă în Mexic, unde la 26 iunie 1955, îl întâlneşte pe Fidel Castro. În această perioadă e supranumit Che.
Aventura în Bolivia se anunţa sinucigaşă. Aici, armata era bine antrenată, iar Partidul Comunist Bolivian nu intenţiona să-l ajute. În noiembrie 1966, Che ajunge în capitala boliviană, după ce a trecut prin Praga, Moscova, Paris. Se îndreaptă spre regiunea forestieră Nancahuazu, pentru a forma o şcoală de gherilă. Lipsit de sprijinul localnicilor, înconjurat de nişte novici, la 8 octombrie 1967, grupul lui Che este capturat. Che Guevara este executat o zi mai târziu, la 9 octombrie 1967.
Forţele speciale boliviene află de la un informator locul unde se află cantonaţi luptătorii şi mai mult de 1800 soldaţi sosesc în La Higuera. La 8 octombrie sunt încercuiţi în zona râpei Quebrada del Yuro şi Guevara ordonă ca grupul să se despartă în două, unul cu bolnavi fiind trimis mai în spate, iar Che, cu ceilalţi rămaşi, rămâne să ţină piept trupelor boliviene. După trei ore de lupte Che este capturat împreună cu Simón Cuba Sarabia. Che s-a predat după ce a fost rănit la picior iar puşca deteriorată de un glonţ. Conform soldaţilor bolivieni el ar fi strigat: "Nu mai trageţi! Sunt Che Guevara şi valorez mai mult viu decât mort."
Mai multe persoane l-au putut vizita pe Che, printre care învăţătoarea din sat, care i-a adus mâncare şi care îşi aminteşte următorul dialog:
"-De ce cu inteligenţa şi fizicul dumneavoastră, familia şi responabilităţile pe care le aveaţi, v-aţi pus într-o asemenea situaţie? -Pentru idealurile mele."
Cu puţin timp înaintea lui Che sunt executaţi Simeón Cuba şi Juan Pablo Chang. În 1977 revista Paris Match a publicat un interviu cu Mario Terán despre ultimele clipe ale lui Che Guevara.
"Când am intrat Che era aşezat pe o bancă. Când m-a văzut m-a întrebat: "Aţi venit să mă ucideţi?". M-am simţit intimidat şi am lăsat capul în jos, fără să răspund. Atunci m-a întrebat: "Ce-au spus ceilalţi?" I-am răspuns că nu au zis nimic iar el mi-a replicat: "Erau viteji." Nu îndrăzneam să trag. În acel moment vedeam un Che mare, foarte mare, enorm. Ochii îi scânteiau intens. M-am gândit că îmi va lua puşca cu o mişcare rapidă. El, însă, mi-a spus: "Fii liniştit şi ţinteşte bine! Vei ucide un om!". Atunci m-am retras către uşă , am închis ochii şi am tras o primă rafală. Che, cu picioarele zdrobite, a căzut la pământ, zvârcolind-se şi pierzând mult sânge. Mi-am venit în fire şi am tras o a doua rafală care la lovit în braţ, în umăr şi în inimă. Era, în sfârşit, mort."
Corpul său şi cele ale celorlalţi luptători au fost luate de armata boliviană şi duse, cu ajutorul ofiţerilor americani şi agenţilor CIA, cu elicopterul în orăşelul Vallegrande, unde au fost expuse pentru mass-media, în spitalul local. Sute de persoane, soldaţi, civili şi curioşi au venit să vadă corpurile. Călugăriţele din spital şi din oraş au remarcat asemănarea frapantă cu Isus şi i-au tăiat şuviţe din păr pentru a le păstra ca talismane.
După amputarea mâinilor de către un medic militar, pentru a autentifica corpul şi a păstra o probă a morţii sale, oficialii bolivieni l-au îngropat într-un loc secret.

