Înaintașii noștri...

Coperta revistei Societății Filatelice Române, septembrie-octombrie 1943

... un funcţionar, şi încă unul prost

Piotr Ilici Ceaikovski (n. 25 aprilie, pe stil nou 7 mai 1840, Kamsko-Wotkinski Sawod, azi oraşul Ceaikovski-d. 25 octombrie, pe stil nou 6 noiembrie 1893, Sankt Petersburg) a fost un compozitor rus.
A fost al doilea fiu născut într-o familie burgheză. Tatăl său, inginer de mine, şi mama sa, de origine franceză, se hotărâseră să-l îndrume pe tânărul Piotr să urmeze studii de drept. Cu toate acestea, de la vârsta de 5 ani, el a început să studieze pianul. În anul 1854 a murit mama sa, fapt ce i-a pricinuit o adâncă tristeţe.
A urmat colegiul de jurisprudenţă, a luat diploma în drept şi s-a angajat ca secretar la Ministerul Justiţiei. În acelaşi timp, se ocupa de muzică, în calitate de amator. Munca sa la minister nu-i stârnea nici un interes, motiv pentru care i-a scris surorii sale "au făcut din mine un funcţionr, şi încă unul prost". În fine, în 1863, împotriva hotărârii familiei, părăseşte slujba de la minister şi începe să studieze muzica cu Anton Rubinstein.
În 1866, după ce a terminat studiile de muzică, Nikolai Rubinstein, fratele lui Anton, i-a oferit postul de profesor de teorie muzicală la proaspăt înfiinţatul Conservator din Moscova, post pe care l-a ocupat până în 1878. În această periodă a compus Simfonia nr.1 în sol minor, op. 13 ("Vise de iarnă"). S-a împrietenit cu mai mulţi membri din grupul celor cinci compozitori ruşi, astfel că dedică uvertura fantezie "Romeo şi Julieta" fondatorului grupului, Mili Balakirev.
În vara anului 1872 compune Simfonia a 2-a în do minor (numită şi "Mica Simfonie Rusă", "Mica Rusie" sau "Ucraina") op.17, pe teme ucrainiene şi ruseşti, iar în iarna anului 1874 dă prima reprezentaţie cu un concert de pian. În vara anului 1875 compune Simfonia a 3-a.
În anul 1876 se întâleşte cu Nadedja von Meck, o mare admiratoare a sa, care timp de 13 ani îi va vărsa o pensie alimentară de 6.000 de ruble pe an, fapt care i-a îmbunătăţit simţitor situaţia materială, dar relaţiile lor erau "strict epistolare". Simfonia a 4-a, în la minor, op. 36, compusă în 1877, îi este dedicată doamnei von Meck.
În luna iulie a anului 1877, Ceaikovski va trăi unul din episoadele cele mai nefericite ale vieţii sale. Pentru a pune capăt speculaţiilor privind homosexualitatea sa, se căsătorşte cu Antonia Milioukova, o fostă elevă a sa, care nutrea o reală pasiune pentru el. Căsătoria a fost un eşec deplin. Nemaiputând să suporte prezenţa soţiei sale, Ceaikovski încearcă să se sinucidă, prin încercarea de a se îmbolnăvi de pneumonie. Scurt timp după aceea se desparte de Antonia.
Compune primul său balet, în 4 acte, "Lacul lebedelor" (libretul de V. Beghicev şi V. Geltzer). Premiera a vut loc la Sankt Petersburg, la „Teatrul Mariinski”, pe 15 ianuarie 1895, dar a fost un eşec, datorită unei puneri în scenă nepotrivite. Abia peste 30 de ani a fost definitivată trama baletului. Compune şi o operă, Evgheni Oneghin, libretul fiind extras dintr-un roman de Aleksandr Puşkin.
Spre 1880 reputaţia lui Ceaikovski creşte considerabil în Rusia, numele său începând să fie cunoscut şi în străinătate, în urma unor călătorii întreprinse în acel an. Cu această ocazie se întâlneşte cu marii compozitori ai vremii Johannes Brahms şi Antonín Dvořák.
Perioada petrecută în Italia i-a inspirat mai multe piese muzicale, între care şi Capriccio italian op.45. Tot în 1880 a compus şi Serenada pentru orchestră de coarde op.48 şi Uvertura solemnă “Anul 1812” op.49.
Un an mai târziu, moare marele său prieten Nikolai Rubinstein. Puternic afectat, Ceaikovski compune minunatul Trio pentru pian "În amintirea unui mare artist", dedicată defunctului său prieten.
În 1885 compune Simfonia “Manfred” op. 58, după Byron. Urmează în anul 1888 Simfonia a 5-a în mi minor op.64, apoi, în 1889, al doilea balet al său, Frumoasa din pădurea adormită, un balet-feerie în trei acte cu prolog pe libret de I. Vsevolojski şi Marius Petipa după povestea lui Charles Perault, în coregrafia lui Marius Petipa. Pemiera a avut loc pe 3 ianuarie 1890 la "Teatrul Mariinski" din Sankt-Petersburg şi a fost un adevărat triumf.
În 1890 a compus o operă în trei acte, cu şapte tablouri, pe un libret inspirat de o nuvelă de Aleksandr Puşkin: Dama de pică.
În anul 1890, Nadedja von Meck întrerupe finanţarea lui Ceaikovski. Motivul oficial constă în "probleme financiare". Se pare însă că adevăratul motiv consta în faptul că a aflat de homosexualitatea compozitorului, moment în care, profund şocată, a întrerupt brusc corespondenţa cu el. Se mai spune că ea avea în plan să o mărite pe una din fiicele sale cu Ceaikovski, proiect incompatibil cu tendinţele sexuale ale acestuia.
Acest episod a fost o grea lovitură pentru Ceaikovski. În 1891 a întreprins o călătorie în Statele Unite ale Americii. Acolo îşi dirijează lucrările cu ocazia inaugurării sălii de concete Carnegie Hall, şi are un succes remarcabil.
În anul 1892 termină al treilea balet al său, în două acte, Spărgătorul de nuci, după basmul "Spărgătorul de nuci şi regele şoarecilor" de E. T. A. Hoffmann care, în mod surprinzător, nu are succesul scontat. Abia peste câteva decenii obţine succesul pe care îl merită, fiind în prezent unul din baletele cele mai frecvent reprezentate şi apreciate de public.
Mormântul lui Ceaikovski din cimitirul Tikvin al mănăstirii Alexandr Nevsky din Sankt Petersburg
Pe data de 6 noiembrie 1893, la nouă zile după ce a terminat Simfonia a 6-a în si minor "Patetica" op.74, Ceaikovski moare de holeră pentru că a băut apă nesterilizată din râul Neva. Acesta este motivul oficial. Unii cred că actul a fost deliberat, deci o sinucidere, după ce a fost descoperită relaţia homosexuală pe care o avea cu nepotul unui nobil rus. Indiferent de motivul real, a beneficiat de funeralii naţionale, la care au luat parte aproape 8.000 de persoane, fiind înmormântat la mănăstirea Alexandr Nevsky din Sankt Petersburg.

Filatelia vă conduce pe drumul construirii socialismului

Imagine publicată de revista Filatelia în 1954

A semnat constituirea Republica Populară Română

Mihail Sadoveanu (n. 5 noiembrie 1880, Paşcani-d. 19 octombrie 1961, Bucureşti) a fost un scriitor, povestitor, nuvelist, romancier, academician şi om politic român. Este considerat unul dintre cei mai importanţi prozatori români din prima jumătate a secolului XX. Opera sa se poate grupa în câteva faze care corespund unor direcţii sau curente literare dominante într-o anumită epocă: o primă etapă sămănătoristă, cea de început, a primelor încercări, nuvele şi povestiri, o a doua mitico-simbolică, din perioada interbelică, precum şi o ultimă fază care corespunde realismului socialist, în acord cu perioada socialist-comunistă la care Sadoveanu va adera ideologic.

