der "Magister der Philosophie"

Georg Wilhelm Friedrich Hegel (n. 27 august 1770, Stuttgart - d. 14 noiembrie 1831, Berlin) a fost un filozof german, principal reprezentant al idealismului în filozofia secolului al XIX-lea.
Hegel s-a născut în 1770 la Stuttgart/Württemberg, fiul unui înalt funcţionar la curtea de conturi. La vârsta de 18 ani se înscrie la seminarul din Tübingen, unde studiază filozofia, istoria, teologia şi limbile clasice, latina şi greaca. Aici îi cunoaşte pe Friedrich Hölderlin şi pe Friedrich Wilhelm Schelling, cu care leagă o strânsă prietenie. Este fascinat de lucrările lui Spinoza, Kant, Rousseau şi urmăreşte cu entuziasm evenimentele Revoluţiei franceze. În 1790 obţine titlul der "Magister der Philosophie" iar trei ani mai târziu termină studiul teologiei. Timp de opt ani lucrează ca profesor particular în diverse familii din Berna şi Frankfurt am Main, până în 1801, când devine docent la Universitatea din Jena şi scrie lucrarea "Diferenţa între sistemele lui Fichte şi Schelling". Împreună cu Schelling fondează revista "Kritische Zeitschrift der Philosophie". În 1807 publică lucrarea sa fundamentală "Fenomenologia spiritului" (Phänomenologie des Geistes]]. Între 1808 şi 1816 este rectorul gimnaziului din Nürnberg şi publică lucrarea "Ştiinţa logicii" (Wissenschaft de Logik, 1812-1816). În 1818, după o scurtă activitate la Universitatea din Heidelberg, ocupă catedra de filozofie la Universitatea din Berlin, care aparţinuse lui Fichte, şi începe, în prelegerile ţinute, să propage propria sa filozofie, ce va fi succesiv publicată în "Enciclopedia ştiinţelor filozofice" (Enzyklopädie der philosophischen Wissenschaften, 1817-1830), cuprinzând filozofia dreptului, a istoriei, religiei, istoria filozofiei etc. Hegel moare la 14 noiembrie 1831 în Berlin, victimă a unei epidemii de holeră.

Creierul său a fost donat în scopuri ştiinţifice

Albert Einstein (n. 14 martie 1879, Ulm - d. 18 aprilie 1955, Princeton) a fost fizician evreu german, apoi apatrid (1896), elveţian (1899), emigrat în 1933 în SUA, naturalizat elveţiano-american în 1940, profesor universitar la Berlin şi Princeton. Celebritatea sa se datorează în special formulării teoriei relativităţii. În 1921 i s-a decernat Premiul Nobel pentru Fizică.
Cele mai multe dintre contribuţiile sale în fizică sunt legate de teoria relativităţii restrânse (1905), care unesc mecanica cu electromagnetismul, şi de teoria relativităţii generalizate (1915) care extinde principiul relativităţii mişcării neuniforme, elaborând o nouă teorie a gravitaţiei.
Alte contribuţii ale sale includ cosmologia relativistă, teoria capilarităţii, probleme clasice ale mecanicii statistice cu aplicaţii în mecanica cuantică, explicarea mişcării browniene a moleculelor, probabilitatea tranziţiei atomice, teoria cuantelor pentru gazul monoatomic, proprietăţile termice al luminii (al căror studiu a condus la elaborarea teoriei fotonice), teoria radiaţiei (ce include emisia stimulată), teoria câmpurilor unitară şi geometrizarea fizicii.
Una din formulele sale celebre este E=mc², care cuantifică energia disponibilă a materiei.
Cercetările sale au contribuit (nu în mod direct aşa cum se crede) la realizarea bombei atomice şi la evoluţia studiului energiei nucleare.
Einstein nu s-a manifestat doar în domeniul ştiinţei. A fost un activ militant al păcii şi susţinător al cauzei etniei evreieşti căreia îi aparţinea.
Einstein a publicat peste 300 de lucrări ştiinţifice şi peste 150 în alte domenii.
După 1919 meritele lui Einstein au fost recunoscute pe plan mondial. Vizitele sale în orice parte a Terrei au devenit evenimente naţionale; fotografii şi reporterii îl urmăreau peste tot.
Einstein şi-a folosit renumele pentru a-şi propaga propriile sale vederi politice şi sociale.
Cele două mişcări sociale care au primit întregul său sprijin au fost pacifismul şi sionismul.
Datorită unei boli netratate de o lungă perioadă de timp şi refuzului de a i se efectua o intervenţie chirurgicală asupra arterelor cardiace, Einstein se stinge din viaţă în 1955 în urma unui atac de cord.
La cererea sa, creierul său a fost donat în scopuri ştiinţifice, iar restul rămăşiţelor pământeşti sunt incinerate şi aruncate într-un râu.