Cadou de la Melnic

Mulțumesc seniorului filateliei românești, Teodor Melnic.
László Kállai

A fost de două ori preşedinte al Argentinei

Juan Domingo Perón (8 octombrie 1895 - 1 iulie 1974) a fost un om de stat argentinian, de două ori preşedinte al Argentinei în perioada 1946-1955 şi în perioada 1973-1974. Un militar de carieră, el a mai ocupat funcţia de ministru al Muncii în cadrul guvernului militar din 1943 și funcţia de vicepreşedinte al Argentinei. Primul său mandat ca preşedinte al Argentinei s-a încheiat dezastruos, fiind exilat în urma unei lovituri de stat. Se reîntoarce în Argentina în 1973, fiind reales ca preşedinte, însă mandatul său a durat mai puţin de nouă luni, murind în 1974.
Juan Peron s-a născut în 1895, în Lobos, provincia Buenos Aires, Argentina, ca fiul fermierului Tomas Peron, a cărui familie era originară din Sardinia si a Juana Sosa, a cărei familie era originară din Castilia. În 1911 este admis la Colegiul Militar din Buenos Aires, iar după 2 ani îl absolveşte cu gradul de sublocotent. În 1926 este admis la Escuela Superior de Guerra din Buenos Aires, pe care o absolveşte în 1929. În acelaşi an se căsătoreşte cu prima sa sotie, Aurelia Tizon.
La 24 februarie 1946 este ales ca preşedinte al Argentinei. În cadrul discursului său, Peron a declarat că doreşte independenţa economică a Argentinei şi egalitate socială. În primii doi ani a naţionalizat Banca Centrala a Argentinei, Căile Ferate, flota comercială şi întreg transportul public, a plătit datoria externă a ţării şi a initiat numeroase reforme sociale şi economice. A modernizat principalele ramuri ale economiei şi a înfiinţat numeroase spitale. Initial, Argentina a avut o creştere economică spectaculoasă, datorată cresterii rapide ale exporturilor, însă cresterea economica a fost de scurta durată. La începutul anilor ´50 exporturile au scăzut, iar economia argentiniană a început să stagneze. În primul mandat, Juan Peron a acordat azil politic unui numar mare de ofiţeri nazişti, ceea ce a atras numeroase critici din partea comunităţii internaţionale.
În urma unor critici tot mai virulente din partea oponentilor, care îl acuzau de autoritarism şi de demagogie, în 1955, trei generali argentinieni organizează o lovitură de stat, în urma căruia Juan Peron este exilat. Trăieşte ceva timp în Paraguay, Venezuela şi Republica Dominicană, după care se mută în 1958 în Madrid, unde o cunoaște pe Izabela Martinez, care urma sa devină a treia sa soție și succesorul său la preşedenţia Argentinei în 1974.
La 11 martie 1973 în Argentina sunt organizate alegeri, în urma cărora Hector Jose Camporra, un apropiat al lui Peron, este ales. Acesta organizează alegeri anticipate în octombrie al aceluiași an, când Peron revine şi este reales ca preşedinte. Moare la 1 iulie 1974, fiind succedat de soția sa, Izabela Peron.