Părinţii lui Mihail Sadoveanu au fost avocatul Alexandru Sadoveanu din Oltenia şi Profira Ursache, fată de răzeşi. Urmează gimnaziul "Alecu Donici" la Fălticeni. În timp ce studia la gimnaziu, în 1896, intenţionează să alcătuiască, împreună cu un coleg, o monografie asupra lui Ştefan cel Mare, renunţând, însă, din lipsă de izvoare istorice. Urmează apoi cursurile Liceului Naţional din Iaşi, iar la Bucureşti studiază dreptul. Debutează în revista bucureşteană Dracu în 1897. În 1898 începe să colaboreze la foaia Viaţa nouă alături de Gala Galaction, N. D. Cocea, Tudor Arghezi ş.a., semnând cu numele său, dar şi cu pseudonimul M. S. Cobuz.
Se stabileşte la Bucureşti, în 1904, se căsătoreşte, şi va avea unsprezece copii. În acelaşi an are loc debutul editorial cu patru volume deodată - Povestiri, Dureri înăbuşite, Crâşma lui Moş Precu, Şoimii - în care Sadoveanu manifestă predilecţie deosebită pentru istorie. Nicolae Iorga va numi anul 1904 "anul Sadoveanu".
În 1910 este numit în funcţia de director al Teatrului Naţional din Iaşi. În acest an publică volumele Povestiri de seară, Genoveva de Brabant, broşura Cum putem scăpa de nevoi şi cum putem dobândi pământ ş.a. Colaborează la revista Sămănătorul, dar se va simţi mai apropiat spiritual de revista care apărea la Iaşi, Viaţa Românească. În anul 1919 editează, împreună cu Tudor Arghezi, la Iaşi, revista Însemnări literare. În decembrie, revista îşi anunţă încetarea apariţiei: Viaţa românească îşi porneşte iar munca pentru cultură şi folos. Noi, cei de la Însemnări literare, reintrăm în curentul ei cu modestele noastre mijloace. În editura revistei ieşene publică volumul de nuvele Umbre şi broşura În amintirea lui Creangă, iar la Editura Luceafărul, volumul Priveghiuri. Devine membru al Academiei Române în 1921.
În anul 1926 reprezintă Societatea Scriitorilor Români, împreună cu Liviu Rebreanu, la Congresul de la Berlin.
În 1928 publica povestirea Hanul Ancuţei, aparţinând perioadei de maturitate a scriitorului, fiind un volum de 9 povestiri, o imbinatie ideala a genului epic şi liric.
În anul 1936 Mihail Sadoveanu, George Topârceanu, Mihai Codreanu şi Grigore T. Popa scot, începând cu luna ianuarie, revista lunară Însemnări ieşene.
După anul 1947, scrisul său virează spre ideologia noului regim comunist, publicând opere afiliate curentului sovietic al realismului socialist, celebre fiind romanul Mitrea Cocor sau cartea de reportaje din URSS "Lumina vine de la Răsărit". Ca recompensă pentru această orientare, devine preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, funcţia politică maximă ocupată de un scriitor român în timpul regimului comunist şi se bucură de toate privilegiile ce decurgeau din aceasta. În anul 1948 publică romanul Păuna Mică, iar un an mai târziu în 1949, Mihail Sadoveanu este ales preşedinte al Uniunii scriitorilor. Câţiva ani mai târziu, în 1952 publică romanul istoric Nicoară Potcoavă, capodoperă a geniului. În 1954 publică volumul "Aventură în lunca Dunării".
În anul 1955, scriitorului i se conferă titlul de Erou al Muncii Socialiste.
Mihail Sadoveanu se stinge din viaţă în data de 19 octombrie 1961, fiind înmormântat alături de Eminescu şi Caragiale.
Sadoveanu a asumat o serie de funcții politice printre care conducerea Marii Adunări Naţionale, organism legislativ unicameral al Republicii Populare Române şi al Republicii Socialiste România în perioada 1948-1989. El a condus de două ori Prezidiul MAN, în perioada 30 decembrie 1947-13 aprilie 1948 și 7-11 ianuarie 1958. În primul său mandat a semnat Legea nr. 363 din 30 decembrie 1947 pentru constituirea Statului Român în Republica Populară Română, act prin care Adunarea Deputaților ia act de abdicarea Regelui Mihai I pentru ei și urmașii săi.

A fost asasinat de către un extremist evreu

Itzhak Rabin (în ebraică יִצְחָק רַבִּין) n. 1 martie 1922-d. 4 noiembrie 1995) a fost comandantul Statului Major al armatei israeliene în Războiul de şase zile (1964-1968), ambasadorul Israelului în Statele Unite, ministrul muncii, conducător al Partidului Muncii, ministrul apărării şi de două ori prim-ministru israelian în perioadele 3 iunie 1974-20 iunie 1977 şi 13 iulie 1992-4 noiembrie 1995, laureat al Premiului Nobel. A fost asasinat de către un extremist evreu.
Itzhak Rabin s-a născut la Ierusalim şi a fost asasinat la Tel Aviv la sfârşitul unei mari manifestaţii de sprijin pentru politica sa de pace cu palestinienii arabi. În anul 1949, având gradul de locotenent-colonel, Rabin a condus provizoriu Armata de Sud a Israelului. În perioada aprilie 1956-aprilie 1959, generalul Iţhak Rabin a fost comandant al Armatei de Nord a Israelului.

Amon este cu desăvârşire viu

4 noiembrie 1922 - exploratorul englez Howard Carter a descoperit mormântul lui Tutankamon, în Egipt.
Tutankhamon, mai corect Tut-ankh-Amon, sau pe numele lui adevărat Tutankhaton Tut-ankh-Aton (n. 1341 î.Hr.-d. 1324 î.Hr.) a fost un faraon din dinastia a 18-a, conducătorul Egiptului între anii 1333 î.Hr.-1324 î.Hr., urcând pe tron la nouă ani. El este fiul faraonului Amenhotep IV (Akhenaton) şi al reginei Kiya, făcând parte din Noul Regat, dinastia a 17-a, numită şi Epoca de aur a faraonilor.
Băiatul faraon s-a născut în anul 1341 î.Hr. în oraşul Aketaton ("Orizontul lui Aton"). La 7 ani a luat-o de soţie pe frumoasa Ankesenamon ("Ea trăieşte pentru Amon"), sora sa vitregă, iar, doi ani mai târziu, fratele său mai mare, Smenkhkare, moare, tronul revenindu-i lui.
Numele oficial Tut-ankh-Amon ("Amon este cu desăvârşire viu") era Nebkheperure ("Ra este stăpânul formelor"), numele Tutankhamon fiind unul foarte personal şi mai puţin important.
Celebritatea postumă a lui Tutankhamon se datorează mormântului său din Valea Regilor de lângă Teba, descoperit în 1922 de britanicul Howard Carter, singurul mormânt al unui faraon care timp de 3.200 de ani a scăpat neprofanat şi nejefuit.
Când a murit, mormântul lui nu era gata încă şi nici masca funerară, astfel Ay a trebuit să găsească repede ceva. Au fost luate avuţiile mormintelor lui Akhenaton şi Nefertiti fiind jefuite mormintele lor. Dacă privim în partea draptă a măştii vom observa înbinarea dintre cele două măşti. Hieroglifele de pe mormânt sunt înlocuite deasemenea cu cele ale lui Nefertiti.
Atunci când Carter şi Carnavon au coborât treptele, Carnavon s-a îngrijorat de o înţepătură de insectă, iar când a tăiat-o cu o lamă, înţepătura s-a infectat, provocându-i o pneumonie, astfel pe 5 aprilie 1923, a decedat. Înainte de asta, canarul lui a fost mâncat de un şarpe (simbolul faraonului), chiar în ziua când mormântul a fost deschis. Apoi, alţi zeci de oameni au murit în anii ce au urmat. Unii cred că a fost de vină blestemul. Foarte multe inscripţii spun despre acest blestem de exemplu: "cel ce va atinge mormântul faraonului, va fi răzbunat de leu, crocodil şi de către hipopotam" sau "Moartea îi va secera pe cei care vor tulbura liniştea faraonului". Unii cred că moartea lui Carnavon ar avea legatură cu profanarea mormântului. Când l-au deschis, ca să scoată masca de aur, Carter ar fi trebuit să-i profaneze mumia. Mulţi îl acuză pe Carter, deoarece ar fi distrus toate doveziile morţii sale şi ar fi produs acel blestem.