Missa solemnis

Ludwig van Beethoven (16 decembrie 1770, Bonn - 26 martie 1827, Viena) a fost un compozitor german, recunoscut ca unul din cei mai mari compozitori din istoria muzicii. Beethoven este considerat un compozitor de tranziţie între perioadele clasică şi romantică ale muzicii.
Ludwig van Beethoven s-a născut în 1770 la Bonn, Germania, ca fiu al lui Johann van Beethoven (1740-1792), de origine flamandă şi al Magdalenei Keverich van Beethoven (1744-1787). Până relativ recent ziua de 16 decembrie este considerată, în multe lucrări de referinţă, ca fiind data de naştere a lui Beethoven deoarece se ştie că el a fost botezat pe 17 decembrie, ori la vremea respectivă copiii erau botezaţi la o zi după naştere. Oricum această presupunere este încă privită cu rezerve la ora actuală.
Mediul familial nu îi era tocmai favorabil, sub autoritatea capricioasă a tatălui, un cântăreţ de curte mediocru, alcoolic notoriu. Observând însă talentul muzical precoce al fiului său, acesta a încercat să facă, fără succes, din micul Ludwig un copil-minune, asemenea lui Wolfgang Amadeus Mozart. Beethoven a început să ia lecţii de muzică, în jurul vârstei de 10 ani, cu organistul Christian Gottlob Neefe. Acesta recunoaşte dotarea muzicală excepţională a tânărului Beethoven şi, cu sprijinul Arhiepiscopului din Bonn, Maximilian Franz, îi facilitează în 1787 o călătorie la Viena. Aici ia probabil câteva lecţii cu Mozart, dar trebuie să se întoarcă după scurt timp la Bonn, din cauza înbolnăvirii şi morţii mamei sale. În următorii patru ani lucrează cu capela curţii şi cu orchestra teatrului din Bonn, având astfel prilejul să-şi îmbogăţească cunoştinţele muzicale cu operele aflate în circulaţie în acel timp. În această perioadă compune o Cantată cu ocazia morţii împăratului Iosif al II-lea.
În noiembrie 1792, Beethoven pleacă pentru a doua oară la Viena, unde devine elevul lui Joseph Haydn, mai târziu şi al lui Antonio Salieri. În capitala imperiului habsburgic, Beethoven reuşeşte să câştige favorurile aristocraţiei vieneze prin concerte private, cu care ocazie capătă faima de virtuos pianist şi de compozitor. Graţie acestor relaţii şi a contactelor cu casele de editură, care îi publică unele compoziţii, Beethoven reuşeşte să dobândească o independenţă, pe care şi-a dorit-o cândva şi Mozart.
În martie 1795 apare pentru prima dată în faţa publicului vienez executând primul său concert pentru pian şi orchestră. Urmează o serie de concerte la Praga, Dresda, Berlin şi Preßburg (Bratislava). După primele sonate pentru pian - printre care sonata op. 13 "Patetica" - , Beethoven deschide, începând cu anul 1798, seria cvartetelor de coarde, compune şi prima lui simfonie, în Do-major. În acelaşi timp apar primele semne ale scăderii auzului, ceea ce îl face să se izoleze tot mai mult de societate. În celebrul "Testament de la Heiligenstadt" (1802) Beethoven se adresează fratelui său, înspăimântat de surzenia sa tot mai accentuată. Totuşi, tocmai în aceşti ani, Beethoven compune o serie de opere desăvârşite ale stilului clasic de maturitate, ca cele trei sonate pentru pian op. 31, simfonia III-a "Eroica", apoi sonata pentru pian op. 57 "Appassionata", concertul pentru vioară şi orchestră, simfoniile a V-a (a "Destinului") şi a VI-a ("Pastorala"). În aceste compoziţii se observă deosebirile faţă de operele compuse în primii săi ani în Viena: orchestra devine principalul "instrument" al lui Beethoven, chiar şi operele compuse pentru instrumente soliste au un caracter orchestral.
Prin anul 1818, Beethoven devine complet surd, singura modalitate de a comunica cu interlocutorii erau "caietele de conversaţii", în care aceştia scriau în loc să vorbească. Surditatea nu i-a întrerupt însă creaţia artistică, în 1819 compune "Variaţiile-Diabelli" pentru pian, în 1820 se execută prima versiune a "Missei Solemnis", realizează ultimele sale sonate pentru pian şi cvartetele de coarde, în sfârşit, Simfonia a IX-a. În ziua de 7 mai 1824 a avut loc la Viena prima audiţie a Simfoniei a IX-a. Succesul a fost triumfal, s-ar putea spune revoluţionar. Beethoven a fost întâmpinat cu cinci salve de aplauze, când, potrivit etichetei, însăşi familia imperială era salutată la intrarea în sală doar cu trei salve. Simfonia a dezlănţuit un entuziasm delirant, multă lume plângea. Beethoven, care se găsea pe scenă cu faţa la orchestră, nu percepea nimic din cele ce se petreceau în sală, unde lumea ridicată în picioare striga şi îşi agita pălăriile. Una din soliste l-a întors pe Beethoven cu faţa la public, putând astfel să-şi trăiască triumful.
Tot mai bolnav, fiind ţintuit la pat încă din decembrie 1826, Beethoven moare la 26 martie 1827, în urma unei boli de ficat. La înmormântarea în cimintirul Währinger au luat parte mii de locuitori ai Vienei, cuvântul de adio l-a rostit poetul Franz Grillparzer. A fost ulterior de două ori exhumat şi reîngropat in Cimitirul Central (Zentralfriedhof) din Viena.

