Ultima apariţie: ROMGAZ - 100 de ani

Pământul, "planeta albastră", al cărui nume are diferite prezentări: Pavimentum, în limba latină, Gaia, în mitologia greacă, Tellus, în mitologia romană şi a cărei vârstă este evaluată la peste 4,5 miliarde de ani, ascunde în straturile sale solide şi în adâncimile mărilor, un imens izvor de resurse care a asigurat perpetuarea vieţii şi progresul societăţii umane.

Printre bogăţiile naturale ale subsolului, gazele naturale se regăsesc în rândul surselor energetice directe sau convertite în diverse forme de energie. Originea lor şi procesele de acumulare în scoarţa terestră sunt strâns legate de transformarea materiei organice lichide sau solide în gaze naturale acumulate în adâncurile scoarţei terestre.
Asociate de regulă cu petrolul, gazele naturale s-au format prin transformări complexe, în urmă cu 15-600 milioane de ani, fiind puse în evidenţă ca resursă energetică la începutul secolului 19. În timp au substituit alte forme şi resurse energetice, ajungând să acopere în zilele noastre 24% din necesarul energetic mondial.
Gazele naturale au fost semnalate în Europa, în perioada anilor 1701-1750, pe teritoriul Poloniei, lângă izvoarele de ape minerale de la Blekota, fiind percepute emanaţii de gaze ce se vedeau ca “nişte limbi de foc slabe”.
În Transilvania, în anul 1909, forările pentru descoperirea zăcămintelor de sodiu şi potasiu, au pus în evidenţă prezenţa gazului natural existent în scoarţa terestră sub forma unor acumulări de înaltă presiune. Cotată, la vremea respectivă, ca a patra sondă din lume, după debitul de gaze, Sonda 2 Sărmăşel (judeţul Mureş), este considerată prima sondă de gaze naturale de pe teritoriul actual al României. După evaluarea avantajelor exploatării unui astfel de zăcământ, Sonda 2 Sărmăşel a fost racordată, în anul 1914, la prima conductă din oţel pentru transportul gazului natural (Sărmăşel - Turda) pentru asigurarea alimentării cu gaze a unor consumatori industriali din oraşul Turda, inclusiv a sistemului de iluminat stradal din acest oraş, care a constituit o premieră europeană. Într-un interval de aproape şapte decenii, (1909-1935 şi 1951-1993), Sonda 2 Sărmăşel a asigurat un volum de 1,4 miliarde m³ (10% din actuala producţie a României).
Considerat Monument al Ştiinţei şi Tehnicii Gazifere, Sonda 2 Sărmăşel se află astăzi în patrimoniul Societăţii Naţionale de Gaze Naturale ROMGAZ S.A. Mediaş, care valorifică o experienţă de 100 de ani în domeniul gazelor naturale. Având în structura sa 6 sucursale cu sedii în oraşele Mediaş, Târgu Mureş, Ploieşti şi Bratislava, ROMGAZ are în exploatare 3.600 sonde prin care se extrage anual un volum de gaze – echivalent cu 40% din consumul României şi dispune de o capacitate de înmagazinare de peste 2,5 miliarde m³/ciclu în 6 depozite subterane.
Alături de preocuparea de a descoperi noi zăcăminte de gaze naturale şi de a asigura livrarea continuă a acestora, compania pune pe primul plan minimizarea impactului negativ asupra factorilor de mediu. (sursa - Romfilatelia)