Boala Alzheimer

3 noiembrie 1906 - Alois Alzheimer prezintă la Congresul de medicină de la Tübingen datele fundamentale ale bolii care îi va purta numele.
Alois Alzheimer s-a născut la 14 iunie 1864 în orăşelul Marktbreit am Main, fiu al notarului Eduard Alzheimer. După absolvirea gimnaziului în Aschaffenburg, studiază medicina la universităţile din Würzburg şi Tübingen. În 1887 obţine titlul de Doctor în Medicină cu o dizertaţie despre "Glandele ceruminoase ale urechii". Începând cu anul 1888, timp de 14 ani lucrează - la început ca medic secundar (Assistenzarzt), mai târziu ca medic primar (Oberarzt) - în Spitalul de Boli Mintale din Frankfurt am Main
La 25 noiembrie 1901, Alzheimer examinează pentru prima dată o bolnavă, Auguste D., internată pentru modificări de comportament, tulburări de memorie, idei de persecuţie, incapacitate de a mai întreprinde cele mai elementare activităţi în gospodărie. Alzheimer mai văzuse bolnavi cu fenomene de deterioare mintală, majoritatea în vârstă de peste 70 de ani, deterioare atribuită senilităţii, Auguste D. avea însă doar 51 de ani, fapt care l-a făcut să aprofundeze studiul clinic al acestui caz, căruia i-a pus la început un diagnostic vag de "Boală a uitării" (Die Krankheit des Vergessens).
În anul 1902, Alzheimer devine asistent la clinica de Psihiatrie a Universităţii din Heidelberg sub conducerea profesorului Emil Kraepelin, care, un an după aceea, îl ia cu el la München, unde primise conducerea clinicii de Psihiatrie a Universităţii din acest oraş. Între 1903 şi 1912, Alzheimer conduce laboratorul de Anatomie patologică lucrând în acelaşi timp şi ca medic primar în clinică. Aici îşi susţine dizertaţia de docenţă (Habilitation) cu tema: "Studii histologice pentru diagnosticul diferenţial al paraliziei generale progresive".
La 9 aprilie 1906, Alzheimer primeşte ştirea morţii pacientei Aguste D., a cărei evoluţie nu încetase să o urmărească. La examinarea amănunţită a creierului, obţinut în urma autopsiei, constată modificări nedescrise până atunci, sub forma reducerii masei creierului, în special în regiunile frontale şi parietale, dispariţiei unui mare număr de celule nervoase în aceste regiuni şi apariţiei unor acumulări de substanţe proteice ca plăci dispuse în întreaga scoarţă cerebrală. La 3 noiembrie 1906, în cadrul celei de a 37-a Conferinţă a Psihiatrilor germani din Sud-vest ţinută la Tübingen, Alzheimer prezintă comunicarea asupra unei forme "particulare de îmbolnăvire a scoarţei creierului" (eine eigenartige Erkrankung der Hirnrinde). Constatările făcute apar în anul următor sub forma unui articol de două pagini în revista de specialitate "Allgemeine Zeitschrift für Psychiatrie und psychisch-gerichtliche Medizin". Acesta a fost primul caz de atrofie difuză presenilă a creierului, afecţiune care, la propunerea făcută de Emil Kraepelin încă în anul 1910, poartă numele său: Boala Alzheimer.

Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan

Răscoala din 1784, numită şi "Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan", a fost o importantă acţiune de revoltă a ţărănimii iobage din Transilvania împotriva constrângerilor feudale la care era supusă. La ea au participat iobagi români, maghiari, saşi de pe domeniile nobililor şi statului, mineri din Munţii Apuseni şi ocnele din Maramureş, meşteşugari, preoţi etc. Răscoala a pus în discuţie statutul de toleraţi ai românilor, ceea ce i-a conferit şi un caracter naţional. A izbucnit pe 2 noiembrie 1784, în satul Curechiu, Hunedoara, şi s-a încheiat la sfârşitul lui decembrie 1784, când au fost capturaţi Horea şi Cloşca de către autorităţi.
În ziua de 28 octombrie 1784, la târgul săptămânal din Brad, a venit Crişan cu vestea că Horea a dus noi porunci de la împărat, pe care le va comunica în duminica viitoare, la biserica din Mesteacăn, îndemnând pe iobagi ca în acea zi să vină câţi mai mulţi, sau cel puţin 4-5 din fiecare sat. Duminică se întruniră circa 500-600 de ţărani iobagi, iar Crişan le arătă o cruce aurită, susţinând că a fost primită de Horea de la împărat ca semn că este împuternicit să îndrume pe iobagi să-şi hotărască singuri soarta de a rămâne în continuare iobagi sau de a se înscrie grăniceri în regimentele împărăteşti. Iobagii, la îndemnul lui Crişan, se hotărâră să plece la Alba Iulia pentru a se pune în slujba împăratului.
În ziua de 2 noiembrie 1784, oamenii pornesc spre Alba Iulia peste munte, ocolind oraşul Brad, ca să nu fie opriţi de nobilii maghiari, şi înnoptează în satul Curechiu. În timpul nopţii sunt atacaţi de trupele de husari, pe care însă le înving şi le dezarmează. Atacul a schimbat planurile răsculaţilor, care s-au întors spre Brad. Ei au atacat, în ziua de 3 noiembrie 1784, curtea nobiliară Kristyory din Crişcior. Apoi, o parte din ei au urcat în amonte, spre Abrud, prin Mihăileni, iar o altă grupă a coborât în aval, cucerind Bradul, Baia de Criş, Ribiţa, Hălmagiu, Hălmăgel, Ociu Aciuta şi Pleşcuţa.
Mişcarea începută în comitatul Zarandului se întinde şi în comitatul Hunedoarei. În ziua de 4 noiembrie, cete de ţărani ard castelul baronului Anton Josika din Brănişca, pe valea Mureşului, iar în cele două zile următoare ţăranii distruseră şi arseră toate curţile nobililor din comunele Sulighet, Bretea, Ilia, Sârbi, Gurasada, Tătăreşti, Leşnic, Dobra, Roşcani, Geoagiu de Jos etc.
Răscoala s-a întins, ajungând şi în părţile Aradului, Maramureşului şi Sibiului, la ea participând şi ţărani saşi şi maghiari. Pentru a câştiga timp, autorităţile militare şi civile au semnat armistiţii cu răsculaţii la Tibru, Valea Bradului şi Sălciua. La Brad, Lupşa şi Râmeţ au avut loc lupte grele între răsculaţi şi trupele imperiale, succesul favorizându-i pe ţărani. Dar, la 7 decembrie, ţăranii au fost învinşi la Mihăileni, iar peste o săptămână, Horea a cerut oamenilor să se retragă la casele lor pe timp de iarnă.
Pentru a-l prinde pe Horea, nobilii au pus pe capul lui un premiu de 300 de galbeni. Pasurile de trecere în Ţara Românească şi Moldova erau riguros supravegheate, ca nu cumva capii revoluţiei să fugă acolo. Guvernul din Viena a intervenit şi la Constantinopol, pentru ca turcii să nu dea azil răsculaţilor ardeleni. Prin trădare, la 27 decembrie 1784, Horea şi Cloşca au fost prinşi în pădurea Scoruşetului din Munţii Gilăului. În 30 ianuarie 1785 a căzut prizonier şi Crişan. Arestaţii au fost depuşi la Alba Iulia. S-a constituit o comisie de anchetă, condusă de baronul Anton Iankovic, care a cercetat desfăşurarea răscoalei şi pe cei trei conducători ai acesteia.
Crişan s-a spânzurat în închisoare, iar Horea şi Cloşca au fost supuşi celei mai grele pedepse prevăzută de Codex Theresianum, prin frângerea cu roată. În ziua de 28 februarie, orele 9:00, a început procesiunea execuţiei. Horea şi Cloşca au fost transportaţi în două care separate, având alături până în momentul execuţiei pe preotul Raţiu din Maierii Bălgradului. Procesiunea era încadrată de un escadron de cavalerie de Toscana şi aproximativ de 300 de pedestraşi şi husari. Pe Dealul Furcilor (astăzi Dealul lui Horea), în jurul podiumului amenajat, au fost aduşi cu forţa între 2.500-3.000 de iobagi români, câte trei tineri şi trei bătrâni, din peste 400 de sate din cele patru comitate apropiate, unde s-au desfăşurat principalele evenimente ale răscoalei.
Execuţia prin tragere pe roată s-a desfăşurat după un ritual dinainte stabilit. Mai întâi a fost executat Cloşca care a primit 20 de lovituri, în timp ce Horea asista în picioare. A urmat Horea, căruia i-au dat patru lovituri prin care i-au zdrobit picioarele, apoi călăul i-a zdrobit pieptul şi după alte câteva lovituri şi-a dat sufletul. Conform sentinţei, organele interne au fost îngropate pe Dealul Furcilor, iar corpurile le-au fost tăiate în petru părţi şi puse în ţeapă în cele mai importante localităţi din comitatele Alba şi Hunedoara pentru intimidarea poporului. Corpul lui Crişan a fost tratat în aceeaşi manieră.