Cu un pas înaintea epocii în care a trăit

24 martie 1882 Robert Koch, medic şi microbiolog german, a anunţat descoperirea bacilului tuberculozei. În 1891 în calitate de Profesor Onorific al Facultății de Medicina din Berlin și director al Institului de Boli Infecţioase se reîntoarce la cecetarea bacilului tuberculozei şi reuşeşte să creeze o formă inactivată a bacilului pe care o denumeşte tuberculină. Pune bazele obţinerii tuberculinei prin două căi diferite, fiecare tuberculină primind numele de "cea veche" și "cea noua". Însă comunicarea pe care o susţine asupra obţinerii tuberculinei, naşte vii comentarii și controverse, care culminează atunci când tuberculina nu se ridica la înălțimea așteptarilor opiniei publice în combaterea flagelului tuberculozei.
În 1896 anunţă obţinerea unei noi tuberculine , însă și de data această rezultatele sunt sub așteptări; această tuberculină va avea însă un rol important ca substanţă de diagnostic. În 1901 la Congresul Internaţional al Tuberculozei (Londra) Koch afirmă că bacilii care provoacă tuberculoza la om şi animale nu sunt identici, afirmaţie care bulversează lumea medicală; însă timpul va demonstra că savantul a avut dreptate.
Koch a stabilit cauza bacterială a mai multor boli infecţioase şi a descoperit microorganismele care cauzeaza antraxul (1876), infectarea rănilor (1878), tuberculoza (1882), conjunctivita (1883), holera (1884) si alte boli. A fost profesor la Universitatea din Berlin din 1885 până în 1891 şi şef al Institutului de Boli Infecţioase (pe care l-a fondat tot el), din 1891 până în 1904. Pentru contribuţiile lui la studiul infecţiei tuberculoase, Koch a primit în 1905 Premiul Nobel pentru Fiziologie/Medicină.

