Avea 36 de ani

Diana, Prinţesă de Wales (Diana Frances, născută Spencer) (1 iulie 1961-31 august 1997) a fost prima soţie a lui Charles, Prinţ de Wales, moştenitorul tronului Regatului Unit. Fiii lor, William, Prinţ de Wales şi Prinţul Henry (Harry), sunt al doilea şi al treilea în linia de succesiune la tronul britanic şi a celor cincisprezece state supuse Angliei. De la căsătoria din 1981 până la divorţul din 1996 a fost numită Her Royal Highness The Princess of Wales (Alteţa Sa Regală Prinţesa de Wales), iar după divorţ, Diana, Princess of Wales (Diana, Prinţesă de Wales).
Figură publică de la anunţul logodnei sale cu Prinţul Charles, Diana a rămas centrul atenţiei aproape constante a privirii cercetătoare a massmediei din Marea Britanie şi din întreaga lume atât în timpul căsniciei sale, cât şi după divoţ. Moartea ei subită într-un accident de maşină a fost urmată de o dovadă spontană şi prelungită de jale publică.
La 30 august, Diana şi Dodi au zburat din Sardinia spre Paris. Diana intenţiona să se întoarcă la Palatul Kensington în dimineaţa următoare, după ce va petrece o noapte la vila lui Dodi din Paris. În acea seară, Diana şi Dodi au luat cina la restaurantul hotelului Ritz din Paris, aflat în proprietatea tatălui lui Dodi începând cu anul 1979. Fotografii de senzaţie au apărut şi ei. Spre finalul cinei, Dodi i-a spus şoferului să ducă maşina înapoi la vila sa, într-o încercare de a-i atrage pe fotografi. Henri Paul, gardă personală la hotelul Ritz urma să fie noul şofer. Acesta a fost de acord cu această însărcinare, deşi băuse şi luase şi anti-depresive, care nu trebuie amestecate cu alcool.
În 31 august 1997, Diana a murit într-un accident de maşină în tunelul stradal numit Pont de l'Alma din Paris, împreună cu Dodi Al-Fayed şi cu şeful securităţii de la Hotelul Ritz din Paris, Henri Paul, care avusese misiunea de a conduce maşina Mercedes-Benz închiriată, prin Paris, pentru a se feri de paparazzi. Maşina lor Mercedes-Benz W140, neagră, din 1994 s-a ciocnit de al treisprezecelea stâlp al tunelului. Tunelul cu două benzi era construit fără bariere metalice în faţa stâlpilor. Niciunul dintre cei patru ocupanţi nu avea centura de siguranţă.
În timp ce se deplasau prin oraş, erau urmăriţi îndeaproape de paparazzi pe motociclete. La Place de la Concorde, Henri Paul a apăsat pedala de acceleraţie pentru a scăpa de presă. Când au ajuns la un tunel ce trecea pe sub Pont de l'Alma, şoferul conducea la o viteza estimată la 200 km/h, într-o zonă cu viteza restricţionată la 50 km/h. Paul a pierdut controlul maşinii în momentul în care au intrat în tunel, iar Mercedesul a ricoşat într-un zid şi s-a zdrobit literalmente de pilonii care susţineau partea superioară a tunelului.
Diana, încă în viaţă, însă cu răni grave la nivelul pieptului, a fost dusă la spitalul Hôpital de la Salpêtrière, unde a avut un stop cardiac la câteva minute după ce a fost adusă. Chirurgii nu au reuşit să o resusciteze, iar la ora trei dimineaţa i-a fost stabilit decesul. Diana era în vârstă de 36 de ani.

Târgu Fierului

Hunedoara (maghiară Vajdahunyad, germană Eisenmarkt, în traducere Târgu Fierului) este cel mai mare oraş din judeţul Hunedoara, Transilvania.
Atestată documentar la 30 august 1265 sub numele Hungnod, conform registrului de dijme papale, Hunedoara va cunoaşte o dezvoltare impetuoasă şi va juca un rol important în istorie. Vechimea acestei aşezări ce a luat naştere la poalele dealului Sânpetru la confluenţa râurilor Cerna şi Zlasti, este mult mai adâncă în negurile timpului decât atestarea documentară. Arheologii au descoperit atât în vatra oraşului cât şi în satele din împrejurimi de unde îşi trage seva, urme de locuire, datând din epoca pietrei.
În urma cuceririi Daciei de către Imperiul Roman, zona Hunedoarei a atras atenţia lumii romane prin bogăţiile sale, în special fierul. Acest fapt este ilustrat de urmele descoperite la Teliuc, o "villa rustica", pe dealul Sânpetru era un castru roman în care se instalează un post de pază a Legiunii a XIII-a Gemina. Urme s-au mai descoperit lângă Castel şi lângă gară. De asemenea vestigii din această epocă există şi în satele Cinciş, Pestisul Mare unde era un vicus (sat roman), Manerau, Nandru, Ghelari etc.
În 1409, la 18 octombrie, regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg dăruieşte şi înnobilează pentru faptele militare deosebite pe cneazul Voicu din Cinciş, fiul lui Şerb. În acelaşi document pomeneşte şi pe alţi membrii ai familiei ca stăpânitori ai cetăţii şi domeniului regal Hunedoara. Este vorba de Mogoş şi Radu şi Iancu, fiul lui Voicu. Din acest moment, cetatea Hunedoara cunoaşte o nouă etapă a dezvoltării sale. Iancu a amenajat cetatea pentru locuit, a construit sala cavalerilor şi sala dietei în stil neogotic înfrumuseţat de logiile exterioare ale acestei săli. De asemenea s-a construit aripa şi turnul "ne boisa" (nu te teme), un eventual loc de refugiu în caz de primejdie.
După moartea lui Iancu de Hunedoara la 11 august 1456 la Zemun, lângă Belgrad, în Ungaria au loc lupte interne pentru tron în care sunt implicaţi şi succesorii eroului din Hunedoara, lupte care dau câştig de cauză fiului lui Iancu, Matei Corvin, care devine rege al Ungariei medievale. În acest răstimp, soţia lui Iancu, Elisabeta şi fiul lor Matei vor continua lucrările de modernizare. Secolul XVII marchează noi lucrări la castel legate în mare parte de numele principelui Gabriel Bethlen. Se construieşte aripa Bethlen (1622) aşa cum o demonstrează şi o inscripţie descoperită pe ancadramentul unei ferestre.
În timpul Corvinilor, Hunedoara devine târg (=opidum) al fierului, metal pe care pădurenii îl valorifică pentru alte produse, având valoarea de monedă. Avantajul economic din această epocă al domeniului şi oraşului Hunedoara se va menţine şi în secolele următoare. Oraşul va ajunge în secolul XVII la o stare prosperă, locuitorii săi fiind scutiţi de dări faţă de stat. Au beneficiat de privilegii încă din vremea regelui Matei Corvin, care în 1480 îi scuteşte pe hunedoreni de plata oricăror dări, scutiri care se păstrează şi în secolele următoare. Ca urmare creşte numărul locuitorilor care variază între 784 în 1512 şi 896 în secolul al XVII.
După moartea lui Matei Corvin, Hunedoara intră în stăpânirea fiului acestuia Ioan, care se stinge de tânăr. Soţia sa Beatrice de Frangepan, se va recăsători cu Georg de Hohenzolern, marchiz de Brandenburg în 1509. Georg de Brandenburg nu se va stabili în Hunedoara. El va numi un castelan cu drept de reprezentare, pe Gheorghe Stolcz.
În 1514 a izbucnit răscoala ţărănească ce a fost condusă de Gheorghe Doja. Cu acest prilej, mulţi ţărani de pe domeniul Hunedoarei au fost închişi în cetate drept pedeapsă. Cu sprijinul nobilimii, Ioan Zápolya va înăbuşi răscoala.
După Al Doilea Război Mondial, conform concepţiei vremii, industria hunedoareană a cunoscut o dezvoltare fără precedent. În preajma revoluţiei din 1989, în Hunedoara, se produceau peste trei milioane tone de oţel, peste două milioane tone cocs metalurgic, încălţăminte, tricotaje etc. Aceasta dezvoltare a atras forţă de munca. Populaţia oraşului a ajuns la un maximum de 89.000 locuitori.