Ilustrația este o piesă filatelică pusă în vânzare, cu 2.500 de euro,
pe Delcampe.com de user-ul Markus_stamps

... doar cel mai onest şi înţelept va sta sub acest acoperiş

The White House, în română, Casa Albă, este reşedinţa oficială şi principalul loc de muncă al preşedintelui Statelor Unite ale Americii. Aflată la adresa oficială 1600 Pennsylvania Avenue NW în Washington, D.C., clădirea principală a fost construită în stil georgian, între 1792 şi 1800, din gresie vopsită în alb, fiind reşedinţa şefului executivului american pentru toţi preşedinţii începând cu John Adams. După ce Thomas Jefferson s-a mutat în Casa Albă, în 1801, împreună cu arhitectul Benjamin Henry Latrobe, au realizat planuri de extindere a clădirii pentru a crea facilităţi de stocare.
Concursul organizat pentru realizarea construcţiei [The] White House a fost câştigat de un arhitect irlandez care trăia în Charleston, South Carolina, James Hoban, care a rămas în istoria arhitecturii ca arhitectul care a proiectat Casa Albă originară. Acţiunea de construire a unei reşedinţe oficiale a executivului a fost iniţiată de primul preşedinte american, George Washington, care împreună cu proiectantul oraşului, Pierre Charles L'Enfant, au ales locul construcţiei.
Clădirea oficial a primit numele de Palatul Prezidenţial, sediul executivului, până când preşedintele Theodore Roosevelt a numit-o "Casa Albă".
Construirea a început cu punerea pietrei de temelie pe 13 octombrie 1792. Într-un jurnal păstrat de către comisarul pentru construcţii din Districtul Columbia scrie că fundaţiile au fost săpate chiar de sclavi. Fundaţiile au fost construite de lucrători sclavi. Majoritatea celorlalte lucrări au fost făcute de către imigranţi, mulţi încă fără cetăţenie. Cele mai multe dintre lucrările de construcţie şi tencuială au fost efectuate de către imigranţii irlandezi şi italieni. Perioada iniţială de construcţie a fost de opt ani, cu un cost estimat de 232,371.83 $ USD (2,4 milioane $ USD în 2005). Deşi încă neterminată, Casa Albă a fost gata de ocupare în 1 noiembrie 1800. Când a finalizată construcţia, pereţii de gresie au fost acoperite cu un amestec de var şi orez lipici, oferind casei o culoare familiară.
John Adams a fost primul presedinte ce şi-a stabilit reşedinţa în Casa Albă pe 1 noiembrie 1800. În timpul celei de-a doua zi de ce a scris o scrisoare către soţia sa, Abigail, care conţinea o rugăciune pentru casă. Adams a scris: "Mă rog la Dumnezeu să ofere cele mai bune binecuvântări pentru această casă şi toţi cei care locuiesc acum în ea. Din fericire, doar cel mai onest şi înţelept va sta sub acest acoperiş."

Sollemnitas Omnium Sanctorum

Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor sau Ziua Morților (în latină Sollemnitas Omnium Sanctorum, în franceză Toussaint, în spaniolă Día de Todos Los Santos, în germană Allerheiligen, în maghiară Mindenszentek), cunoscută şi ca Luminaţia, este o sărbătoare creştină în care sunt sărbătoriţi toţi sfinţii. În bisericile occidentale, cea Romano-Catolică, cea Anglicană cele protestante, sărbătoarea se ţine în ziua de 1 noiembrie din calendarul gregorian. La bisericile orientale, anume cele ortodoxe şi cele greco-catolice, Duminica Tuturor Sfinţilor este sărbătorită în prima duminică după Rusalii.