Armee der Weimarer Republik

La 23 martie 1921 a fost creată Reichswehr, armata Republicii de la Weimar. Perioada istoriei germane dintre anii 1919-1933 este cunoscută ca Republica de la Weimar. Numele provine de la oraşul Weimar, unde o adunare naţională convenea la producerea unei noi constituţii, după ce monarhia germană a fost abolită în urma înfrângerii naţiunii în Primul Război Mondial. Deşi era republică, numele oficial al ţării era Deutsches Reich.
Guvernul provizuriu este dominat de socialiştii moderaţi. Aceştia nu sunt de acord cu o transformare radicală a societăţii: ei vor să pună la punct un sistem democratic şi pluralist. Alegerile generale pentru o Adunare Constituantă prin vot universal (femeile vor vota acum pentru întâia dată) sunt anunţate pentru ianuarie 1919. În toamna anului 1918 mişcările revoluţionare l-au determinat pe împăratul Wilhelm al II-lea să abdice şi să plece în exil. Socialiştii au preluat puterea şi au proclamat republica. Pentru a împiedica invadarea ţării, ei au semnat armistiţiul, atrăgându-şi ostilitatea naţionaliştilor care refuzau să recunoască înfrângerea din primul război mondial.
În ianuarie, spartakiştii, aripa stângă a socialiştilor, imitând pe bolşevicii ruşi, au încercat să preia puterea. Cu ajutorul unor formaţii para-militare credincioase guvernului mişcarea spartakistă a fost înăbuşită, iar conducătorii spartakişti Karl Liebknecht şi Rosa Luxemburg au fost asasinaţi. Această săptămână este denumită "săptămâna sângeroasă" între 5 şi 12 ianuarie 1919. O a doua insurecţie va fi înăbuşită la Berlin în martie 1919.
În primăvara anului 1919, Adunarea Constituantă reunită la Weimar a adoptat o constituţie care transforma Germania într-o democraţie, o republică federală condusă de un parlament (Reichstag) şi de un preşedinte ales prin vot universal. Noul guvern a trebuit să facă faţă agitaţiilor politice atât de stânga cât şi de dreapta precum şi gravei crize economice şi sociale.
Constituţia care intră în vigoare în septembrie 1919, dă naştere unei Republici Federale şi Democratice. Germania este împărţită în 17 landuri, care au fiecare Adunarea lor constituantă aleasă şi guvernul lor. Landurile au anumite prerogative în domeniul poliţiei, al cultelor, culturii şi educaţiei. Statul federal este însă, cel care deţine adevărata putere, împărţită între Parlament şi preşedintele Republicii.
Ocuparea bogatei zone Ruhr de către Franţa în 1923 a adus economia germană în pragul colapsului. Inflaţia a devenit galopantă şi a izbucnit foametea. Republica, ne-populară chiar de la naşterea ei, a trebuit să facă faţă unor încercări de lovituri de stat, precum cea din 1920 a lui Wolfgang Kapp de la Berlin, sau cea din 1923, aşa-zisul "puci" al lui Adolf Hitler de la München.

"Bate în ciocoi, unde mănâncă sudoarea poporului suveran"

Ion Luca Caragiale (n. 1 februarie 1852, Haimanale, judeţul Prahova, astăzi I. L. Caragiale, judeţul Dâmboviţa, d. 9 iunie 1912, Berlin) a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic şi ziarist român, de origine greacă. Este considerat a fi cel mai mare dramaturg român şi unul dintre cei mai importanţi scriitori români. A fost ales membru al Academiei Române post-mortem.