A inventat motocicleta

29 august 1885 - germanul Gottlieb Daimler a brevetat motocicleta.
Gottlieb Daimler (17 martie 1834 la Schorndorf, Wurtemberg la circa 30 km de Stuttgart - 6 martie 1900 la Cannstatt) , a fost un inventator german. A construit prima motocicletă şi a îmbunătăţit numeroase motoare.
În anul 1865, se împrieteneşte cu Wilhelm Maybach. În 1867, se căsătoreşte cu Emma Kunz cu care va avea cinci copii.
Obţine un post de desenator tehnic, iar în 1872 devine director tehnic la firma constructoare de motoare cu gaz de iluminat (gazogen) Deutz, condusă de Nikolaus Otto. Îl angajează pe Maybach. Împreună cu Maybach, Daimler pleacă de la firma Deutz, petru ca în 1882 să deschidă un atelier la Cannstatt, une perfecţionează motorul în patru timpi proiectat de Beau de Rochas, montând pe volant nişte palete pentru răcirea motorului. În 1885 ei construiesc prima motocicletă din lemn, air în 1889 un triciclu cu motor, pe care a montat cu primul carburator dotat cu jicloare pentru alimentarea cu benzină, şi, în acelaşi an, primul motor cu doi cilindri în V, pe care l-a prezentat la Expoziţia Universală de la Paris.

Mohácsi vész

Bătălia de la Mohács (în maghiară mohácsi csata sau mohácsi vész; în sârbă Mohačka bitka; în turcă Mohaç Savaşı sau Mohaç Meydan Savaşı) a fost o bătălie desfăşurată la 29 august 1526, lângă Mohács, în Ungaria. În această bătălie, forţele Regatului Ungariei, conduse de regele Ludovic al II-lea au fost învinse de forţele Imperiului Otoman, conduse de Sultanul Suleiman Magnificul.
Victoria otomanilor a avut ca rezultat împărţirea Ungariei timp de mai multe decenii, între Imperiul Otoman, Monarhia Habsburg din Austria şi Principatul Transilvania.
Ungaria s-a opus timp de mulţi ani expansiunii Imperiului Otoman în sud-estul Europei, dar căderea cetăţii Belgrad în 1521 a însemnat că majoritatea teritoriului din sudul Ungariei a rămas fără apărare. Pentru a contracara puterea crescândă a otomanilor, Ludovic al II-lea (Lajos al II-lea), regele Ungariei şi Boemiei, s-a căsătorit cu Maria de Austria în 1522, sperând să obţină ajutorul casei Habsburg a Austriei în războiul cu otomanii. Otomanii au văzut această alianţă ca o ameninţare la puterea lor din Balcani şi au plănuit s-o distrugă.
Într-un efort de a amâna o ofensivă militară completă şi o posibilă cucerire a Ungariei, guvernul otoman, sau Înalta Poartă, a făcut ungurilor cel puţin una sau chiar două oferte de pace. Nu este clar motivul pentru care Ludovic a refuzat aceste oferte. Este posibil că datorită presiunilor din partea nobililor din vestul Ungariei, influenţaţi de proximitatea puterii crescânde a Habsburgilor, s-au temut de posibile agresiuni din partea Austriei, în cazul semnării unui tratat de pace cu otomanii. Regatul Poloniei (1385–1569) semnase un tratat similar de pace cu Poarta cu câţiva ani înainte. În cele din urmă, încercările pentru un acord de pace au eşuat şi turcii au hotărât să atace. În iunie 1526 armata otomană a urcat pe Dunăre cu acest scop.
Armata ungară era împărţită în trei unităţi principale: armata Transilvaniei, sub comanda lui János Zápolya, număra între 8.000 şi 13.000 oameni şi avea ca misiune păzirea trecătorilor din munţii Transilvaniei; armata principală, condusă de regele Ludovic; şi o armată mai mică de circa 5.000 de oameni, comandată de contele croat Cristofor Frankopan. Datorită situării geografice a regatului, ţelul final al armatei turceşti nu a putut fi determinat până la trecerea munţilor. Din nefericire, după ce turcii au traversat munţii, armata Transilvaniei era mai departe de Buda decât otomanii. Documentele istorice ale vremii, deşi rare, au consemnat faptul că Ludovic a preferat să se retragă, lăsând turcilor cale liberă.
Forţele maghiare au ales câmpul de luptă, o câmpie deschisă dar nu netedă, cu câteva mlaştini, de lângă Mohács, în apropierea Dunării. Otomanii au putut avansa aproape fără opoziţie. În timp ce Ludovic aştepta în capitală, turcii au asediat mai multe oraşe şi au traversat râurile Sava şi Drava. Ludovic a adunat între 26.000 şi 40.000 de soldaţi, în timp ce armata otomană număra circa 70.000 - 100.000 de oameni[1] . Ungurii au ocupat terenul avantajos şi au sperat să hărţuiască cu succes armata otomană.
Începutul confruntării este în general plasat între orele 1:00 PM şi 2:00 PM, dar durata exactă a bătăliei este greu de stabilit, ca dealtfel şi numărul total de combatanţi. Deşi unii istorici au estimat durata bătăliei la circa două sau trei ore, aceasta pare puţin probabil datorită mai multor factori. Armata otomană nu s-a retras de pe câmp pentru a intra în tabără după bătălie, însă a rămas în câmp toată noaptea, fără alimente, apă sau adăpost. Dat fiind faptul că cronicarii otomani au notat că ploua, pare posibil că batălia a fost de scurtă durată şi s-a terminat după-amiaza devreme, cel târziu înainte de ora 5:00 PM, iar sultanul ar fi ordonat ca trupele să se întoarcă în tabără. Câteva surse credibile indică faptul că regele Ludovic a părăsit câmpul de luptă după apusul soarelui şi a încercat să scape după lăsarea nopţii; deoarece soarele nu avea cum să apună înainte de aproximativ ora 6:30 PM la data de 29 august 1526, asta pare să însemne că bătălia a durat mai mult de două sau trei ore - poate patru sau chiar cinci.
După ce primele trupe ale lui Soliman, armata Rumeliană, au avansat pe câmpul de luptă, au fost atacaţi şi împrăştiaţi de trupele maghiare conduse de Pál Tomori. Acest atac pe flancul drept a cauzat o panică considerabilă între rândurile otomanilor, dar pe când ungurii au înaintat, otomanii s-au regrupat datorită sosirii întăririlor. În timp ce pe flancul drept ungurii au înaintat suficient de mult încât l-au pus pe sultan în pericol prin săgeţile care i-au lovit cuirasa, superioritatea numerică a otomanilor şi contraatacul la timp al ienicerilor, trupele de elită, probabil i-au copleşit pe atacanţi, mai ales cei de pe flancul stâng. Ungurii nu şi-au putut menţine poziţile, iar cei care nu s-au retras au fost încercuiţi şi capturaţi sau ucişi. Regele a încercat să scape sub acoperirea întunericului, dar a fost aruncat de pe cal într-un râu lângă Csele şi s-a înnecat, fiind îngreunat de armura sa. Circa 1000 de nobili şi conducători unguri au fost de asemenea ucişi. În general este acceptat că peste 10000 de unguri au căzut în timpul bătăliei, la fel ca şi un număr similar de otomani.
După terminarea bătăliei, sultanul a dat ordin să fie executaţi toţi prizonierii. Două zile mai târziu a notat în jurnalul său: "Sultanul a primit omagiile vizirilor şi beyilor, 2000 de prizonieri sunt masacraţi, ploaia cade în torente." Între cei 2000 de prizonieri executaţi s-au aflat mai multe nume maghiare de seamă.