O păpuşă nătângă

Indira Priyadarshini Gandhi (n. 19 noiembrie 1917-d. 31 octombrie 1984) a fost prim ministru al Indiei din 19 ianuarie 1966 până la 24 martie 1977, şi, din nou, din 14 ianuarie 1980 până la asasinarea ei pe 31 octombrie 1984.
În ciuda numelui faimos, nu există nici o legătură de rudenie cu Mahatma Gandhi.
Între 1959 şi 1960, Gandhi a fost aleasă preşedintele Congresului Naţional Indian. De asemenea, ea a jucat şi rolul de preşedinte de protocol al tatălui său. Nehru era cunoscut ca un oponent vocal al nepotismului şi ea nu a participat la alegerile din 1962. Nehru a murit pe 24 mai 1964 şi Gandhi, la îndemnurile noului prim ministru, Lal Bahadur Shastri, a participat la alegeri şi s-a alăturat Guvernului, fiind imediat numită ministru al Informaţiei. S-a dus la Madras când protestele împotriva declararării limbii hindi ca limbă oficială au izbucnit în statele non-vorbitoare de hindi din sud. Acolo, ea a ţinut discursuri oficialilor guvernamentali, a aplanat conflictele, şi a supravegheat eforturile de reconstrucţie ale zonelor afectate. Shastri şi miniştrii au fost ruşinaţi de lipsa lor de iniţiativă. Acţiunile ministrului Gandhi nu ţinteau spre Shastri sau spre propria avansare politică. Ea nu dădea dovadă de interes faţă de îndatoririle sale zilnice de ministru, dar era charismatică şi capabilă să-şi construiască o imagine politică pozitivă prin intermediul mass-media.
Când a izbucnit Războiul Indo-Pakistanez din 1965, Gandhi era în vacanţă în regiunea de graniţă Srinagar. Deşi avertizată de Armată că insurgenţii pakistanezi au pătruns foarte aproape de oraş, ea a refuzat să plece la Jammu sau Delhi. S-a aliat guvernului local şi a intrat în atenţia presei, calmând în cele din urma naţiunea. Shastri a murit în Takshent, la câteva ore după semnarea tratatului de pace cu Pakistanezul Ayub Khan, mediat de sovietici.
Shastri a fost un candidat al consensului, micşorând neînţelegerile între partidele de stânga şi dreapta. Gandhi era candidata "Sindicatului", o putere regională cu o imensă influenţă, care credea că va putea fi uşor manipulată. După mulţi ani, căutând explicaţii pentru greşeala dezastruoasă, Preşedintele Congresului de atunci, Kumaraswami Kamara a pretins că făcuse o promisiune personală lui Nehru să o facă pe Gandhi prim-ministru "cu orice preţ". Totuşi, la aceea vreme, el şi ceilalţi o considerau ca o "gungi gudiya" - în traducere "o păpuşă nătângă".
Cu sprijinul Sindicatului, într-un vot al Partidului Parlamentar al Congresului, Gandhi l-a învins pe Morarji Desai cu 365 la 169 de voturi, şi a devenit cel de-al treilea prim ministru al Indiei şi prima femeie ce ocupa aceea poziţie.
Desai a devenit prim-ministru şi Neelam Sanjiva Reddy a devenit în 1969 Preşedintele Republicii. Gandhi îşi pierduse locul, rămânând fără slujbă, venituri sau casă. Partidul Congresist s-a împărţit şi susţinătorii ei vechi ca Jagjivan Ram au abandonat-o pentru Janata. Partidul Congresist al lui Gandhi, era acum un grup mai mic în Parlament,opoziţia oficială. Neputând să guverneze din cauza coaliţilor lui Gandhi, ministrul Choudhary Charan Singh a ordonat arestarea Indirei şi lui Sanjay Gandhi. Arestul ei şi procesul pe termen lung, au creat imaginea unei femei neajutorate, victimizate de Guvern, ceea ce a dus la renaşterea ei politică. Coaliţia Janata era unită doar de ura faţă de Gandhi. Deşi libertatea se instaurase din nou, guvernul se lupta cu influenţa ei. Ea era capabilă să folosească situaţia în avantajul ei, a început din nou discursurile, scuzându-se tacit pentru "greşelile" făcute în timpul stării de alertă, câştigând sprijin din partea unor personalităţi importante ca Vinoba Bhave. Desai a demisionat în iunie 1979 şi Singh a fost numit prim ministru de către Preşedinte.
Singh a încercat să formeze un guvern cu coaliţia Janata dar i-a lipsit o majoritate. Charan Singh a făcut un târg cu Gandhi pentru susţinere din partea partidului ei. După o vreme, şi-a retras oferta şi Preşedintele Reddy a dizolvat Parlamentul, având loc alegeri în 1980. Partidul Congresist al lui Gandhi s-a întors la putere cu o majoritate covârşitoare.
Anii înaintaţi a lui Gandhi în politică au fost presăraţi cu probleme în Punjab. Un lider religios local Jarnail Singh Bhindrawale a fost pus în funcţie de către Partidul Congresului, ca o alternativă la partidul regional Akali Dal, dar o dată ce activităţile sale au luat o întorsătură violentă, el a fost alungat ca extremist şi separatist. În septembrie 1981, Bhindrawale a fost arestat în Amritsar dar a fost eliberat 25 zile mai târziu din lipsă de dovezi. După eliberarea sa, şi-a mutat cartierul general la Guru Nanak Niwas.
Deranjată de răspândirea militanţilor din grupul lui Bhindrawale, Gandhi a dat permisiunea Armatei să pună în aplicare Operaţiunea Blue Star să-l captureze pe Bhindrawale şi pe militanţii săi pe 3 iunie 1984. Mulţi hinduşi au fost furioşi de invadarea locului sfânt, care rămâne controversat şi astăzi. Peste 20.000 de civili au fost ucişi în acest atac.
Pe 31 octombrie 1984, doi dintre bodyguarzii Indirei Gandhi Satwant Singh şi Beant Singh au asasinat-o în grădina reşedinţei primului ministru din Safdarjung Road nr. 1 în New Delhi. Pe când aceasta se îndrepta spre locul unde trebuia să dea un interviu marelui actor englez Peter Ustinov care filma un documentar pentru televiziunea irlandeză, ea a trecut pe o poartă păzită de Satwant şi Beant, când s-a aplecat să-i salute în tradiţionalul stil indian, ei au deschis focul cu pistoale semiautomate. Ea a murit în drum spre spital, în maşina sa oficială dar a fost declarată moartă câteva ore mai târziu.
Indira Gandhi a fost incinerată pe 3 noiembrie lângă Raj Ghat şi locul a fost numit Shakti Shal. După moartea ei militanţi anti-Sikh s-au răspândit prin ţară ucigând mii de civili şi lăsând zeci de mii fără adăpost.

Channel Tunnel/Tunnel sous la Manche

Tunelul Canalului Mânecii (în engleză Channel Tunnel, "Tunelul Canalului", în franceză Tunnel sous la Manche, "Tunelul pe sub Canalul Mânecii") este un tunel feroviar submarin, lung de 50 km, care leagă vestul Franţei cu sud-estul Angliei, pe sub Canalul Mânecii. Tunelul a fost construit în cooperare de guvernele Regatului Unit şi Franţei. Este al doilea tunel feroviar ca lungime din lume, depăşit fiind doar de tunelul japonez Seikan.
Traversarea maşinilor, autocarelor, motocicletelor şi camioanelor este asigurată de navete feroviare şi durează aproximativ 35 de minute de la peron la peron. Transportul călătorilor este asigurat de compania Eurostar, care utilizează trenuri de tip TGV modificate pentru a se adapta specificului tunelului şi reţelei britanice (alimentare prin a treia şină).
Săpat în stratul de cretă albastră, la o adâncime medie de 40 m sub fundul mării (107,3 m adâncime maximă), tunelul este format de fapt din trei galerii:
* două tuneluri feroviare, câte unul pentru fiecare sens, cu un diametru util de 7,6 m;
* o galerie de serviciu lată de 4,8 m, prin care circulă vehicule speciale.
Cele 3 galerii sunt legate la fiecare 375 de metri prin culoare de comunicaţie. Acest sistem a permis evacuarea călătorilor cu ocazia incendiului din 18 noiembrie 1996. Aceste culoare asigură şi aerisirea tunelului. Aerul este introdus în galeria de serviciu pe la capete şi este împins în tunelurile feroviare prin clapete uni-direcţionale, ceea ce împiedică pătrunderea fumului de la un eventual incendiu în galeria de serviciu. Există şi ţevi între cele două tunele feroviare, pentru a permite aerului să se mişte, reducând astfel rezistenţa la înaintare.La fiecare treime a parcursului subteran există legături între cele două tunelrui feroviare, pentru a permite izolarea unei secţiuni a tunelului în caz de necesitate. În aceste puncte, galeria de serviciu este plasată lângă cele două tuneluri.
Din motive de securitate, tunelurile feroviare sunt iluminate de 20.000 de neoane şi au un trotoar continuu pe partea dinspre galeria de serviciu, pentru a asigura evacuarea rapidă a călătorilor. Există antene care asigură comunicaţia radio cu suprafaţa.
Construcţia tuneleului a costat aproximativ 105 miliarde de franci francezi (16 miliarde de euro), asiguraţi de investitori privaţi care au pierdut 87,2% din sumă la cursul curent al acţiunii.
Terminalul francez al tunelului a fost conceput de arhitectul Paul Andreu.
Galeriile britanică şi franceză, care fuseseră săpate cu ajutorul măsurătorilor cu laser, s-au întâlnit prima dată pe 30 octombrie 1990, printr-o mică gaură în galeria de serviciu. Diferenţa între centrul celor două tuneluri era de doar 358 mm orizontal şi 58 mm vertical. Când cele două tunele au fost unite complet, pe 1 decembrie 1990, a fost prima dată în ultimii 8.500 de ani când se putea merge pe uscat între Anglia şi Franţa. Tunelul a fost inaugurat oficial de către Regina Elisabeta a II-a şi preşedintele francezt François Mitterrand in cadrul unei ceremonii în Calais pe 6 mai 1994.

"Miss Liberty"

28 octombrie 1986 - centenarul Statuii Libertăţii a fost celebrat în New York Harbor.
Statuia Libertăţii din New York (engleză Statue of Liberty) sau "Liberty Enlightening the World" (în vorbirea curentă "Miss Liberty" sau "Lady Liberty") este un monument în portul „Liberty Island” din oraşul New York. A fost plasat în anul 1886 la intrarea portului pe insulă cu scopul de a transmite călătorilor sosiţi salutul de bun venit pe pământ american. Statuia este un cadou al Franţei făcut SUA cu ocazia aniversării a 100 de ani de la declararea independenţei Americii de Nord.
Statuia are o înălţime fără soclu de 46,5 m, cu soclu 93 m. Ea are un înveliş de cupru care acoperă un schelet de fier. Monumentul are o greutate de 225 tone, culoarea statuii prin oxidarea cuprului a devenit verde. Soclul are o formă de stea fiind construit din piatră, în el se află un muzeu. Statuia reprezintă zeiţa libertăţii care stă cu un picior pe lanţul rupt al scalviei. Ea ţine în mâna stângă o tablă cu inscripţia "JULY IV MDCCLXXVI" (4 iulie 1776) data declarării independenţei SUA. In mâna dreaptă zeiţa are o făclie cu flacăra aurită. Pe capul zeiţei se află o coroană împodobită cu şapte fascicole de lumină care simbolizează cele şapte mări şi continente, cele 25 de ferestre simbolizează cele 25 de nestemate ale lumii. Invelişul de cupru al statuii a fost proiectat de Frédéric-Auguste Bartholdi din Elsass, iar scheletul metalic de inginerul Gustave Eiffel cel care a conceput şi turnul Eiffel.