Saligny a construit cel mai lung pod din Europa

Anghel I. Saligny (n. 19 aprilie 1854, Şerbăneşti, judeţul Galaţi - d. 17 iunie 1925, Bucureşti), academician, inginer constructor, ministru şi pedagog român, este considerat unul dintre pionierii tehnicii mondiale în proiectarea şi construcţia podurilor şi silozurilor cu structură metalică, respectiv de beton armat, unul dintre întemeietorii ingineriei româneşti.
Anghel Saligny s-a născut în data de 19 aprilie 1854, în comuna Şerbăneşti, judeţul Tecuci (actualmente, judeţul Galaţi) şi a murit la data de 17 iunie 1925, Bucureşti. A avut un frate cu un an mai mare, Alfons Oscar I. Saligny (1853 - 1903), care a devenit un chimist cunoscut, membru corespondent al Academiei Române, respectiv o soră Sofia Saligny, împreună cu care a făcut clasele superioare de liceu la Potsdam.
A urmat primele clase de şcoală la pensionul de copii din Focşani, înfiinţat de tatăl său, Alfred Saligny, pedagog de origine franceză din Alsacia, stabilit în România, apoi a urmat studiile secundare, la gimnaziul din Focşani şi, ulterior, liceul în Germania, la Potsdam.
În anul 1885, ca de obicei când era vorba de mari lucrări inginereşti publice, guvernul român a organizat un concurs internaţional pentru proiectul unui pod de cale ferată peste Dunăre, la Cernavodă. Nemulţumită de ofertele prezentate de firme străine, atât Comisia de adjudecare a ofertelor, alcătuită din specialişti români şi străini, cât şi Direcţia generală a Căilor Ferate Române iau decizia de a încredinţa dificila lucrare inginerului român Anghel Saligny şi colaboratorilor săi.
Astfel, la 21 octombrie 1890, în prezenţa regelui Carol I, era marcată începerea lucrărilor pentru noul pod. La numai cinci ani de la începerea lucrărilor, în ziua de 14 septembrie 1895, în prezenţa regelui şi a unei numeroase şi entuziaste asistenţe, era inaugurat sistemul de poduri de cale ferată ce traversează Dunărea între Feteşti şi Cernavodă, proiectat şi construit sub coordonarea lui Anghel Saligny şi purtând numele regelui Carol I.
Sistemul cuprinde două poduri principale, cu deschideri între 140 şi 190 metri şi cu o înălţime liberă de 30 de metri, precum şi o serie de alte lucrări. Dintre numeroasele soluţii absolut originale care au fost aplicate cu succes la realizarea podului de la Cernavodă, vom aminti aici numai una: folosirea, în premieră mondială la astfel de lucrări, a oţelului moale – fapt ce a contribuit la durabilitatea acestei lucrări, dovedită timp de 100 de ani.
Complexul originar de poduri de la Cernavodă se compunea dintr-un pod peste braţul Borcea (unul dintre braţele Dunarii), unul peste Dunare şi un viaduct peste balta Iezerului, desfiinţat în 1969, în urma desecării acestei bălţi, şi înlocuit cu un terasament de rambleu. Podul de la Cernavoda a fost, la acea vreme, cel mai lung pod din Europa şi unul dintre principalele poduri metalice cu deschidere mare din lume având o deschidere de 4.088 m între malul stâng şi cel drept al văii Dunării.
Podul de la Cernavodă, dublat astăzi de un sistem de poduri combinate, construit, evident, tot de ingineri români, rămâne cel mai important simbol al ingineriei româneşti din perioada de început, examenul său de maturitate, trecut cu strălucirea dată de împlinirea secolului de existenţă şi funcţionare non-stop.

"Bate în ciocoi, unde mănâncă sudoarea poporului suveran"

Ion Luca Caragiale (n. 1 februarie 1852, Haimanale, judeţul Prahova, astăzi I. L. Caragiale, judeţul Dâmboviţa, d. 9 iunie 1912, Berlin) a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic şi ziarist român, de origine greacă. Este considerat a fi cel mai mare dramaturg român şi unul dintre cei mai importanţi scriitori români. A fost ales membru al Academiei Române post-mortem.