A refuzat Premiul Nobel

Lev Tolstoi sau Contele Lev Nicolaevici Tolstoi (rusă Лев Никола́евич Толсто́й) (n. 28 august(sv)/9 septembrie(sn) 1828, Iasnaia Poliana - d. 7 noiembrie(sv)/ 20 noiembrie(sn), 1910, Astapovo) a fost un scriitor rus considerat de către critici ca fiind unul dintre cei mai importanţi romancieri ai lumii. Alături de Fiodor Dostoievski, Tolstoi este unul dintre scriitorii de seamă din timpul perioadei cunoscută ca vârsta de aur a literaturii ruse (începută în 1820 cu primele opere ale lui Puşkin, şi terminată în 1880 cu ultimele lucrări ale lui Dostoievski). Operele sale Război şi pace şi Anna Karenina au avut o influenţă hotărâtoare asupra dezvoltării romanului mondial, iar credinţele şi ideile sale filosofice şi estetice, propovăduite de-a lungul vieţii prin celelalte opere, sunt reunite şi cunoscute sub denumirea de "tolstoism". Creaţia sa epică se impune prin capacitatea de cuprindere, adâncimea viziunii, acuitatea observaţiei sociale şi psihologice, sentimentul tragicului şi omenescului.
Tolstoi s-a manifestat, totodată, şi ca eseist, dramaturg şi reformator în domeniu educaţiei, calităţi care l-au consacrat drept unul dintre cei mai cunoscuţi membri ai acestei vechi şi aritocratice familii ruseşti. Interpretările sale literare privind învăţăturile etice ale lui Iisus Hristos, l-au făcut să devină mai târziu, spre sfârşitul vieţii sale, un fervent comentator al învăţăturilor christice, în sensul lor social, pacifist şi nemediat de vreo putere lumească. Ideile sale despre rezistenţă nonviolentă, expusă în opere ca "Împărăţia lui Dumnezeu este cu tine", vor avea un profund impact asupra unor personalităţi de referinţă din secolul al XX-lea, printre care Gandhi şi Martin Luther King Jr.
Operele lui Tolstoi - una din culmile cele mai înalte ale realismului mondial - nu sunt doar rezultate ale observaţiei obiective, ci transmit mai ales experienţe proprii, prin acele multe situaţii reprezentate în opere şi trăite personal de autor, prin personaje inspirate de membri ai familiei sale, de pildă, sau altele care îi exprimă măcar parţial ideile, sentimentele, ori un fragment din viaţa sa personală (Olenin din "Cazacii", Levin din "Anna Karenina", Andrei şi Pierre, din "Război şi pace"). Aspectele materiale exterioare îl interesează foarte puţin, cele etnografice sau pitoreşti aproape deloc. Ceea ce primează la Tolstoi este experienţa personală şi studiul psihologic.
Este chiar cazul primelor sale povestiri ("Copilăria", "Adolescenţa", "Tinereţea"; "Dimineţile unui moşier" etc.): este observat, într-adevăr, detaliul realist semnificativ, dar este insistent transcrisă şi poezia amintirilor, sau este relatată experienţa socială încercată de scriitor pe moşia sa. În Caucaz, pătruns profund de farmecul naturii (plasticitatea descrierilor de natură prevalează în această primă fază a creaţiei tolstoiene), al vieţii simple şi al oamenilor săi - factori care produc asupra sa efectul unei regenerări spirituale - Tolstoi creeaza figura (un alter-ego al său) protagonistului din povestirea "Cazacii". O serie de alte povestiri vor fi parcă ilustrări ale ideii rousseauiste despre superioritatea omului natural asupra omului produs al civilizaţiei citadine.
Între 1863 şi 1877, Tolstoi a scris cele două mari capodopere, "Război şi pace" (1869) şi "Anna Karenina" (1877). Prima redă evenimentele din timpul invaziei lui Napoleon vazută prin prisma destinului câtorva familii ruseşti şi în special prin ochii a două personaje, prinţul Andrei Bolkonski şi Pierre Bezuhov, care încearcă să descopere sensul vieţii. Cea de-a doua, reprezentând una dintre cele mai măreţe poveşti de dragoste din literatura mondială, ilustrează iubirea adulteră a Annei Karenina şi a contelui Alexei Vronski care duce la distrugerea Annei, ca urmare a refuzului acesteia de a se conforma valorilor ipocrite ale moralei clasei superioare. În paralel cu tragedia Annei, Levin încearcă să descopere o alternativă a vieţii sociale pe care o întrezăreşte în viaţa casnică, alături de ţăranii de pe moşia sa.
În 1901, Comitetul Nobel a decis să propună premiul unui scriitor ce părea să corespundă testamentului lui Alfred Nobel şi i-a scris lui Lev Tolstoi. Una dintre condiţiile acordării era recunoaşterea pe plan european a valorii operei. Trei scriitori ruşi fuseseră traduşi în limba franceză: Tolstoi, Dostoievski şi Puşkin. Traducerile fuseseră susţinute financiar de la caseta ţarului Alexandru al III-lea, în ruble-aur.
Tolstoi refuză, motivând că banul este "ochiul dracului" şi că el trăieşte în acord cu normele creştine, ca un adept adevărat al bogomilismului. Un grup de scriitori şi jurnalişti suedezi, între care şi Selma Lagerlöf, s-a constituit într-un comitet de susţinere a lui Tolstoi.
De două ori scriitorul rus a avut ocazia să ajungă şi în Suedia însă n-a mai apucat. Prima dată, atunci când refuzase Premiul Nobel iar a doua oară, atunci când a fost invitat la un Congres Internaţional al Păcii de la Stockholm.

der "Magister der Philosophie"

Georg Wilhelm Friedrich Hegel (n. 27 august 1770, Stuttgart - d. 14 noiembrie 1831, Berlin) a fost un filozof german, principal reprezentant al idealismului în filozofia secolului al XIX-lea.
Hegel s-a născut în 1770 la Stuttgart/Württemberg, fiul unui înalt funcţionar la curtea de conturi. La vârsta de 18 ani se înscrie la seminarul din Tübingen, unde studiază filozofia, istoria, teologia şi limbile clasice, latina şi greaca. Aici îi cunoaşte pe Friedrich Hölderlin şi pe Friedrich Wilhelm Schelling, cu care leagă o strânsă prietenie. Este fascinat de lucrările lui Spinoza, Kant, Rousseau şi urmăreşte cu entuziasm evenimentele Revoluţiei franceze. În 1790 obţine titlul der "Magister der Philosophie" iar trei ani mai târziu termină studiul teologiei. Timp de opt ani lucrează ca profesor particular în diverse familii din Berna şi Frankfurt am Main, până în 1801, când devine docent la Universitatea din Jena şi scrie lucrarea "Diferenţa între sistemele lui Fichte şi Schelling". Împreună cu Schelling fondează revista "Kritische Zeitschrift der Philosophie". În 1807 publică lucrarea sa fundamentală "Fenomenologia spiritului" (Phänomenologie des Geistes]]. Între 1808 şi 1816 este rectorul gimnaziului din Nürnberg şi publică lucrarea "Ştiinţa logicii" (Wissenschaft de Logik, 1812-1816). În 1818, după o scurtă activitate la Universitatea din Heidelberg, ocupă catedra de filozofie la Universitatea din Berlin, care aparţinuse lui Fichte, şi începe, în prelegerile ţinute, să propage propria sa filozofie, ce va fi succesiv publicată în "Enciclopedia ştiinţelor filozofice" (Enzyklopädie der philosophischen Wissenschaften, 1817-1830), cuprinzând filozofia dreptului, a istoriei, religiei, istoria filozofiei etc. Hegel moare la 14 noiembrie 1831 în Berlin, victimă a unei epidemii de holeră.

Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova

27 august 1991 - Parlamentul de la Chişinău a adoptat Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova.
La 27 august 1991 în decursul procesului de destrămare a URSS-ului, Republica Moldova şi-a declarat independenţa, devenind un stat-membru al ONU.
Imediat după proclamarea independenţei, au apărut concomitent o mişcare care sprijinea reunificarea cu România şi mişcări potrivnice care sprijineau fie unirea cu Rusia sau cu Ucraina, fie despărţirea unor teritorii (Transnistria, Găgăuzia) de Moldova. Cele din urmă au proclamat unilateral independenţa teritoriilor respective. în 1992, Republica Moldova a încercat să-şi stabilească suveranitatea prin forţa armelor în stânga Nistrului, dar a fost împiedicată de armată 14-a a Rusiei. În martie 1994, un referendum a arătat că marea majoritate a votanţilor preferă independenţa.
Republica Moldova este un stat situat în sud-estul Europei, între România (vest) şi Ucraina (est). Graniţa cu România urmează aproape în întregime râul Prut şi pe o distanţă foarte scurtă Dunărea. Republica Moldova are ieşire la Dunăre pe o fâşie de 600 m la extremitatea sa sudică (Giurgiuleşti).
Republica Moldova şi-a declarat pentru prima oară suveranitatea la data de 21 noiembrie 1917, independenţa la data de 24 ianuarie 1918 în limitele guberniei Basarabiei (între Prut şi Nistru, de la Hotin la Dunăre şi la Marea Neagră) aşa cum fusese delimitată în perioada 1812-1918 în cadrul Imperiului rusesc, iar la 27 martie 1918 s-a unit cu România. La data de 28 Iunie 1940, România a fost obligată să cedeze Basarabia Uniunii Sovietice, moment în care a fost împărţită între RSS Moldovenească şi Ucraina. A redevenit parte a României între vara anului 1941 şi vara anului 1944 apoi din nou republică sovietică în perioada 1944-1991. Odată cu dezmembrarea Uniunii Sovietice, Republica Moldova a devenit stat independent la data de 27 august 1991, membru al ONU.
Republica Moldova cuprinde actualmente două treimi din fosta Basarabie rusească, şi Transnistria, un teritoriu în stânga Nistrului, parte a Podoliei istorice, locuit în majoritate de moldoveni (40% după recensământul din 1989 şi 31.9% după cel din 2004), şi în proporţii relativ egale de ruşi şi ucraineni. Acest teritoriu este o rămăşiţă a RSSA Moldoveneşti din perioada interbelică. În 1990, odată cu izbucnirea conflictului din Transnistria, autorităţile de la Chişinău au pierdut controlul acestei regiuni, care şi-a autoproclamat independenţa cu numele de Republica Moldovenească Nistreană, şi are în administrare în dreapta Nistrului oraşul Tighina şi încă câteva localităţi.