Marşul cel Lung

27 octombrie 1934 - începe marşul de 100.000 comunişti sub conducerea lui Mao Zedong prin China cunoscut sub denumirea Marşul cel Lung. Marşul cel Lung a fost o retragere militară masivă a armatei comuniste chineze, precursoarea Armatei Populare de Eliberare, mişcare strategică înfăptuită pentru a evita anihilarea totală în lupta cu forţele Kuomintangului. Armata Republicii Sovietice Chineze condusă de Mao Zedong şi Zhou Enlai, era pe punctul de a fi definitiv distrusă în provincia Jiangxi (octombrie 1934) de armatele conduse de Chiang Kai-Shek. Comuniştii au scăpat din încercuire şi s-au retras către nord într-un marş de aproximativ 8.000 km şi 370 de zile. Retragerea s-a desfăşurat prin unele dintre cele mai dificile terenuri ale Chinei de vest, spre apus şi mai apoi către nord, către provincia Shaanxi.
În 1934, armata comunistă avea o bază de acţiune în provincia Jiangxi, înclusiv facilităţi industriale, în zonă fiind proclamată o republică comunistă - Republica Sovietică Chimneză. Armata Naţională Revoluţionară condusă de Chiang Kai-shek a reuşit să încercuiască provincia Jiangxi. În această acţiune, Chiang Kai-shek s-a bucurat de sprijinul consilierului militar german Hans von Seeckt. Naţionaliştii au reuşit să încercuiască zona, urmărind să-i înfrângă pe comunişti prin înfometare. Comuniştii au hotărât să efectueze o retragere strategică pentru a evita anihilarea.
După câteva luni de marş către apus, armata comunistă, hărţuită fără întrerupere de Kuomintang, era epuizată. Comuniştii suferiseră pierderi uriaşe. După ce străpunseseră trei linii ale forţelor naţionaliste, Armata Roşie Chineză pierduse mai mult de 5.000 de oameni, toţi sprijinitorii civili şi mai avea în faţă încă cinci linii defensive ale Kuomintangului. În aceste condiţii grele s-a ţinut conferinţa comunistă de la Zunyi (provincia Guizhou) 15-18 ianuarie 1935. Aici, comuniştii au ales noile organe de conducere ale partidului. Mao Zedong a reuşit să obţină sprijinul majorităţii comuniştilor prezenţi la întrunire. Deşi nu a fost ales în funcţia de Secretar General, Mao a căpătat suficientă putere pentru a controla toate funcţiile din partid. Mao a fost ales ca unul dintre cei trei membri ai "Comisiei pentru problemele militrare". Ceilalţi doi membri erau Zhou Enlai şi Wang Jiaxiang, (Zhou fiind directorul Comisiei). Cum Zhou şi Wang nu aveau priceperea militară a lui Mao, acesta din urmă a fost în fapt cel care a deţinut puterea supremă asupra Armatei Roşii după Conferinţa de la Zuiyi.
În ciuda costurilor sale, "Marşul cel Lung" a asigurat Partidului Comunist Chinez izolarea de care avea nevoie, permiţând armatei sale să se refacă în nordul Chinei. De asemenea, această acţiune a crescut reputaţia partidului comunist în rândurile ţărănimii chineze, în mod special datorită hotărârii şi vitejiei participanţilor la marşul cel Lung. Acest respect a crescut după punerea la punct a doctrinei militare cunoscute ca Cele trei reguli ale disciplinei şi cele opt puncte de atenţie, care stabilea printre altele că proprietatea ţărănească nu trebuie confiscată, locuitorii satelor trebuie respectaţi, şi că orice alimente necesare aprovizionării luptătorilor trebuie plătite cinstit producătorilor. Printr-o astfel de politică, Mao a asigurat nu numai sprijinul material al ţăranilor, dar şi o rezervă importantă pentru recrutarea în rândurile Armatei Roşii.
După proclamarea Republica Populară Chinezepublicii Populare Chineze, "Marşul cel Lung" a fost glorificat ca un simbol al puterii şi dârzeniei partidului comunist.
Marşul cel Lung a fost un eveniment important, care a dus la întărirea rolului lui Mao ca lider de necontestat al partidului. Unii dintre participanţii la "Marşul cel Lung" au devenit conducători importanţi de partid şi de stat, aşa cum au fost Zhu De, Lin Biao şi Deng Xiaoping.

A fost preşeditele Franţei timp de 14 ani

François Mitterrand (n. 26 octombrie 1916 Jarnac - d. 8 ianuarie 1996, Paris), a fost preşedinte al Franţei între anii 1981-1995.
După absolvirea studiilor sale în 1939 a fost mobilizat în armată, iar în 1940 a fost în captivitate germană. În 1941 a evadat. Mitterrand a evoluat din punct de vedere ideologic de la poziţia socialismului reformator la aceea a pragmatismului caracteristic unui reprezentant al naţiunii, susţinător al rolului cheie, din punct de vedere militar şi cultural, pe care Franţa era chemată să-l joace în arena internaţională. Alături de Germania, Franţa lui Mitterrand a ocupat un loc de frunte în cursa pentru Europa unită În 1988 a primit împreună cu colegul său german de post, Helmut Kohl, Premiul Karl. François Mitterrand a murit pe 8 ianuarie 1996 la vârsta de 79 de ani în Paris.

A fost un adept al domniei autoritare

Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1673 - d. 1723), domn al Moldovei (1693 şi 1710 - 1711), autor, cărturar, enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog, om politic şi scriitor român.
Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673, în localitatea Silişteni din comuna Fălciu, azi comuna Dimitrie Cantemir din judeţul Vaslui, în partea de sud a oraşului Huşi. A fost fiul lui Constantin şi al Anei. La 15 ani a fost nevoit să plece la Constantinopol (1688-1690), unde a stat 17 ani, ca zălog al tatălui său pe lângă Înalta Poartă, înlocuindu-l pe Antioh, devenit ulterior domn al Moldovei.
În perioada martie - aprilie 1693 , după moartea tatălui său, a fost domn al Moldovei, dar Înalta Poarta nu l-a confirmat, astfel încât s-a întors la Constantinopol pentru a-şi continua studiile. Cu prilejul unui război turco-austriac, a efectuat o călătorie în Europa Centrală, ajungând şi în Banat, la Timişoara. A avut astfel ocazia să se convingă de unitatea lingvistică a poporului român. Antioh, fratele mai mare, şi-a însuşit întreaga moştenire, lăsându-l într-o situaţie precară. Din 1695 a fost capuchehaie la Constantinopol, al fratelui său Antioh, acesta fiind ales domn.
S-a căsătorit cu fiica lui Şerban Cantacuzino, Casandra, care i-a dăruit doi copii, Maria şi Antioh (viitorul poet, scriitor şi diplomat rus Antioh Dimitrievici Cantemir (1709 - 1744).)
Turcii l-au înscăunat pe Dimitrie Cantemir la Iaşi în 1710, având încredere în el, dar noul domn-cărturar a încheiat la Luţk în Rusia, în 2 aprilie-13 aprilie 1711, un tratat secret de alianţă cu Petru cel Mare, în speranţa eliberării ţării de sub dominaţia turcă. În politica externă s-a orientat spre Rusia. În subsidiar, s-a afirmat chiar faptul că ar fi încercat alipirea Moldovei la Imperiul Rus, aşa cum făcuse şi Ucraina. A fost un adept al domniei autoritare, adversar al atotputernicei mari boierimi şi a fost împotriva transformării ţăranilor liberi în şerbi.
După numai un an de domnie (1710 - 1711), s-a alăturat lui Petru cel Mare în războiul ruso-turc şi a plasat Moldova sub suzeranitate rusească. După ce au fost înfrânţi de turci în Lupta de la Stănileşti - ţinutul Fălciu pe Prut, neputându-se întoarce în Moldova, a emigrat în Rusia, unde a rămas cu familia sa. A devenit consilier intim al lui Petru I şi a desfăşurat o activitate ştiinţifică rodnică. Lângă Harkov i s-a acordat un întins domeniu feudal şi a fost investit cu titlul de Principe Serenissim al Rusiei la 1 august 1711.
A murit pe moşia sa Dimitrievka la Harkov în 1723 şi a fost înmormântat în Rusia. Actualmente, osemintele sale se odihnesc în Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Revoluţia Bolşevică - lovitura de stat