Sediul noii dinastii

Castelul Peleş este un castel din Sinaia, România, construit între 1873 şi 1914. Este considerat unul dintre cele mai frumoase din România şi din Europa.
Castelul Peleş din Sinaia, reședința de vară a regilor Romaniei, a fost construit la dorinţa regelui Carol I al României (1866 - 1914), dupa planurile arhitecţilor Johannes Schultz şi Karel Liman, şi a fost decorat de celebrii decoratori J.D. Heymann din Hamburg, August Bembé din Mainz si Berhard Ludwig din Viena.
Castelul Peleş poate fi considerat cel mai important edificiu de tip istoric din România, având caracter de unicat şi este, prin valoarea sa istorică şi artistică, unul din cele mai importante monumente de acest fel din Europa celei de a doua jumatati al secolului al XIX-lea.
Principele Carol I, ales domn al României în 1866, vizitează pentru prima dată Sinaia în luna august a acelui an, rămânând încântat de frumuseţea respectivelor locuri. Pe vremea aceea, Sinaia era un mic sat de munte, numit Podul Neagului. Domnitorul hotărăşte construirea unui castel într-un loc retras şi pitoresc: Piatra Arsă. Caţiva ani mai tarziu, în 1872, el cumpără terenul (1000 de pogoane), iar lucrările încep în 1873, sub conducerea arhitectului Wilhelm von Doderer. Mai întâi, lucrătorii au depus eforturi pentru a stăpâni elementele capricioase ale naturii, cum ar fi cursurile subterane de apa sau alunecarile de teren.
Celor 300 de muncitori care au lucrat aici le-au trebuit doi ani pentru terminarea amenajărilor; în tot acest timp, domnitorul a supravegheat personal, în detaliu, lucrările. În 1875 se pune piatra de temelie a castelului, sub care sunt îngropate câteva zeci de monede de aur de 20 de lei, primele monede românești cu chipul lui Carol I.
În 7 octombrie 1883 are loc inaugurarea oficiala a Peleşului, pe care domnitorul l-a văzut ca pe un "sediu" al noii dinastii. Iar aşezarea sa pe Valea Prahovei nu era întâmplătoare. Nu departe, la Predeal, era pe vremea aceea graniţa României cu Austro Ungaria. Însa, în viitor, după unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat, castelul se va găsi chiar în inima ţării.
Peleşul va capăta apoi o tot mai mare importanţă, devenind reşedinţa de vara a familiei regale române, care petrecea aici destul de multă vreme, de obicei din mai până în noiembrie. Aici s-au ţinut importante întruniri politice, cum au fost Consiliile de Coroana din 1914 (cand s-a hotărât neutralitatea României din primul razboi mondial, care tocmai începuse) şi 1925.
Castelul a găzduit multe personalităţi ale vremii, scriitori, muzicieni, dar şi regi şi regine. Cea mai importantă vizită a fost aceea a bătrânului împărat al Austro-Ungariei, Franz Joseph, în 1896. Acesta a făcut o mulţime de fotografii cu acel prilej, fiind impresionat de frumuseţea şi bogaţia castelului. În 1906 se astepta o noua vizită a împăratului, cu ocazia sărbătoririi a 40 de ani de domnie a regelui Carol I. Cu acest prilej a fost amenajat la castel apartamentul imperial, însă vizita lui Franz Joseph nu a mai avut loc.
Chiar după inaugurarea sa din 1883, Peleşul va mai suferi modificări, extinzându-se mereu. La forma actuală se ajunge abia în 1914 (anul morţii regelui Carol I). Castelul are 160 de camere şi mai multe intrări şi scări interioare. Turnul central măsoară nu mai putin de 66 de metri înalţime. Pe lângă Peleşul propriu-zis, în zonă au mai fost înălţate încă două construcţii mai mici, Pelişorul şi Foişorul.
Peleșul are și o sală de teatru, cu o mică scenă și 60 de locuri, plus loja regală. Castelul avea dotări foarte moderne pentru epoca in care a fost construit. De exemplu, plafonul de sticla al holului de onoare este mobil, putand fi actionat de un motor electric. Inca din 1883, castelul are incalzire centrala.
Pe lângă castel au fost construite Pelişorul, Corpul de Gardă, Economatul, Casa de Vânătoare Foişor, Grajdurile, Uzina Electrică, şi Vila Şipot. Până la terminarea castelului (1883), Regele Carol I şi Regina Elisabeta, au locuit la casa de vânătoare, terminată înaintea castelului. Datorită uzinei electrice proprie Peleşul a fost primul castel electrificat din Europa.
Peleşul a avut o importanţă deosebită pentru istoria ţării noastre. Aici s-a nascut, în 1893, viitorul rege Carol al II-lea (1930 - 1940), primul rege al dinastiei născut pe pământ românesc şi al doilea botezat în religia ortodoxă. În 1921, la Foişor, s-a născut fiul său, regele Mihai I. În 1921, are loc la Peleş, nunta principesei Ileana, una dintre surorile lui Carol al II-lea, la care participă o mulţime de personalităţi ale vremii, inclusiv primul ministru de atunci, Nicolae Iorga. Doi ani mai tarziu au loc serbarile semicentenarului castelului Peleş (50 de ani de la începerea lucrărilor).
Castelul va rămâne reşedinţă a familiei regale până în 1948, când este confiscat de regimul comunist. În 1953, Peleşul va deveni muzeu, dar trebuie spus ca el putea fi vizitat, încă de pe vremea regelui Carol I. În 1990, şi Pelişorul este deschis publicului spre vizitare.
Un calcul sumar arată că între 1875 şi 1914 s-au cheltuit la Peleş peste 16 milioane de lei-aur.
Este interesant de observat că Ceauşescu a vizitat castelul destul de rar. O poveste care circula În anii ‘80 spunea ca soţii Ceaușescu ar fi dorit să-şi stabilească o reşedinţă de protocol la Peleş.
Cunoscându-se faptul că aceştia aveau mania de ordona tot felul de demolari şi schimbări, muzeografii i-au speriat spunându-le ca în interiorul Castelului este o ciupercă ce atacă elementele din lemn şi este foarte dăunătoare omului. În fapt, adevărul este că o ciupercă atacase grinzile clpădirii din cauza umezelii şi a neaerisirii. Din acest motiv au demarat lucrările de restaurare, fiind înlocuită structura de rezistenţă din holul de onoare şi din sufrageria de la parter. Prudenţi, soţii Ceauşescu au petrecut o singură noapte la Castel, dormind în Foişor.
După Revoluţia din decembrie 1989, Castelul Peleș și Pelișor au fost re-integrate în circuitul turistic. În 2006, guvernul român a anunţat retrocedarea castelului fostului rege Mihai I de România. Imediat după re-obţinerea titlului de proprietate, au început negocierile şi Peleş-ul a revenit în proprietatea statului român ca muzeu istoric. În schimb guvernul român a acordat 30 de milioane de euro Casei Regale a României.