Lucky Lindy

Charles Augustus Lindbergh, Jr. (n. 4 februarie 1902 – d. 26 august 1974), cunoscut şi ca "Lucky Lindy" (Norocosul Lindy) sau "The Lone Eagle" (Vulturul solitar), a fost un pilot american, unul din pionierii zborurilor de lungă durată, devenit faimos pentru pilotarea de unul singur a primului zbor non-stop transatlantic în 1927.
Conform unelor opinii, Lindbergh şi-ar fi stricat enormul renume pe care l-a cucerit datorită performanţelor sale de aviator, prin implicarea puternică în mişcarea menită să împiedice intrarea Statelor Unite ale Americii în cel de-al doilea război mondial. După alte opinii, Lindbergh ar fi dovedit patriotism şi deosebit curaj moral prin susţinerea unei cauze pe care el o considera juste în ciuda pierderii suportului publicului.

"Omul este ceva ce trebuie depăşit"

Friedrich Wilhelm Nietzsche (n. 15 octombrie 1844, Röcken - d. 25 august 1900, Weimar) este unul din cei mai importanţi filozofi germani din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care a exercitat o influenţă considerabilă, adesea controversată, asupra gândirii filozofice a generaţiilor ce i-au urmat.
Filozofia lui Nietzsche porneşte de la reevaluarea filozofiei şi artei Greciei din perioada istorică cea mai veche, în defavoarea clasicismului, văzut ca afirmare a viziunii raţionale şi, în consecinţă, decadent. În special tragedia greacă a fost interpretată ca o expresie a impulsului vital sau ca "moment dionisiac". Nietzsche critică valorile fundamentale ale societăţii, ajungând la negarea oricărui principiu ce ţine de cenzura transcendenta şi la afirmarea liberului arbitru ca destin imanent al omului.
Conceptul de "voinţă de putere" joacă un rol central în gândirea lui Nietzsche, în măsura în care acesta este pentru el - în sens metafizic - un instrument pentru înţelegerea lumii: "esenţa cea mai intimă a existenţei este voinţa de putere". Proiectul lui de reevaluare a conceptelor tradiţionale ale metafizicii va antrena abolirea valorilor idealiste, în special ale creştinismului. Voinţa de putere este analizată ca relaţie internă a unui conflict, ca structură intimă a devenirii, ca pathos fundamental, şi nu numai ca dezvoltare a unei forţe. Această concepţie permite depăşirea omului, nu eliminarea lui, ci abandonarea vechilor idoli şi a speranţei într-o lume de dincolo, acceptarea vieţii în ceea ce comportă ea ca aspiraţie spre putere. Astfel, contrar falselor interpretări ale filozofiei sale, supraomul nietzschenian nu este un om atotputernic fizic şi intelectual, ci reprezintă o tendinţă în evoluţie, aşteptată şi dorită de om: "Am venit să vă vestesc Supraomul. Omul este ceva ce trebuie depăşit" (Aşa grăit-a Zarathustra). Omul este aşadar o punte între maimuţa antropoidă şi supraom, un element tranzitoriu în evoluţie (cf. parabola acrobatului din Zarathustra).
Pornind de la premisa voinţei de putere, Nietzsche dezvoltă o psihologie abisală, care pune pe prim plan lupta sau asocierea instinctelor, a impulsurilor şi afectelor, conştiinţa nefiind decât perceperea tardivă a efectelor acestui joc al forţelor subconştiente. Nietzsche face distincţie între morala celor slabi şi cea a celor puternici. Asffel, în concepţia lui, mila, altruismul, toate valorile umanitare sunt de fapt valori prin care omul se neagă pe el însuşi pentru a-şi da aparenţa unei frumuseţi morale şi a se convinge de propria-i superioritate.
Nietzsche a dorit să restructureze societatea criticând aspectele culturii moderne, ale filozofiei oficiale universitare, negând ideile de civilizaţie şi acelea ale democraţiei. Pentru el, doar arta este singurul factor care justifică viaţa. În Die Geburt der Tragödie ("Naşterea tragediei"), opune şi asociază figurile dionisiace şi cele apollinice, ambele născute din beţia simţurilor. Prima este o beţie a descărcării de energie, a doua o beţie pur vizuală. În consecinţă, Nietzsche adaugă o a treia formă: forţa voluntară care se manifestă în arhitectură.
Nietzsche este cel care a spus ca Dumnezeu e mort. Idee care a primit două interpretări majore: prima susţine faptul ca Nietzsche vorbeşte despre moartea Dumnezeului creştinilor, iar a doua interpretare vorbeşte despre moartea Dumnezeului filosofilor (el prevăzuse agonia metafizicii odată cu manifestarea spiritului raţional socratic care a distrus principiile omului dionisiac ce urmărea extazul prin beţie, concupiscenţa şi alte forme de manifestări extatice obţinute prin exacerbarea simţurilor).
Nietzsche este considerat un filosof vitalist. El propovăduieşte toate virtuţile omului sănătos, ale omului plin de vigoare, ale omului stăpân pe instinctele sale, ale omului care ştie să susţină pe umerii săi libertatea. Ca o ironie a celor susţinute, Nietzsche a fost toată viaţa sa un om bolnav. Motivul principal pentru care el renunţă la cariera universitară este boala sa care se înrăutăţise.

"Un bun român"

Majestatea Sa Ferdinand I, Rege al României, Principe al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, născut Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 24 august 1865, Sigmaringen - d. 20 iulie 1927, Sinaia-Castelul Peleş) a fost rege al României din 10 octombrie 1914 până la moartea sa. Din 1890 a fost membru de onoare al Academiei Române, iar între 1914 şi 1927 a fost protector şi preşedinte de onoare al aceleiaşi instituţii.
Născut în Sigmaringen în sud-vestul Germaniei, Prinţul Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen a devenit moştenitor al tronului după unchiul său fără copii, Regele Carol I al României în noiembrie 1888, după renunţarea la tron a tatălui şi apoi a fratelui său mai în vârstă. În 1893, după o idilă cu poeta Elena Văcărescu, domnişoara de onoare a Reginei Elisabeta (relaţie întreruptă la intervenţia Consiliului de Miniştri, care a reamintit Principelui că nici un membru al Familiei Regale nu se poate căsători decât cu Principese de origine străină), Prinţul Ferdinand s-a căsătorit cu Prinţesa Maria de Edinburgh, care era nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii şi a Ţarului Alexadru al II-lea al Rusiei. Au avut împreună trei fii şi trei fiice, cel mai mare băiat, botezat Carol, urmând să devină Regele Carol al II-lea al României.
Deşi rudă cu familia imperială ce conducea Germania, Hohenzollern, Ferdinand a hotărât, împreună cu Consiliul de Coroană din 14/27 August 1916 şi în special datorită reginei Maria, intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei împotriva Germaniei şi Austro-Ungariei, realizând astfel pasul cel mai important pentru realizarea idealului României Mari.
În 1914, Ferdinand a devenit Rege al României, la 49 de ani, depunând juramântul solemn şi promiţând că va fi "un bun român". În timpul războiului mondial, Regele Ferdinand s-a alăturat curentului favorabil Antantei, şi, în 1916, pe 14 august, a prezidat Consiliul de Coroană în cadrul căruia a luat o hotărâre dramatică: intrarea României în război împotriva ţării sale natale, Germania. Cu tot entuziasmul românilor, situaţia de pe câmpul de luptă nu a fost favorabilă, o bună parte din teritoriul României fiind ocupat de către trupele Puterilor Centrale. Ferdinand şi întregul guvern român s-au refugiat, în noiembrie 1916, la Iaşi. Pentru Rege şi familia sa a fost o perioadă extrem de grea, perioadă în care toate planurile păreau să se năruie. În plus, în 1917, murea de febră tifoidă, la numai 4 ani, Principele Mircea, cel de-al şaselea copil al cuplului regal. Deşi familia sa din Germania l-a renegat, la Castelul Hohenzollernilor arborându-se steagul de doliu, Ferdinand nu şi-a pierdut speranţele. Astfel, el a refuzat să ratifice pacea separată între Puterile Centrale şi România. În cele din urmă, situaţia avea să se schimbe. În cursul anului 1918, anul de naştere al României Mari, Ferdinand s-a întors triumfal la Bucureşti, în fruntea armatei sale eroice, trecând pe sub Arcul de Triumf, întâmpinat fiind de populaţia entuziastă.
Ferdinand a fost încoronat rege al României Mari printr-o ceremonie spectaculoasă, în ziua de 15 octombrie 1922 la Alba Iulia.
Ferdinand a murit în 1927, de cancer intestinal şi a fost urmat la tron de nepotul său Mihai, sub o regenţă formată din trei persoane, din care făcea parte şi cel de al doilea fiu al lui Ferdinand, Prinţul Nicolae.