Evenimentul istoric cunoscut sub denumirile de Revoluţia din Octombrie sau de Revoluţia Bolşevică, a fost lovitura de stat prin care bolşevicii au prelut puterea cu forţa de la guvernul socialist al lui Kerenski, şi care a inaugurat a doua fază a Revoluţiei Ruse din 1917. Lovitura de stat a fost organizată de bolşevici sub conducerea lui Vladimir Ilici Lenin şi e considerată prima revoluţie comunistă din secolul al XX-lea, revoluţie bazată pe ideile lui Karl Marx. Cele mai importante activităţi revoluţionare au fost cele de sub controlul Comitetului Militar Revoluţionar al Sovietului din Petrograd.
Iniţial, evenimentul era numit Revolta din octombrie sau Revolta de pe 25, aşa cum apare în prima ediţie a operelor complete ale lui Lenin. Proeminenţa evenimentului a fost scoasă în evidenţă mai târziu. Numele oficial al evenimentului în Uniunea Sovietică, începând cu a zecea aniversare din 1927, a fost Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie. Azi, denumirea de Revoluţia din Octombrie este folosită în mod curent, deşi istoriografia rusă modernă contestă caracterul de revoluţie populară a loviturii de stat, iar expresia Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie este folosită mai ales de partidele comuniste şi troţkiste, bunăoară de comuniştii ruşi.
Pe 22 octombrie (după calendarul iulian) „Comitetul Revoluţionar Militar” condus de Lev Davidovici Troţki a preluat comanda garnizoanei Petrograd. Pe 25 octombrie 1917 (după calendarul iulian încă în uz la acea vreme în Rusia, 7 noiembrie după calendarul gregorian), grupări militare conduse de liderul bolşevic Vladimir Ilici Lenin au înlăturat de la putere guvernul provizoriu al lui Alexandr Kerenski aproape fără vărsare de sânge.Gărzile Roşii conduse de bolşevici au preluat controlul principalelor puncte din capitală întâmpinând o slabă opoziţie. In noaptea de 24-25 octombrie/6-7 noiembrie 1917 a fost ocupat Palatul de Iarnă. Acţiunea, condusă de Vladimir Antonov-Ovseenko, a întâmpinat o rezistenţă minimă, majoritatea locuitorilor oraşului Petrograd au aflat despre evenimente a doua zi din ziar. Palatul era apărat de cazaci, batalionul de femei şi de cadeţi (elevi ai unei şcoli militare). Ziua de 7 noiembrie a devenit data oficială la care se sărbătoreşte revoluţia. Istoria oficială din Uniunea Sovietică a descris evenimentele ca mult mai dramatice decât au fost în realitate. Filmele create sub controlul propagandei oficiale arătau o uriaşă năvală asupra Palatului de Iarnă şi lupte crâncene. Adevărul este că insurgenţii bolşevici au întâmpinat o rezistenţă redusă, astfel încât au putut pur şi simplu să intre la pas prin poarta clădirii şi să o ia în stăpânire.

Reformatorul operetei

Franz Lehár (n. 30 aprilie 1870, Komárom - d. 24 octombrie 1948, Bad Ischl, Austria) a fost un compozitor austriac de origine maghiară.
Franz Lehár s-a născut în orăşelul Komárom, aflat pe atunci în Austro-Ungaria. Prima sa compoziţie a făcut-o la vârsta de 11 ani. A urmat studiile muzicale la Conservatorul din Praga, sub îndrumarea lui Antonin Dvořák.
În anul 1902 a devenit dirijorul teatrului de operetă din Viena şi şi-a început activitatea de creaţie. În căutarea unui drum propriu, Lehár a compus vestitul vals "Aur şi argint" care i-a adus primul succes.
În anul 1902 a intrat în posesia primului său libret de operetă "Fetiţele vieneze" scris de Emil Norini. Tot atunci a făcut cunoştinţă cu celebrul regizor şi libretist Victor Léon colaborând cu el la realizarea şi montarea mai multor operete.
Prima operetă de mare succes a fost "Văduva veselă" compusă în anul 1905, urmată de peste 30 de operete dintre care amintim: "Bărbatul cu trei neveste" (1908), "Contele de Luxemburg" (1909), "Dragoste de ţigan" (1910), "Eva"(1911), "In sfârşit singuri" (1914), "Mazurca albastră" (1920), "Fraschita" (1922), "Primăvară" (1922), "Clo-Clo" (1923), "Paganini" (1925), "Ţareviciul" (1927), "Frederica" (1928), "Ţara surâsului" (1929) etc.
Reformator al operetei, Lehár devine întemeietorul noului curent, înviorând acest gen care decăzuse la finele secolului XIX.

A început cu o demonstraţie paşnică...