update - 08.10.2009
piese de mai jos am recepționat în format electronic de la martonervin_2000@yahoo.co.uk
Mulțumesc pentru contribuție,
László Kállai

A fost asasinat محمد أنورالسادات

Muhammad Anwar Al-Sadat (în limba arabă: محمد أنورالسادات) (n. 25 decembrie 1918 – d. 6 octombrie 1981) a fost un politician egiptean, al treilea preşedinte al Egiptului, începând cu 28 septembrie 1970 şi până la asasinarea sa din 6 octombrie 1981. A fost considerat în Egipt şi în Orientul Mijlociu, figura cu cea mai mare influenţă asupra istoriei moderne.
Născut în Mit Abu Al-Kum, Al-Minufiyah, Egipt, Sadat provenea dintr-o familie săracă egipteană din Sudan, având 13 fraţi şi surori. A urmat Academia Roială Militară din Cairo în 1938 şi a intrat în "Mişcarea liberă de ofiţeri" cu intenţia eliberării Egiptului de sub controlul britanic.
În cursul celui de-al doilea război mondial Sadat a fost închis de britanici datorită eforturilor sale de a obţine ajutor de la puterile Axei în scopul îndepărtării forţelor britanice din Egipt. Ulterior, împreună cu colegi săi, ofiţerii Mişcării libere, Sadat a participat la Revoluţia egipteană din 23 iulie 1952, care l-a îndepărtat pe regele Farouk I. Rolul său major din acea perioadă a fost preluarea controlului a posturilor de radio egiptene, care au fost folosite pentru a informa publicul egiptean de schimbările din ţară din perioada post-revoluţionară.
În 1964, după ce a ocupat mai multe poziţii în guvernul republicii egiptene, a fost ales de Gamel Abdel Nasser ca vicepreşedinte. A rămas în funcţie pănă în 1966, şi, apoi, din nou, din 1969 pănă în 1970.
La 6 octombrie 1981, în timpul unei parade militare la Cairo, Sadat este asasinat de membri ai partidului Jihadul islamic, sub motivaţia că acesta a negociat cu duşmanul principal al naţiunii arabe, Israelul.