Update
Bună seara,
în semn de apreciere a eforturilor Dvs. de susținere filatelică a evenimentelor istorice, ca mare admirator al M.S. Regele Ferdinand, nu mă pot abține să nu vă propun o piesă de maximafilie (frumoasă) pentru ilustrarea evenimentului aniversar de azi.
Cu stimă,
Mihai Ceucă - Bacău


Vă mulțumesc!
László Kállai

"Ne recomanda să fim cinstiţi şi să nu ne lăsăm mituiţi"

Carol Davila (Charles Davilla) ( n.1828 Parma - d.24 august 1884 Bucureşti) a fost medic şi farmacist român de origine italiană, născut în Parma, cu studii în Germania şi Franţa.
Urmează Facultatea de Medicină din Paris, pe care o absolvă în februarie 1853. Soseşte în România la 13 martie 1853, la nici 25 de ani, după ce şi-a dat doctoratul la Paris şi după ce a ajutat la stingerea epidemiei de holeră din 1849, în Champigne şi Cherre. Ar fi trebuit să stea în Valahia doar 3 ani dar stă până la sfârşitul vieţii. A venit încă din 1853 în Bucureşti, invitat de domnul Barbu Ştirbei, pentru a organiza serviciul sanitar. A contribuit fundamental la organizarea învăţământului medical din România. A fost profesor de chimie la Universitatea din Bucureşti. În 1860 a fost ridicat la rangul de general. A organizat serviciul românesc de ambulanţe, care s-a distins apoi în timpul Războiului de Independenţă. Modelează viaţa medicală sub patru domni, dintre care trei îi devin prieteni. În Bucureşti, la sosire, impresionează pe Vodă Barbu Ştirbei când se prezintă după trei zile cu rezultatele unei prime inspecţii sanitare şi cu proiecte de reformă. Al doilea domn pe care îl câştigă Davila de partea lui este Alexandru Ioan Cuza. Azilului său de orfane, întemeiat la Bucureşti, îi dă numele Elena Doamna, după soţia lui Cuza. De acest azil s-a ocupat îndeaproape şi Regina Elisabeta. Al treilea domn este Carol, sub a cărui protecţie îşi desăvârşeşte în cea mai mare măsură opera.
Construieşte, din aproape în aproape, un sistem medical care funcţionează şi organizează serviciul sanitar militar şi civil. În 1855 înfiinţează o şcoală de felceri iar în 1856 o şcoală secundară de chirurgie cu program şcolar teoretic-liceal şi sanitar-militar. Când adversarii filoruşi fac demersuri pentru închiderea şcolii, Davila se adresează guvernului francez, care se obligă să o menţină pe cheltuiala lui. Abia atunci caimacamul Alexandru Dimitrie Ghica dă un opis domnesc pentru menţinerea tinerei instituţii, pe care Davila o transformă curând în "Şcoala naţională de medicină şi farmacie".
După 10 ani, în 1869 înfiinţează Facultatea de Medicină. Între timp Davila întemeiază învăţământul farmaceutic şi pe cel veterinar, fondează numeroase societăţi şi reviste de specialitate (între care Asociaţia medicilor români, Monitorul medical, Gazeta spitalelor), organizează conferinţe medicale şi ţine prelegeri cu demonstraţii experimentale la Sfântu Sava, înfiinţează, împreună cu horticultorul austriac Ulrich Hoffmann, Grădina botanică din Bucureşti, introduce concursurile medicale şi stagiile obligatorii în spitale.
În 1861 creează primul azil de orfane, în care strânge 40 de fetiţe din mahalale, iar la puţin timp înfiinţează şi un orfelinat de băieţi. Cât timp a trăit Davila a funcţionat şi o şcoală de surdo-muţi, cu atelier de tâmplărie şi sculptură. Împreună cu farmacistul Hepites, pune bazele farmaciei române. Tot ideea lui este introducerea consultaţiilor gratuite în spitale, pentru bolnavii săraci. Stinge în diferite regiuni ale ţării epidemii grave, călătoreşte şi inspectează spitale, participă la Expoziţia universală de la Viena din 1873 cu un compartiment medical al României, are grijă de copiii orfani. Pe cheltuiala lui se editează culegerea de poezii populare a lui Alecsandri, pe care Davila, mare iubitor de folclor, o dă premiu elevilor şi elevelor din şcoliile sale.
La 4 iunie 1864, se face un prim pas în recunoaşterea oficială a patriotismului "străinului" faţă de noua lui ţară şi, la Camera Deputaţilor, se propune acordarea cetăţeniei române. Totuşi, faptul se împlineşte abia după venirea lui Carol printr-un decret-lege semnat chiar de el, la 31 mai 1868. Datorită lui, serviciul ambulanţelor militare şi al trenurilor sanitare este pregătit din timp şi sute de vieţi sunt salvate, iar 13.000 de bolnavi şi răniţi primesc îngrijiri. Primeşte decoraţii şi de la români şi de la turci. Principele Carol îi telegrafiaza Elisabetei : Davila e pretutindeni unde ai nevoie de el. Colegii îl invidiază şi, spune dr. Zaharia Petrescu, fost elev al Şcolii de Medicină, îi iartă cu greu "extrema distincţie, eleganţa şi naturalul manierelor, farmecul conversaţiei, felul spiritual, vesel şi plin de duh în care istorisea, ca şi bogăţia instrucţiei". În 1870, în timpul războiului franco-prusac este în Franţa cu un proiect nobil de a organiza o ambulanţă cu concursul elevilor români din Paris şi de a se consacra în ajutorul victimelor războiului.
La 13 ianuarie 1874, soţia sa moare după ce un confrate de-al soţului său îi dă sticnină în loc de chinină. Rămas văduv, cu patru copii, Davila continuă să muncească cu şi mai multă îndârjire, până la moarte, adică până la 24 august 1884. Face parte din caracterele mari ale secolului şi încercă să formeze caracter şi la elevii lui. Elevii săi sunt trimişi la marile facultăţi din Europa: Paris, Roma, Berlin şi Viena şi se întorc doctori în medicină. Devin profesori la facultatea înfiinţată la Bucureşti. "Ne recomanda să fim cinstiţi şi să nu ne lăsăm mituiţi." spuneau foştii săi elevi. Pe cartea sa de vizită nu e scris decât un singur cuvânt: DAVILA. Este suficient pentru toată lumea.
La solicitarea Ministerului de Război, Constantin Brâncuşi a executat un bust din bronz al generalului Carol Davila, pentru a fi amplasată în curtea Spitalului Militar Central.

23 AUGUST!

23 august 1944 - România a ieşit din alianţa cu puterile axei, trecând de partea aliaţilor. Mareşalul Ion Antonescu, conducător al statului, a fost arestat în urma loviturii de stat organizată de regele Mihai I al României şi s-a format un guvern condus de Constantin Sănătescu.