Revoluţia Ungară din 1956 împotriva dictaturii bolşevice şi a ocupaţiei sovietice (în maghiară forradalom és szabadságharc) a început în ziua de 23 octombrie. Sătui de conducerea lui Mátyás Rákosi, studenţii au început cu o demonstraţie paşnică, care s-a transformat în revoluţie violentă care s-a sfârşit printr-un masacru comis de trupele sovietice în 10-11 noiembrie 1956. Pierderile de vieţi s-au estimat la circa 2.500 maghiari şi 700 soldaţi ruşi; alţi aproximativ 200,.00 de locuitori au părăsit Ungaria spre occident.
În 1953 Ungaria a trecut printr-o perioadă tulbure, agitată de conducerea stalinistă, în jur de 40.000 de oameni nevinovaţi au fost arestaţi şi aruncaţi în puşcărie sub supravegherea poliţiei ÁVH, alţi aproximativ 13.000 de cetăţeni au fost exilaţi şi puşi sub interdicţie să se întoarcă la Budapesta. Între 1950 şi 1953 un milion de oameni erau sub procedură juridică de procuratură, din doi oameni unul era acuzat. La 5 martie 1953 Stalin a decedat, iar congresul al XX-lea al Partidului Comunist Sovietic s-a delimitat de politica aspră introdusă în Ungaria şi a început de-stalinizarea (schimbarea politicii staliniste). În luna iunie 1956 secretarul de partid Mihail Suslov a transmis un mesaj cu două înţelesuri către conducătorii unguri: Mátyás Rákosi trebuie să rămână, dar pe "Kádar care reprezintă nemulţumirea atmosferii comuniste, şi care e de origine maghiară trebuie pus la conducere"; Suslov a menţionat ca prea mulţi evrei sunt la conducere - ceva anormal, iar prin instalarea la conducere a lui János Kádár, Ungaria poate avea stăpânire asupra statului ungar şi să evite o criză internă.
La 18 iulie 1956, Mátyás Rákosi a fost forţat să demisioneze din funcţia de Secretar General al Partidului Comunist, fiind înlocuit de Ernő Gerő.
La 23 octombrie 1956, sute de mii de unguri au cerut demisia guvernului bolşevic opresiv, în aceaşi zi milioane de unguri au participat şi au suţinut revolta. În 1956 drapelul maghiar cu emblema comunistă a fost dat jos, spre seara din 23 octombrie 1956 studenţii de la Universitatea tehnică au demonstrat în bulevardul Bem cu o mică solidaritate pro-Gomułka. Foarte rapid au atras şi pe alţii, cu intenţia schimbării din demonstraţie in protest. Mulţi soldaţi maghiari s-au alăturat protestatarilor, au scos steaua sovietică din şapcă şi au aruncat-o la gunoi, au traversat Dunărea spre clădirea Parlamentului, erau cel puţin 100.000 fără a avea vreun lider. Această demonstraţie era în limitile spiritului paşnic. Punctul schimbător a fost când poliţia securităţii maghiare, numită (ÁVH), a deschis focul şi a omorât sute de oameni.
În 23 octombrie 1956 Uniunea Sovietică a executat o intervenţie militară în Ungaria, plănuită încă din aprilie, din cauza situaţiei interne din Ungaria, atunci când ruşii au auzit că Rákosi a plănuit eliminarea unui mare număr de intelectuali maghiari, iar Gerő a pierdut controlul asupra ţării. Trupele sovietice erau staţionate de mai multă vreme, în aşteptare, pe teritoriul României.
Intervenţia ruşilor a avut loc pe data 23 octombrie 1956, aceeaşi zi în care la Budapesta are loc un mare miting studenţesc desfăşurat la Universitatea tehnică. Timp de 5 zile se duc lupte dure între studenţii unguri şi forţele AVH (poliţia secretă maghiară) şi trupele sovietice. Pretextul lor a fost necesitatea de a apăra ţara de invazia NATO. Trupele sovietice s-au luptat în Budapesta, neintervenind în restul ţării. Comandanţii sovietici negociau cu revoluţionarii în cazurile schimburilor de focuri locale. Ungaria la acea vreme era condusă de un guvern prezidat de Imre Nagy, un executiv care nu va obţine credibilitatea în faţa populaţiei decât în momentul în care va negocia statutul trupelor sovietice de pe teritoriul ungar. La 30 octombrie 1956 ruşii mimează intenţia de negociere , ca la 3 noiembrie să procedeze la cucerirea cu blindate a Budapestei. Nagy este înlocuit şi va fi pus în fruntea guvernului Janos Kadar. Insurecţia se soldează cu mii de morţi, 13.000 de răniţi, cu deportarea a 16.000 de persoane şi exilarea a peste 100.000.
Imre Nagy a fost desemnat ca prim-ministru de partidul comunist maghiar. Mulţi dintre susţinătorii lui Imre Nagy l-au denunţat ca trădator. În mod greşit au crezut că va susţine o linie politică agresivă, ca Ernő Gerő sau ca András Hegedűs care a declarat starea de necesitate şi care a ordonat intrarea trupelor sovietice în Ungaria. Foarte rapid s-a dovedit clar că Imre Nagy era împotriva intervenţiei trupelor armatei ruse. Imre Nagy a primit asigurări de la Yuri Andropov că Uniunea Sovietică nu va folosi violenţa pentru opri revoluţia maghiară.
În cursul revoluţiei mulţi politicieni arestaţi, inclus figuri din Biserică, precum cardinalul József Mindszenty, au foşti eliberaţi. Ungaria a avut intenţia să declare ieşirea din Pactul de la Varşovia. Partide politice care erau interzise în perioada 1945-1949 au apărut din nou pe scena politică.
În 4 noiembrie 1956 au intrat din nou în Ungaria trupele sovietice. Uniunea Sovietică justifică intervenţia militară pe baza responsibilitaţii faţă de Pactul de la Varşovia prin formarea guvernului János Kádár, în 3 noiembrie 1956. Această intervenţie a fost o combinaţie de artilerie si bombardamente şi a fost coordonată de acţiuni cu tancuri (6.000 de tancuri) Imre Mécs a zis că armata sovietică a folosit mai multe tancuri împotriva Ungariei faţă de ce au folosit germanii pentru invadarea URSS-ului în cel de-al doilea război mondial. Ţinta a fost Budapesta, care a fost bombardată de artileria sovietică. Această acţiune a continuat până ce consiliul muncitoresc, studenţii şi intelectualii au cerut încetarea focului în 10 noiembrie 1956
* Trupele sovietice intră în Ungaria spre Budapesta prin trecerea graniţei Ucrainei
* La ora 4:15 toată Ungaria este invadată de armata sovietică
* János Kádár în 4 noiembrie 1956 la ora 5:05 se adresează poporului maghiar cu o scrisoare deschisă şi anunţă la radio că este prim-ministru
* Membrii guvernului (majoritatea) Apró Antal, Kossa István, Münnich Ferenc, Dögei Imre, Rónai Sándor, Marosán György s-au informat de la radio că sunt membrii guvernului Kádár.
* La ora 4:30 radio Szabad Kossuth transmite ştiri şi incepe să transmită programe
* La ora 5:20 Imre Nagy cu o voce dramatică anunţă invadarea Ungariei de trupele sovietice, dimineaţa intre ora 6 şi 8 Imre Nagy şi membrii guvernului ajung cer azil la Ambasada Iugoslavă.
* Imre Nagy a fost arestat în 22 noiembrie, iniţial de János Kádár, şi dus în România. Aici, cu concursul Securităţii, este deţinut într-o casă conspirativă din Snagov, sub pază şi strictă supraveghere. Convorbirile telefonice îi erau interceptate, corespondenţa confiscată, fiind - de asemenea - filat 24 de ore din 24. De îndată ce comuniştii unguri, la cererea expresă a Moscovei, cer românilor predarea lui Nagy pentru a fi "judecat", guvernul român se execută.
* Este readus în Ungaria, la Budapesta, şi condamnat la moarte prin spânzurare în 16 iunie 1958, printr-un simulacru de proces, în buna tradiţie a justiţiei staliniste.

"Stejarul"

Ion Andreescu (n. 15 februarie 1850, Bucureşti - d. 22 octombrie 1882, Bucureşti) a fost un pictor, pedagog şi academician român.
Din 1869 urmează "Şcoala de arte frumoase" condusă de Theodor Aman, devenind, în 1872, profesor la catedra de desen liniar şi caligrafie a Seminarului episcopal din Buzău. În 1873 se transferă la gimnaziul comunal "Tudor Vladimirescu", apoi, în 1875, la şcoala de meserii din aceeasi localitate. La sfârşitul anului 1878 pleacă la Paris, unde frecventează cursurile "Academiei libere Julian"; verile pictează la Barbizon (unde se întâlneşte cu Nicolae Grigorescu) şi în alte aşezări rurale. O biografie ingrată, scurtă, desfăşurată sub semnul unei condiţii modeste şi a bolii, caracterizată mai degrabă prin absenţa evenimentelor, printr-o descoperire târzie a necesităţii exprimării artistice, a vocaţiei, în sensul profund al cuvântului, dublează o operă nu numai importantă ca extensie, dar definitivă, matură, constituită fără ezitări şi tribulaţii.
Profesor de desen într-un oraş provincial, liniştit până dincolo de banalitate, Andreescu se dedică picturii cu o fervoare pe care nimic din atitudinea sa anterioară nu părea s-o anunţe. Pictura apare la tânărul solitar, înclinat spre meditaţie, ca iruperea unei nevoi de comunicare, de exprimare, consumată superior şi fără veleităţile publicităţii. Caracterul de introspecţie, tensiunea de autoexprimare vor fi atributele întregii sale arte, remarcabil de unitare, dealtfel, ca sentiment, atitudine şi calitate. Contactul cu arta românească a timpului nu i-a lipsit, dar importanţa unei confruntări cu problematica limbajului, tot mai ferm aduse în prim-plan de arta europeană a epocii, nu trebuie neglijată. Deşi de la început lucrările pictorului român au decizia şi consistenţa operei autentice, în ultimii ani ai şederii îl găsim în Franţa, clarificat, stăpân pe mijloace, construind spaţiile cu subtilitatea cromatică pe care o dă doar desăvârşita dezinvoltură tehnică.
În "Stejarul" una din capodoperele sale, regăsim întrega emoţie, patosul reţinut, temperat de melancolie al artistului. Compoziţia, bazată pe contrapunctul dintre masele solide ale vegetaţiei şi cerul adânc, este dominată de verticala impunătoare a copacului. Mişcarea pe care diferenţele de cald şi rece ale tonurilor o imprimă materiei, demonstrează o rafinată ştiinţă a construcţiei plastice. Fără ambiţia de a nega ierarhii valorice şi cronologice, putem afirma că este primul pictor român cu adevărat modern, fiind în acelaşi timp unul dintre punctele de referinţă atunci când vorbim despre tradiţia artei noastre.