Veselia umple țara,/C-a venit Întai de Mai!

În anul 1889, Congresul Internaţionalei Socialiste a decretat 1 mai Ziua Internaţională a Muncii, în memoria victimelor grevei generale din Chicago, ziua fiind comemorată prin manifestaţii muncitoreşti. Cu timpul, 1 Mai a devenit sărbătoarea muncii în majoritatea ţărilor lumii, diversele manifestări căpătând amploare pe măsură ce autorităţile au convenit cu sindicatele ca această zi să fie liberă.
În România această zi a fost sărbătorită pentru prima dată de către mişcarea socialistă în 1890. În perioada regimului comunist, de 1 mai autorităţile organizau manifestaţii uriaşe pe marile bulevarde, coloanele de muncitori în ţinute festive fiind nevoite să scandeze lozinci şi să poarte pancarte uriaşe. După 1990, importanţa propagandistică a zilei a fost minimalizată, dar oamenii se bucură de acest eveniment sărbătorindu-l în aer liber, la iarbă verde, la mare ori la munte, delectându-se cu mâncărurile tradiţionale: crenvurşti sau mici şi bere.
Reducerea normei orare zilnice de lucru stă la originea semnificaţiei zilei de 1 mai, de sărbătoare internaţională a lucrătorilor. În anul 1872, circa 100 de mii de lucrători din New York, majoritatea din industria construcţiilor, au demonstrat, cerând reducerea timpului de lucru la opt ore.
Data de 1 mai apare, pentru prima dată, în legătură cu întrunirea, din anul 1886, a Federaţiei Sindicatelor din Statele Unite şi Canadei (precursoarea Federaţiei Americane a Muncii). George Edmonston, fondatorul Uniunii Dulgherilor şi Tâmplarilor a iniţiat introducerea unei rezoluţii care stipula ca: „8 ore să constituie ziua legală de muncă de la, şi după 1 mai 1886”, sugerându-se organizaţiilor muncitoreşti respectarea acesteia.
La data de 1 mai 1886, sute de mii de manifestanţi au protestat pe tot teritoriul Statelor Unite. Însă, cea mai mare demonstraţie a avut loc la Chicago, unde au mărşăluit 90 de mii de demonstranţi, din care aproximativ 40 de mii se aflau în grevă. Rezultatul: circa 35 de mii de muncitori au câştigat dreptul la ziua de muncă de 8 ore, fără reducerea salariului.
Dar, ziua de 1 mai a devenit cunoscută pe întreg mapamondul în urma unor incidente violente, care au avut loc trei zile mai târziu, în Piaţa Heymarket din Chicago. Numărul greviştilor se ridicase la peste 65 de mii. În timpul unei demonstraţii, o coloană de muncitori a plecat să se alăture unui protest al angajaţilor de la întreprinderea de prelucrare a lemnului „McCormick”. Poliţia a intervenit, patru protestatari au fost împuşcaţi şi mulţi alţii au fost răniţi.
În seara aceleaşi zile, a fost organizată o nouă demonstraţie în Piaţa Heymarket. Din mulţime, o bombă a fost aruncată spre sediul poliţiei. Au fost răniţi 66 de poliţişti, dintre care șapte au decedat ulterior. Poliţia a ripostat cu focuri de armă, rănind două sute de oameni, din care câţiva mortal. În urma acestor evenimente, opt lideri anarhişti, care aparţineau unei mişcări muncitoreşti promotoare a tacticilor militante, violente, au fost judecaţi. Muncitorii din Anglia, Olanda, Rusia, Italia, Franţa şi Spania au adunat fonduri pentru plata apărării. În urma procesului, cinci dintre aceştia au fost condamnaţi la spânzurătoare şi trei cu închisoarea pe viaţă. Şapte ani mai târziu, o nouă investigaţie i-a găsit nevinovaţi pe cei opt. Mult mai târziu, au apărut dovezi conform cărora, explozia a fost o diversiune, pusă la cale chiar de către un poliţist.
1 Mai a devenit, în aproape toată lumea, Ziua Internaţională a Muncii. Există şi excepţii, de exemplu Australia, Elveţia şi Statele Unite, unde 1 Mai nu este o sărbătoare oficială. În majoritatea ţărilor vest europene, ziua de 1 Mai este zi liberă.
În ţările comuniste, ziua de 1 Mai a fost transformată într-o sărbătoare de stat însoţită de defilări propagandistice. Regimurile comuniste încercau să instrumenteze politic o veche tradiţie a mişcării muncitoreşti internaţionale. De asemenea, şi naziştii au avut tentative de uzurpare a acestor tradiţii. Ziua de 1 mai, fusese transformată într-o sărbătoare a comunităţii naţionale germane, promiţându-se construirea unui socialism naţional, în centrul căruia nu se mai aflau muncitorii, ci arianul considerat un prototip al celor ce muncesc. Un discurs rostit de Hitler la 1 mai 1933 este edificator în acest sens: Certurile şi neînţelegerile simbolizate de lupta de clasă se transformă acum într-un simbol al unităţii şi înălţării naţiunii. Ziua de 1 mai a fost transformată de către nazişti într-o sărbătoare propagandistică. Se suţinea că ziua de 1 mai trebuie să devină o sărbătoare a întregii naţiuni şi nu poate fi transformată într-un simbol al luptei proletare şi a decadenţei. Serbările câmpeneşti, chioşcurile cu bere şi spectacolele nu lipseau, dar sindicatele fuseseră interzise. Organizaţiile muncitoreşti au fost înlocuite cu directive de la partidul unic. Peste timp, grupări radicale folosesc retorica nazistă, participând la proteste violente având ca pretext ziua de 1 Mai (de exemplu, în Germania).
În România, după evenimentele din decembrie 1989, timp de mai mulţi ani, ziua de 1 Mai nu a mai fost sărbătorită prin festivităţi decât la iniţiativa unor reprezentanţi ai unor partide precum PSM şi PRM. În 2003, pentru prima oară în istoria post-decembristă, Blocul Naţional Sindical a încercat organizarea unei adunări populare, cu mici, bere şi muzică, pentru a serba acestă zi. Criticile nu au lipsit, la fel nici acuzaţiile de simpati pro-comuniste, amintirea propagandei PCR fiind încă vie în conştiinţa populaţiei.