***

Puterile Axei erau naţiunile care s-au luptat contra Aliaţilor în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Cele trei puteri principale ale Axei, Germania nazistă, Italia fascistă, şi Japonia Imperială, se numeau "Axa Roma-Berlin-Tokyo". La zenitul lor, Puterile Axei controlau imperii care dominau mare părţi a Europei, Asiei, şi a Oceanului Pacific, însă cel de-al Al Doilea Război Mondial s-a sfârşit cu înfrângerea lor totală. Ca Aliaţii, apartenenţa la Axă era foarte dinamică şi mai multe naţiuni au intrat şi apoi au părăsit Axa.

***

Majestatea Sa Mihai I, Rege al Romaniei, Principe al Romaniei, Principe de Hohenzollern(n. 25 octombrie 1921, Sinaia), cunoscut în perioada domniei tatălui său Regele Carol al II-lea ca Măria Sa Mihai, Mare Voievod de Alba-Iulia. A fost suveran al României între 20 iulie 1927 - 8 iunie 1930, precum şi între 6 septembrie 1940-30 decembrie 1947. Stră-strănepot al Reginei Victoria a Marii Britanii şi văr de gradul trei al reginei Elisabeta a II-a. Mihai este una dintre ultimele figuri publice în viaţă din perioada celui De-al Doilea Război Mondial.
Mihai a devenit pentru prima dată rege al României după moartea bunicului său Ferdinand, în urma renunţării la tron a lui Carol al II-lea din decembrie 1925. Detronat de tatăl său, după doar trei ani de domnie sub regenţă, a reprimit coroana un deceniu mai târziu, după abdicarea forţată a lui Carol al II-lea, domnind peste regimul pro-german al mareşalului Ion Antonescu. Din 1941 regele Mihai a fost mareşal al României. La 10 mai 1941, de ziua naţională a României, prin decret semnat de Ion Antonescu, regele Mihai a fost înălţat la gradul de mareşal, bastonul fiindu-i înmânat de conducătorul statului.
După colaborarea României cu Germania în al doilea război mondial şi după ce forţele sovietice au pătruns pe teritoriul României, regele Mihai a organizat la 23 august 1944 arestarea lui Antonescu. S-a opus guvernelor prosovietice din anii 1945-1946. A fost obligat să abdice în 30 decembrie 1947 şi s-a exilat în Versoix (Elveţia), iar revenirea sa în ţară nu a fost permisă până în 1997.

***

Ion Victor Antonescu (n. 2 iunie 1882, Piteşti-d. 1 iunie 1946, închisoarea Jilava) a fost un militar şi politician român, şeful secţiei operaţii a Marelui Cartier General al Armatei în primul război mondial, ataşat militar la Londra şi Paris, comandant al Şcolii Superioare de Război, şef al Marelui Stat Major şi ministru de război, din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim ministru al României şi «Conducătorul Statului». Antonescu a decis intrarea României în cel de al doilea război mondial („Sfântul război pentru reîntregirea teritorială”), de partea puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Hitler că teritoriile româneşti cedate în 1940, sub presiunile Germaniei, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, vor fi retrocedate. După război a fost judecat la Bucureşti de Tribunalul Poporului. La data de 17 mai 1946, Ion Antonescu a fost găsit vinovat de crime de război şi condamnat la moarte. A fost executat la închisoarea Jilava la 1 iunie 1946.

***

Constantin Sănătescu (n. 1885, Bucureşti-d. 8 noiembrie 1947), general al armatei române, a fost prim-ministru al României în anul 1944.
A fost şef al Casei Militare Regale (20 martie 1943 - 24 ianuarie 1944) şi apoi mareşal al Palatului (1 aprilie 1944 - 23 august 1944). Pe 23 august 1944, România a întors armele şi s-a alăturat Naţiunilor Unite în lupta împotriva puterilor Axei. Regele Mihai I l-a demis şi l-a arestat pe mareşalul Ion Antonescu. S-a format primul guvern condus de Constantin Sănătescu.
Pe 4 noiembrie 1944 s-a format cel de-al doilea guvern condus de generalul Constantin Sănătescu.
Luptător în ambele războaie mondiale, comandant militar al Bucureştiului pe timpul rebeliunii legionare, Generalul Sănătescu, în calitate de comandant al Corpului 8 armată, a fost cel care a oprit pogromul împotriva evreilor declanşat la Dorohoi în anul 1940.
De asemenea, pe 12 septembrie 1944, la intervenţia energică a generalului Sănătescu, a fost eliberat Anton Buga, care fusese condamnat la moarte.
Pe data de 2 decembrie 1944, a demisionat în urma presiunilor din partea Uniunii Sovietice. Sănătescu a fost ultimul general al Armatei Române înmormântat, în 1947, cu onoruri integrale datorate gradului său.

Un steag verde al profetului au căzut în mâinile românilor

Bătălia de la Călugăreni, 23 august 1595, a fost unul dintre cele mai importante evenimente din istoria militară a poporului român. La Călugăreni, oastea condusă de Mihai Viteazul a obţinut o victorie asupra oştilor otomane invadatoare conduse de Sinan Paşa.
Raportul de forţe era net favorabil oastei otomane. Într-un raport al ambasadorului Spaniei, era scris: ...dintr-o parte au intrat în luptă 20.000 de oameni ai marelui vizir, de cealaltă parte cei 10.000 de mobilizaţi din partea Valahiei, mulţi mai puţini comparativ cu puterea turcă.
În fapt, aşa cum precizează aceiaşi sursă, cei 20.000 de militari reprezentau doar avangarda turcească. Alte izvoare apreciază efectivele otomane la 70.000-180.000 de oameni. În ceea priveşte efectivele oastei româneşti, se poate aprecia că Mihai Viteazul a avut sub comanda sa cel mult 16.000 de militari şi de un parc de artilerie de 12 tunuri mari de câmp. Acest raport de forţe net defavorabil românilor explică alegerea făcută de voievod pentru terenul de la sud de Călugăreni, care era împădurit, mlăştinos, străbătut de râul Neajlov, în care deplasarea atacatorilor se putea face numai pe un singur drum, cu un punct obligatoriu de trecere peste podul îngust de peste râu. În acest spaţiu, superioritatea numerică a turcilor nu a putut fi valorificată, configuraţia terenului impunând atacul în valuri, fără a fi cu putinţă desfăşurarea largă pe flancuri. Bătălia de la Călugăreni a cuprins trei faze, cu conţinut, desfăşurări şi trăsături diferite.
Bătălia s-a petrecut în dimineaţa zilei de 23 august 1595 şi s-a caracterizat prin atacuri de tatonare ale celor doi adversari. În zori, cavaleria română a atacat prin surprindere cavaleria otomană din faţa Călugărenilor, împingând-o peste râul Neajlov. Mihai şi-a constituit dispozitivul de luptă din 10.000 de oşteni pe două linii, cu zece tunuri, pe malul nordic al râului. Rezerva de 6.000 de oameni aflaţi sub comanda lui Albert Király, în rândurile căreia se aflau şi oştenii secui trimişi în ajutor de principele Ardealului, a fost amplasată la distanţă destul de mare, la nord-vest de Călugăreni. Această amplasare a rezervelor urmărea să facă faţă unui eventual atac otoman care s-ar fi produs dinspre Singureni. Pericolul s-a dovedit real, într-acolo aveau să acţioneze forţele otomane ale lui Hasan Paşa, beilerbeiul Rumeliei.
După ce cavaleria sa a fost respinsă, Sinan Paşa a trimis în luptă o grupare de 12.000 de luptători. După ce i-a lăsat pe turci să treacă peste râu, Mihai Viteazul i-a supus unui puternic bombardament de artilerie, după care i-a atacat în forţă, alungându-i la sud de Neajlov. Prima fază a bătăliei s-a încheiat în favoarea românilor.
A doua fază a bătăliei a început la prânz. Sinan Paşa a hotărât să angajeze în luptă toate forţele de care dispunea. Ienicerii au atacat frontal peste pod, în timp ce o grupare comandată de Mehmet Satîrgi Paşa, (cel care trebuia să fie numit beilerbei al Ţării Româneşti), a efectuat o manevră de învăluire prin est. În acelaşi timp, beilerbegul Rumeliei, Hasan Pasa a efectuat o manevră largă de învăluire prin vest. Lovitura ienicerilor a fost extrem de puternică. Pentru a lărgi frontul de atac, ienicerii au folosit pe lângă podul deja existent, şi buşteni şi scânduri aşezate peste mlaştină. Artileria, archebuzierii şi infanteria română au reuşit să oprească atacul. În acelaşi timp însă, spahii din flancul drept al otomanilor au trecut râul printr-un vad, şi au ameninţat întreaga întreaga aripă stângă a românilor. Atacat cu putere frontal şi din flanc, Mihai a ordonat retragerea eşalonului întâi către rezervele din spatele Călugărenilor, din cauza presiunii inamicului românii fiind nevoiţi să abandoneze tunurile. După ce s-a terminat retragerea şi toate trupele române s-au reunit, înaintarea turcilor a fost oprită.
Ultima fază a bătăliei s-a desfăşurat în după-amiaza aceleiaşi zile şi s-a materializat într-o puternică ofensivă a românilor. Înaintea de începerea atacului, căpitanul Cocea şi oamenii lui s-au reîntors dintr-o misiune de recunoaştere, voievodul român având la dispoziţie un număr de soldaţi odihniţi, care nu participaseră încă la luptă. Mihai Viteazul a hotărât să execute un puternic contraatac, o lovitură combinată frontală şi o manevră de învăluire pe flancul stâng al inamicului. Satîrgi Paşa a fost respins către ieniceri. Otomanii au fost înghesuiţi într-un spaţiu foarte îngust din nordul Neajlovului, având podul în spate ca singură cale de retragere. Contraatacul s-a prelungit până la pod, toate tunurile au fost recuperate, iar focul artileriştilor români şi al archebuzierilor a provocat pierderi foarte grele turcilor. Încercând să stabilizeze situaţia, Sinan Paşa a avansat în fruntea trupelor de elită. Retragerea turcilor în faţa atacurilor continui ale românilor s-a transformat în debandadă în momentul în care detaşamentul de 400 de călăreţi ai căpitanului Cocea a atacat spatele armatei otomane şi tabăra aflată lângă satul Hulubeşti. În deruta care a cuprins armata otomană, valul fugarilor a antrenat şi garda lui Sinan Paşa şi pe marele vizir, care a fost aruncat în mlaştină, de unde a fost salvat de un credincios al său. Doar apariţia forţelor lui Hasan Paşa în flancul drept al românilor i-a ferit pe otomani de dezastru. Mihai Viteazul a întrerupt urmărirea fugarilor şi şi-a concentrat atacul cu atâta împetuozitate împotriva noilor intraţi în luptă, încât Hasan Paşa, cuprins de panică, a părăsit în fugă, în fruntea călăreţilor săi câmpul de luptă.
Un număr de 7.000 de otomani au căzut pe câmpul de luptă, iar tunurile acestora şi un steag verde al profetului au căzut în mâinile românilor. Prin victoria obţinută la Călugăreni, Mihai reuşise să atingă principalele obiective: a provocat pierderi importante duşmanului, l-a demoralizat şi întârziat avansarea turcilor, a câştigat timpul necesar pentru concentrarea forţelor antiotomane.