S-a născut în ziua de 1 februarie 1852, în satul Haimanale, care-i poartă astăzi numele, fiind primul născut al lui Luca Caragiale şi al Ecaterinei. Tatăl său (1812 - 1870) şi fraţii acestuia, Costache şi Iorgu, s-au născut la Constantinopol, ca fii ai lui Ştefan, de profesie bucătar, angajat de Ion George Caragea în suita sa la sfârşitul anului 1812.
Atras de teatru, Luca s-a căsătorit în 1839 cu actriţa şi cântăreaţa Caloropulos, de care s-a despărţit, fără a divorţa vreodată, întemeindu-şi o familie statornică cu braşoveanca Ecaterina, fiica negustorului grec Luca Chiriac Caraboas.
Primele studii le-a făcut între anii 1859 şi 1860 cu părintele Marinache, de la Biserica Sf. Gheorghe din Ploieşti, iar până în anul 1864 a urmat clasele primare II-V, la Şcoala Domnească din Ploieşti. Până în 1867 a urmat trei clase la Gimnaziul „Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploieşti, iar în 1868 a terminat clasa a V-a liceală la Bucureşti.
Viitorul mare clasic a absolvit Gimnaziul „Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploieşti, pe care l-a numit, în Grand Hôtel „Victoria Română”, oraşul său natal. Singurul institutor de care autorul Momentelor şi-a adus aminte cu recunoştinţă a fost ardeleanul Bazil Drăgoşescu, acela care în schiţa memorialistică După 50 de ani l-a primit în clasă pe voievodul Unirii. Adolescentul Iancu a început să scrie în taină poezii, dar înainte de debutul literar a fost fascinat de performanţele teatrale ale unchiului său, Iorgu Caragiale care era actor şi şef de trupă, fixată la Bucureşti sau ambulantă. În 1868 a obţinut de la tatăl său autorizaţia de a frecventa Conservatorul de Artă Dramatică, în care fratele acestuia, Costache, preda la clasa de declamaţie şi mimică. În 1870 a fost nevoit să abandoneze proiectul actoriei şi s-a mutat cu familia la Bucureşti, luându-şi cu seriozitate în primire obligaţiile unui bun şef de familie. Tot în anul 1870, a fost numit copist la Tribunalul Prahova.
În 1889, anul morţii poetului Mihai Eminescu, Caragiale a publicat articolul În Nirvana. În 1890 a fost profesor de istorie la clasele I-IV la Liceul Particular Sf. Gheorghe, iar în 1892 şi-a exprimat intenţia de a se expatria la Sibiu sau la Braşov. În 1903, la 24 februarie a avut o încercare de a se muta la Cluj, însă în luna noiembrie şi-a stabilit domiciliul provizoriu la Berlin. În 1905, la 14 martie s-a stabilit definitiv la Berlin.
Opera lui Ion Luca Caragiale cuprinde teatru (opt comedii şi o dramă), nuvele şi povestiri, momente şi schiţe, publicistică, parodii, poezii. Caragiale nu este numai întemeietorul teatrului comic din România, ci şi unul dintre principalii fondatori ai teatrului naţional. Operele sale, în special comediile sunt exemple excelente ale realismului critic românesc.

(după Wikipedia)

Citiți NETICHET - Regulile ce trebuie respectate!

Zidul Berlinului

În noaptea de 12 spre 13 august 1961 a început ridicarea Zidului Berlinului. Separarea est germanilor de berlinezii din vest. A rezistat până la 9 noiembrie 1989. Cortina de fier este o sintagmă des folosită pentru a desemna linia de demarcaţie în Europa între Europa Occidentală şi Europa Răsăriteană din perioada războiului rece. Termenul de "cortină de fier" fusese folosit încă din 1819 cu sensul de "barieră impenetrabilă", iar din 1920 a început să fie asociat cu limita vestică a sferei de influenţă a Uniunii Sovietice. În timpul celui de-al doilea război mondial, sintagma a fost utilizată ocazional de către ministrul german al propagandei Joseph Goebbels şi contele Lutz Schwerin von Krosigk. Însă "cortina de fier" nu a intrat în uz curent decât în urma celebrului discurs al lui Winston Churchill de pe 5 martie 1946, în care a remarcat: "De la Stettin, la Marea Baltică, până la Trieste, la Marea Adriatică, o cortină de fier a coborât de-a curmezişul continentului." (Wikipedia)

Brandenburger Tor

În 6 uagust 1791 a avut loc inaugurarea Porţii Brandenburg din Berlin. Poarta Brandenburgică (în germană - Brandenburger Tor) la Pariser Platz în Berlin-Mitte a fost construită între anii 1788-1791 de Carl Gotthard Langhans şi este cel mai important simbol al oraşului şi concomitent simbol de stat de care sunt legate multe evenimente importante din istoria Berlinului, a Germaniei, a Europei şi a lumii din secolul XX. Clădirea este în stilul clasicismului timpuriu.