Ultimul preşedinte al Cehoslovaciei şi primul preşedinte al Cehiei

Václav Havel, scriitor, dramaturg şi disident ceh. Ultimul preşedinte al Cehoslovaciei (1990-1992) şi primul preşedinte al Republicii Cehe (1993-2003).
S-a născut pe 5 octombrie 1936 la Praga. Fiul unor capitalişti bogaţi, are de suferit de pe urma comunismului încă din adolescenţă. Nu îi este permis să facă studii universitare aşă că merge la cursuri de seral. La vârsta de 15 ani îşi descoperă pasiunea pentru poezie. Scrierile sale sunt influenţate de Kafka, chiar dacă operele acestuia erau interzise în acea vreme.
După satisfacerea serviciului militar, lucrează ca maşinist la un teatru din Praga (Teatrul pe balustradă - Divadlo Na Zábradlí) si studiază arta dramatică prin corespondenţă. După lovitura de stat organizată şi condusă de Moscova-din 1948 familia sa îşi pierde proprietăţile şi este considerată pro-Germană şi că a colaborat cu ocupantul (acuzaţie formulată în ziarul comunist Rudé Právo din 23 februarie, 1989) şi lui Havel i se ridică tot felul de obstacole dar face cursuri de liceu la seral şi intră la Univesitatea Tehnică Cehă in (1957). Prima piesă reprezentată a fost Petrecerea din grădină (1963) iar cea mai cunoscută piesă a sa este Largo Desolato. In 1964 s-a căsătorit cu Olga Šplíchalová.
În această perioadă îşi începe şi cariera politică, din postura de disident, lucru care îi influenţează şi opera. În 1968, anul Primăverii de la Praga, este dat afară de la teatru. Activismul său politic îl costă cinci ani de închisoare. Această dizidenţă a culminat în momentul publicării Cartei 77 un manifestpolitic, scris pentru a acuza arestare membrilor grupului de muzică psychedelică Plastic People of the Universe. Teoria sa politică cea mai articulată şi mai onorată este cea a "Post-Totalitarianismului" (vezi: puterea celor fara de putere), un termen utilizat pentru a descrie viata socială şi poltică după încheierea "minciunii comuniste".
A fost un suporter pasionat al rezistenţei nonviolente, teoretizată altădată de un celebru politician indian, Mahatma Gandhi. A fost unul dintre liderii Revoluţiei de Catifea din 1989 şi devine preşedinte după primele alegeri libere. Pe 29 decembrie, 1989, fiind deja preşedinte al Forumului Civic, a fost ales preşedinte al primului Parlament liber.
Un insucces al carierei sale politice l-a reprezentat destrămarea Cehoslovaciei, în 1992, căreia Havel i s-a opus. Pe 3 iulie al acelui an parlamentul cehoslovac a refuzat realegerea lui Havel ca preşedinte al ţării, pe motiv că s-a pronunţat pentru menţinerea Cehoslovaciei. A demisionat din funcţie pe 20 iulie 1992, după Declaraţia de Independenţă a Slovaciei. Astfel Havel a devenit ultimul preşedinte al Cehoslovaciei şi primul preşedinte al Cehiei.
În 1993 devine primul preşedinte al Cehiei. Este reales în 1998, în ciuda faptului că e bolnav ca urmare a anilor de detenţie şi a excesului de tutun. În 2003 iese de pe scena politică după ce încheie cel de-al doilea mandat politic de presedinte, iar biroul său este ocupat de marele sau oponent, pierde Václav Klaus, cel mai redutabil adversar politic al său.