"A lui liră multicoloră a răsunat la orice adiere..."

Vasile Alecsandri (n. 21 iulie 1821, Bacău; d. 22 august 1890, Mirceşti, judeţul Iaşi) a fost poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, academician român, membru fondator la Academiei Române, creator al teatrului românesc şi a literaturii dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei şi apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea.
Vasile Alecsandri a fost fiul medelnicerului Vasile Alecsandri şi al Elenei Cozoni. După unii cercetători, anul naşterii ar putea fi 1821 , 1819 sau chiar 1818. Locul naşterii sale este incert, deoarece naşterea s-a petrecut în timpul refugiului familiei Alecsandri în munţi din calea armatei lui Alexandru Ipsilanti. Se consideră că s-a născut undeva pe raza judeţului Bacău. Şi-a petrecut copilăria la Iaşi şi la Mirceşti, unde tatăl său avea o moşie şi unde a revenit pe întreaga durată a vieţii sale să-şi găsească liniştea. A început învăţătura cu un dascăl grec, apoi cu dascălul maramureşean Gherman Vida.
Între anii 1828 şi 1834, s-a deschis la Iaşi pensionul lui Victor Cuenim. Spătarul Alecsandri l-a înscris pe fiul său la pensionul francez, unde a studiat alături de Mihail Kogălniceanu, Matei Millo, actorul de care l-a legat o mare prietenie şi admiraţie şi pentru care a scris Chiriţele şi o mare parte din cânticelele comice.
În 1838 apar primele încercări literare în limba franceză: Zunarilla, Marie, Les brigands, Le petit rameau, Serata. În anul următor s-a întors în ţară şi a ocupat un post în administraţie până în 1846. Împreună cu Costache Negri a făcut o călătorie în Italia, care a devenit motiv de inspiraţie pentru nuvela romantică Buchetiera de la Florenţa.
În 1840, împreună cu Mihail Kogălniceanu şi Costache Negruzzi a luat conducerea teatrului din Iaşi şi şi-a început activitatea de dramaturg care i-a adus cele mai constante succese. Opera sa dramatică însumează circa 2000 de pagini, rămânând cel mai rezistent compartiment al activităţii sale literare şi va constitui baza solidă pe care se va dezvolta dramaturgia românească în principalele sale direcţii tehnice: comedia străină şi drama istorică. În noiembrie s-a jucat Farmazonul din Hârlău, iar în februarie 1841, Cinovnicul şi modista, ambele preluate după piese străine.
În 1844, împreună cu Mihail Kogălniceanu şi Ion Ghica scoate săptămânalul Propăşirea, în care poetul va publica versuri ce vor fi incluse în ciclul Doine şi lăcrimioare, iar în 11 ianuarie se reprezintă piesa Iorgu de la Sadagura, comedie de rezistenţă în dramaturgia scriitorului.
În 1845 cu ocazia seratelor literare de la Mânjina o cunoaşte pe Elena, sora prietenului Costache Negri, de care se îndrăgosteşte şi căreia, după moartea timpurie 1847, îi dedică poezia Steluţa şi apoi întreg ciclul de poezii Lăcrămioare.
După înfrângerea mişcării paşoptiste este exilat, şi după ce călătoreşte prin Austria şi Germania; se stabileşte la Paris, unde se întâlneşte cu alţi militanţi munteni; din perioada exilului datează poeziile Adio Moldovei şi Sentinela română.
În 1849 pleacă, împreună cu ceilalţi exilaţi la Braşov, în Bucovina, apoi, în toamna aceluiaşi an, la Paris. Scrie primele cântecele comice (Şoldan Viteazul, Mama Angheluşa) şi câteva scenete comice şi muzicale. Se întoarce în ţară în luna decembrie.
Titu Maiorescu a publicat în Convorbiri literare articolul Poeţi şi critici; acesta se încheie cu o privire sintetică asupra operei lui Alecsandri: "A lui liră multicoloră a răsunat la orice adiere ce s-a putut deştepta din mişcarea poporului nostru în mijlocia lui. În ce stă valoarea unică a lui Alecsandri? În această totalitate a acţiunilor sale literare".

A declarat Australia posesiune engleză

22 august 1770 - Expediţia condusă de James Cook ajunge pe coasta de est a Australiei.
James Cook (n. 27 octombrie 1728 - m. 14 februarie 1779) a fost un explorator şi navigator britanic. El a făcut trei călători în Oceanul Pacific, în cadrul cărora a descoperit insulele Société (azi Polinezia franceză), Noua Zeelandă şi Sandwich (azi arhipelagul Hawaii). Insulele Société au fost denumite după Royal Society de la Londra, care a finanţat expediţia.
Cook s-a născut în Marton în North Yorkshire, aproape de oraşul Middlesbrough. Cook a fost unul din cei cinci copii, născuţi de Grace şi James Sr., care lucra cu ziua ca fermier. James a început tot ca fermier, dar la 18 ani a găsit o slujbă pe un vas care transporta cărbuni. James Cook fost ales de Royal Society pentru a conduce o expediţie pe vasul Endeavour pentru a observa împreună cu astronomul Charles Green tranzitul lui Venus şi a explora noi locuri din Oceanul Pacific. În timpul primei sale călătorii în Pacific, James Cook a înconjurat Capul Horn cu vasul Endeavour şi a ajuns în Tahiti la 3 iunie 1769. După ce a recuperat instrumentele furate de baştinaşi, a reuşit să observe perfect tranzitul lui Venus. Endeavour a petrecut apoi şase luni pentru a cartografia Noua Zeelandă. James Cook a explorat apoi şi a declarat Australia estică posesiune engleză.
Australia, sau oficial Commonwealth of Australia, este singura ţară ce ocupă un întreg continent fiind cea mai vastă din Australasia/Oceania. Ca suprafaţă în clasamentul mondial Australia ocupă locul şase. Pe lîngă teritoriul continental, Australia cuprinde mai multe insule dintre care cea mai mare este insula stat Tasmania. Australia este o federaţie şi o monarhie constituţională parlamentară.