S-a născut în ziua de 1 februarie 1852, în satul Haimanale, care-i poartă astăzi numele, fiind primul născut al lui Luca Caragiale şi al Ecaterinei. Tatăl său (1812 - 1870) şi fraţii acestuia, Costache şi Iorgu, s-au născut la Constantinopol, ca fii ai lui Ştefan, de profesie bucătar, angajat de Ion George Caragea în suita sa la sfârşitul anului 1812.
Atras de teatru, Luca s-a căsătorit în 1839 cu actriţa şi cântăreaţa Caloropulos, de care s-a despărţit, fără a divorţa vreodată, întemeindu-şi o familie statornică cu braşoveanca Ecaterina, fiica negustorului grec Luca Chiriac Caraboas.
Primele studii le-a făcut între anii 1859 şi 1860 cu părintele Marinache, de la Biserica Sf. Gheorghe din Ploieşti, iar până în anul 1864 a urmat clasele primare II-V, la Şcoala Domnească din Ploieşti. Până în 1867 a urmat trei clase la Gimnaziul „Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploieşti, iar în 1868 a terminat clasa a V-a liceală la Bucureşti.
Viitorul mare clasic a absolvit Gimnaziul „Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploieşti, pe care l-a numit, în Grand Hôtel „Victoria Română”, oraşul său natal. Singurul institutor de care autorul Momentelor şi-a adus aminte cu recunoştinţă a fost ardeleanul Bazil Drăgoşescu, acela care în schiţa memorialistică După 50 de ani l-a primit în clasă pe voievodul Unirii. Adolescentul Iancu a început să scrie în taină poezii, dar înainte de debutul literar a fost fascinat de performanţele teatrale ale unchiului său, Iorgu Caragiale care era actor şi şef de trupă, fixată la Bucureşti sau ambulantă. În 1868 a obţinut de la tatăl său autorizaţia de a frecventa Conservatorul de Artă Dramatică, în care fratele acestuia, Costache, preda la clasa de declamaţie şi mimică. În 1870 a fost nevoit să abandoneze proiectul actoriei şi s-a mutat cu familia la Bucureşti, luându-şi cu seriozitate în primire obligaţiile unui bun şef de familie. Tot în anul 1870, a fost numit copist la Tribunalul Prahova.
În 1889, anul morţii poetului Mihai Eminescu, Caragiale a publicat articolul În Nirvana. În 1890 a fost profesor de istorie la clasele I-IV la Liceul Particular Sf. Gheorghe, iar în 1892 şi-a exprimat intenţia de a se expatria la Sibiu sau la Braşov. În 1903, la 24 februarie a avut o încercare de a se muta la Cluj, însă în luna noiembrie şi-a stabilit domiciliul provizoriu la Berlin. În 1905, la 14 martie s-a stabilit definitiv la Berlin.
Opera lui Ion Luca Caragiale cuprinde teatru (opt comedii şi o dramă), nuvele şi povestiri, momente şi schiţe, publicistică, parodii, poezii. Caragiale nu este numai întemeietorul teatrului comic din România, ci şi unul dintre principalii fondatori ai teatrului naţional. Operele sale, în special comediile sunt exemple excelente ale realismului critic românesc.

(după Wikipedia)

Citiți NETICHET - Regulile ce trebuie respectate!

C. F. M. Ploiești amenință cu proces

pentru a mărire click pe imagine

C. F. Ploieşti e de partea Moţiunii

pentru a mărire click pe imagine

Axa Cluj-Ploieşti-Bucureşti-Iaşi

CLUBUL FILATELIC PLOIEŞTI
Nr. 58/17.10.2008

Către

Biroul Executiv al Federaţiei Filatelice Române,

CLUBUL FILATELIC PLOIEŞTI membru al Federaţiei Filatelice Române, luând act de nerespectarea art. 22(1) din Statutul FFR de către Biroul Executiv al FFR privind convocarea Congresului FFR şi împiedicarea depunerii candidaturilor în mod STATUTAR, se SOLIDARIZEAZĂ cu ASOCIAŢIA FILATELIŞTILOR DIN JUDEŢUL CLUJ, se alătură în acelaşi demers colegilor de la CLUBUL FILATELIC INDEPENDENT "NICOLAE BĂLCESCU" - BUCUREŞTI şi SUSŢINE CEREREA DE REPROGRAMARE A CONGRESULUI FFR.
Convocarea Congresului FFR TREBUIE să se facă în conformitate cu Statutul FFR şi să ofere posibilitatea participării la Congres a tuturor membrilor asociaţi, precum şi posibilitatea depunerii de candidaturi pentru funcţiile de conducere ale FFR, în termenul statutar de 15 zile de la data convocării.

Preşedinte

ing. Aurel Diaconu

Şeful sectorului suflete

Toma Caragiu (n. 21 august 1925 - d. 4 martie 1977, Bucureşti), a fost unul din cei mai mari actori români, cu activitate bogată în teatru, TV, film. A interpretat cu precădere roluri de comedie, dar a excelat şi în drame, unul dintre filmele sale de referinţă fiind Actorul şi sălbaticii.