Sumbrul Octombrie m-a dezamăgit

Serghei Alexandrovici Esenin, (n. 3 octombrie 1895, m. 27 decembrie, 1925) a fost un poet liric rus celebru.
Născut într-o familie de ţărani din satul Constantinovo (astăzi Esinino), regiunea Riazan din Rusia, Serghei Esenin a fost abandonat de părinţii săi în copilărie şi a trăit cu bunicii săi. A început să scrie poezii la nouă ani. Copil-minune al literaturii, în 1912 s-a mutat la Moscova, unde s-a întreţinut muncind ca şi corector la o tipografie. În anul următor s-a înscris la Universitatea de Stat din Moscova, unde a studiat un an şi jumătate, ca student extern. În această perioadă scria poezii inspirate din folclorul rus.
În 1915, Serghei Esenin a publicat prima sa carte de poezii, intitulată "Radumiţa", urmată curând de "Slujbă pentru morţi" (1916). Prin poeziile sale pătrunzătoare despre dragoste şi despre viaţa simplă devenise unul dintre cei mai populari poeţi din vremea sa.
Dăruit cu frumuseţe fizică şi cu o personalitate romantică, s-a îndrăgostit frecvent şi, într-o perioadă scurtă, a fost căsătorit de cinci ori. Prima dată s-a căsătorit în 1913, cu o colegă de la tipografie, Anna Izriadnova, cu care a avut un fiu, Iuri. În timpul epurării staliniste, Iuri Esenin a fost arestat şi a murit în 1937, în lagărul de muncă forţată din Gulag. În 1916-1917, Serghei Esenin a fost înrolat în armată, dar curând după Revoluţia din Octombrie din 1917, Rusia a ieşit din Primul Război Mondial. Crezând că revoluţia va aduce o viaţă mai bună, a susţinut-o pentru o perioadă scurtă, dar, curând, a devenit dezamăgit şi, uneori, chiar a criticat regimul bolşevic în poezii ca "Sumbrul Octombrie m-a dezamăgit".
În 1918 Esenin s-a căsătorit pentru a doua oară, cu actriţa Zinaida Raikh. Cu aceasta a avut o fiică, Tatiana, şi un fiu, Constantin. În septembrie 1918, şi-a înfiinţat propria editură, numită "Трудовая Артель Художников Слова" ("Compania de muncă a artiştilor cuvântulului din Moscova.")
În toamna anului 1921, în timp ce vizita atelierul pictorului Alexei Iakovlev, a cunoscut-o pe dansatoarea americană stabilită la Paris Isadora Duncan, o femeie cu 17 ani mai în vârstă, care nu vorbea rusa, iar el nu vorbea engleza. Au reuşit să comunice în limba franceză şi s-au căsătorit în 2 mai 1922. Esenin şi-a însoţit noua şi celebra soţie într-un turneu prin Europa şi prin Statele Unite ale Americii, dar în acest punct al vieţii, dependenţa faţă de alcool scăpase de sub control. Adesea beat sau drogat, în timpul unor crize violente de furie, Esenin a distrus camere de hotel sau a provocat scandaluri în restaurante, acţiuni care au avut parte de multă publicitate în presa lumii. Căsnicia cu Isadora Duncan a durat doar o scurtă perioadă şi, în mai 1923, s-a întors la Moscova. Aici, are o relaţie cu actriţa Augusta Miclaşevskaia şi se crede că s-ar fi căsătorit cu ea printr-o ceremonie civilă de îndată ce a obţinut divorţul de Isadora Duncan.
Relaţia lui Esenin cu Galina Benislavskaia s-a sfârşit tragic: la un an după moartea lui, ea s-a sinucis la mormântul acestuia.
Comportamentul lui Esenin a devenit tot mai nesăbuit şi, în acelaşi an, are un fiu, Alexandr, cu poeta Nadejda Volpin. Serghei Esenin nu a apucat să-şi cunoască acest fiu, dar Alexander Esenin-Volpin a devenit un poet important şi un activist în mişcarea dizidentă din Uniunea Sovietică a anilor 1960, alături de Andrei Saharov şi de alţii. După ce s-a stabilit în Statele Unite, Esenin-Volpin a devenit un matematician respectat.
Ultimii doi ani din viaţa lui Serghei Esenin au fost plini de rătăciri constante şi comportament de beţiv, dar a continuat să scrie opere poetice de calitate. În primăvara lui 1925, un Serghei Esenin foarte aerian o cunoaşte şi se căsătoreşte cu a cincea soţie, Sofia Andreievna Tolstaia, o nepoată a scriitorului Lev Tolstoi. Ea a încercat să îl ajute, dar Esenin a suferit o criză mentală şi a fost spitalizat vreme de o lună. Cu două zile înaintea externării de Crăciun, şi-a tăiat venele de la mână şi a scris un poem de adio, cu propriul sânge, după care s-a spânzurat de ţevile de la încălzire de pe tavanul camerei de hotel din Sankt Petersburg.

Poemul Păcii

Constantin C. Nottara (1 octombrie 1890 - d. 1951) a fost un compozitor român, fiul actorului Constantin I. Nottara. A studiat vioara la Conservatorul din Bucureşti cu Robert Klenk, compoziţia cu Alfons Castaldi şi teoria cu Dumitru Georgescu Kiriac, perfecţionându-se la Paris. Printre lucrările sale se numără un poem pentru vioară şi orchestră (1920), o suită (1930), "Poemul Păcii"(1948), un nonet, baletul mimodramă "Iris", operele "La drumul mare" (după Cehov, 1941), "Se face ziuă" (după Zaharia Bârsan, 1943), "Ovidiu" (după Vasile Alecsandri, 1950). Aflată la început sub influenţa impresionismului francez, creaţia lui Nottara s-a integrat treptat tendinţei primelor decenii ale secolului XX de formare a unui stil naţional românesc.