S-a născut la 21 august 1925 dintr-o familie de aromâni (Nico Caragiu si Atena Papastere Caragiu) originară din satul grecesc Aetomilitsa, regiunea Epirus. Familia Caragiu se stabileşte la Ploieşti, iar Toma devine elevul Liceulului "Sfinţii Petru şi Pavel" din Ploieşti.
Este cooptat în trupa de teatru a liceului şi scrie în revista liceului „Frământări”. Obţine diploma de bacalaureat în vara anului 1945. Se înscrie la Drept, dar abandonează cursurile şi intră la Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică Bucureşti, clasa Victor Ion Popa. În vacanţe susţine o vie muncă de animator cultural, adună în jurul său tineri artişti şi realizează spectacolul „Tache, Ianke şi Cadâr” de V. I. Popa, pe care îl joacă la cinematograful „Modern” din Ploieşti, apoi „Trandafirii roşii” de Zaharia Bârsan. Astfel, ia fiinţă „Brigada culturală Prahova”, nucleu ce se va transforma în 1947 în „Teatrul Sindicatelor Unite” din care se va naşte, în 1949, „Teatrul de Stat Ploieşti”.
Debutul pe o scenă adevarată se produce în 1948, pe scena Studioului Teatrului Naţional din Piata Amzei, când, student fiind, în anul III, i se încredinţează rolul unui scutier din „Toreadorul din Olmado” în regia lui Ion Şahighian. La 1 mai 1948 este angajat ca membru al corpului artistic al Teatrului Naţional. În 1949, la 24 ani, obţine Diploma de absolvire a IATC. La 1 Aprilie 1951 se angajează la nou înfiinţatul Teatru de Stat din Constanţa unde joaca, printre altele, rolul Rica Venturiano din „O noapte furtunoasă”. În anul 1953, la vârsta de 28 de ani, este numit Director al Teatrului de Stat Ploieşti, funcţie pe care o va deţine timp de 12 ani. A interpretat pe scena ploieşteană 34 de roluri. În 1965 pleacă, invitat de Liviu Ciulei, la Teatrul Bulandra din Bucureşti, lăsând în urma lui o zestre de 90 de premiere. A jucat alături de alţi mari actori cum ar fi Ştefan Bănică, Octavian Cotescu, Anda Călugăreanu, etc.
A murit în mod tragic, sub darâmăturile blocului din Bucureşti unde locuia, în urma cutremurului din 4 martie 1977. Este înmormântat la cimitirul Bellu.

pentru a viziona Fabula click pe butonul play

Republica de la Ploieşti

Republica de la Ploieşti este denumirea unei mişcări antimonarhice din data de 8 august 1870 cunoscută în presa cotidiană sub numele de tulburările de la Ploieşti evenimente pe care I.L. Caragiale le tratează cu ironia lui caracteristică în nuvela Boborul şi în comedia D-ale carnavalului numindu-le intrigi boiereşti.

Formarea acestei mişcări conspirative este determinată de dezamăgirea unor oameni politici ai vremii care sperau ca prin supunerea faţă de o dinastie străină să fie realizată o relaxare, o linişte între partidele politice.
În 8 august 1870 s-au întrunit două organizaţii conspirative având la conducere pe C.T. Grigorescu respectiv pe Radu Stănian. Din aceste organizaţii mai făceau parte Candiano Popescu, Stan Popescu, preotul Nicolae Ioachimescu, locotenentul Comiano, Mitică Călinescu, Titu Bălăceanu, Petre Apostolescu, Guţă Andronescu-Grădinaru.
La această adunare conspirativă se împart sarcinile fiecărui membru al organizaţiei şi se face cunoscut că totul este organizat, domnitorul va fi detronat, conducerea va fi preluată de o regenţă, se va ocupa telegraful, armata şi unele oraşe mari vor solidariza cu mişcarea conspirativă.
Se înlătură temerile unora de o intervenţie străină, se confecţionează steagul nou, stabilindu-se semnale ca tragerea clopotelor şi sunarea trâmbiţelor gărzii naţionale.
Guvernul reuşeşte să aresteze membri ai mişcării conspirative ca Ion Brătianu, generalul Nicolae Golescu, Bogdan Petriceicu Haşdeu, colonelul Nicolae Creţulescu, şi vor urma de represalii deosebit de severe, cu umilire prin bătăi a unora ca preotul Ştefan Dinicescu, Mihăiţă Gogălniceanu, Drăghicescu.
Procesul răzvrătiţilor s-a mutat de la Ploieşti la Târgovişte, sentinţa judecătorească fiind pronunţată la data de 17 octombrie 1870, participanţii civili fiind declaraţi nevinovaţi.
Această mişcare conspirativă nu este ceea ce a fost prezentat de presa vremii, ca o acţiune subversivă a unui grup de cheflii, ci o mişcare organizată care a căutat înlăturarea monarhiei regelui Carol I al României. La această mişcare au participat aproximativ 3000 de oameni, printre care au fost şi demnitari din rândul prefecturii şi poliţiei oraşului. Evenimentul este o parte memorabilă din istoria Ploieştiului. (Wikipedia)