"Dictaturii proletariatului"

21 august 1965 - a fost proclamată Republica Socialistă România în urma adoptării unei noi constituţii.
Republica Socialistă România (RSR), este numele purtat de România în a doua parte a perioadei conducerii comuniste a ţării (1965-1989), după ce iniţial s-a numit Republica Populară Română.
În această perioadă, ţara a fost condusă de Nicolae Ceauşescu, în calitatea sa de secretar general al partidului unic, Partidul Comunist Român (PCR), la care s-a adăugat, începând cu anul 1974, funcţia de preşedinte al Republicii Socialiste România. Regimul comunist, sub conducerea lui Nicolae Ceauşescu, a avut un caracter preponderent dictatorial.
Imnul RSR era "Trei culori". Stema RSR reprezenta câteva spice de grâu şi o sondă de petrol pe fundalul pădurilor şi Carpaţilor, în spatele cărora se vede soarele.
Gheorghe Gheorghiu-Dej a murit în 1965 în circumstanţe cel puţin neclare. După o scurtă luptă pentru putere, în fruntea partidului a venit Nicolae Ceauşescu. Dacă politica lui Gheorghiu-Dej era considerată conservator-stalinistă prin comparaţie cu noua linie politică hrusciovistă, Ceauşescu a părut iniţial un reformist prin comparaţie cu neostalinismul lui Leonid Brejnev.
În 1965, numele ţării a fost schimbat în Republica Socialistă România, iar cel al partidului în Partidul Comunist Român.
PCR a fost partidul politic unic care acţiona în numele "dictaturii proletariatului". În 1965, şi-a schimbat numele din Partidul Muncitoresc Român în Partidul Comunist Român şi a deţinut puterea până la 21 decembrie 1989, când şi-a încheiat de iure activitatea de conducere a României. În anul 1974 PCR întrunea 2,5 milioane de membri (11,5% din populaţie). PCR a ajuns să fie partidul comunist cu efectivul cel mai numeros din ţările europene aşa-zis socialiste.

Primul autoturism românesc

20 august 1968 - pe poarta uzinei de la Colibaşi (Piteşti) a ieşit primul autoturism românesc, Dacia 1100.
Dacia 1100 a fost primul model produs de producătorul român de automobile Dacia S.A. Modelul a fost comercializat între anii 1968 şi 1971 şi a fost un model intermediar până la intrarea în producţie a modelului 1300.
În realitate, Dacia 1100 era un Renault 8. Acesta era o berlină cu tracţiune şi motor pe spate. Primul automobil ieşit pe poarta fabricii a fost făcut cadou Preşedintelui Republicii Socialiste România de atunci Nicolae Ceauşescu. Conform contractului, Renault furniza toate părţile componente ale modelului, urmând ca cei de la Dacia să le asambleze.
Pentru a reduce timpul între proiectare şi lansarea în producţiei de serie a unui autoturism, autorităţile române au considerat necesară producerea unui autoturism sub licenţă obţinută de la un producător străin. Se dorea o licenţă pentru un autoturism din clasa medie cu o capacitate cilindrică cuprinsă între 1.000 şi 1.300 cmc şi să se producă între 40.000 şi 50.000 automobile/an. La licitaţie au participat Renault, Peugeot, Fiat, Alfa Romeo şi Austin. De asemenea, s-au testat următoarele modele: Renault 10, Peugeot 204, Fiat 1100D, Alfa Romeo 1300, Austin Mini Morris. Însă după vizita istorică a Preşedintelui francez Charles de Gaulle în România din 1966, s-a luat decizia la nivel de partid, ca în uzina Dacia să producă autoturisme sub licenţă Renault. Din cauza unor motive tehnice şi economice, oferta companiei Renault pentru modelul Renault 12 a fost retrasă. Modelul era în faza de teste, iar producţia trebuia să înceapă în Franţa, în a doua jumătate a anului 1969. Dar contractul a fost semnat în Septembrie 1966. Renault a permis parţii române să înceapă asamblarea mai devreme a unui model intermediar până când Renault 12 să fie pregătit pentru producţie. La început a fost ales modelul Renault 16, dar în cele din urmă s-a optat pentru asamblarea modelului Renault 8.
Dacia a luat naştere în 1966 la Colibaşi (astăzi Mioveni), Judeţul Argeş, având la bază un acord între autorităţile comuniste şi producătorul francez de automobile Renault, ce prevedea asamblarea unui model Renault sub marca Dacia. Construcţia Uzinei de Autoturisme Mioveni a început în 1966 şi s-a încheiat într-un timp record de doar un an şi jumătate.
Pe 1 iulie 1968, încep testele la cele 217 staţii de lucru din uzină, iar pe 3 august 1966 se testează primul motopropulsor.
Pe 20 August 1968, se începe producţia modelului Dacia 1100, un model sub licenţa Renault R8; acesta era o berlină cu tracţiune şi motor pe spate. Primul automobil ieşit pe poarta fabricii a fost făcut cadou Preşedintelui Republicii Socialiste România de atunci Nicolae Ceauşescu. Conform contractului, Renault furniza toate părţile componente ale modelului, urmând ca cei de la Dacia să le asambleze. Din 1968 şi până în 1972, aproximativ 44.000 de autoturisme Dacia 1100 au fost produse, în 1970 apărând o uşoară modificare estetică la partea frontală. A mai fost produs, deşi în număr limitat, modelul 1100S, cu două perechi de faruri şi un motor mai puternic, folosite de poliţie şi în raliuri. Puţine au mai rămas în stare de funcţionare.

Yehudi Menuhin: Enescu va rămâne una din veritabilele minuni ale lumii

George Enescu (n. 19 august 1881, Liveni, Botoşani-d. 4 mai 1955, Paris) a fost un compozitor, violonist, pedagog, pianist şi dirijor. Este considerat cel mai important muzician român.
Stilul componistic al lui George Enescu este greu de definit, oscilând între stilul romantic monumental al lui Richard Wagner (în Simfonia Nr. 1), influenţele muzicii franceze (de exemplu, în Cântecele pe versuri de Clément Marot), tendinţele neo-baroce (în Suita orchestrală Nr. 2) şi exprimarea modernă cu totul personală din muzica de cameră, opera Oedip sau Simfonia de Cameră. Nu trebuie uitată influenţa folclorului românesc, evidentă în cele două Rapsodii Române, Sonata pentru vioară "cu caracter popular românesc", Suita orchestrală Nr. 3 "sătească".
Celebritatea internaţională a lui George Enescu - de care era el însuşi intrigat - se datorează în special Rapsodiei Române Nr. 1, popularizată mai ales de Leopold Stokowski la pupitrul Orchestrei Filarmonice din Philadelphia, uitându-se marile sale creaţii. Prin Festivalurile Internaţionale "George Enescu", care au loc cu regularitate în Bucureşti cu participarea unor muzicieni de faimă mondială, opera muzicală enesciană este pusă în valoare.
În Bucureşti se găseşte un Muzeu Naţional "George Enescu" (în palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei în care au locuit Maruca şi Enescu), lângă Moineşti se găseşte conacul de la Tescani donat de soţia lui Enescu statului român cu condiţia ca acesta să construiască aici un centru de cultură pentru artişti, iar la Liveni se găseşte casa în care a copilărit compozitorul. Există o casă memorială George Enescu în Sinaia (Vila Luminiş, cartier Cumpătul). În conacul din Tescani, Bacău ("Centrul Cultural Rosetti-Tescanu"), statul român a deschis în anii '80 un centru de creaţie, aici au fost compuse opere literare (Jurnalul de la Tescani, de Andrei Pleşu), şi au loc în fiecare an tabere de pictură şi de filosofie.

Comédie humaine

Honoré de Balzac (n. 20 mai 1799, Tours, Franţa – d.18 august 1850, Paris, Franţa) a fost un romancier, critic literar, eseist, jurnalist şi scriitor francez.
El este considerat unul dintre cei mai mari scriitori francezi în domeniul romanului realist, romanului psihologic şi a romanului fantastic.
Apreciat de critica literară, Gérard Gengembre, G. Vannier, cât şi de filozofi ca Alain, Albert Béguin el a fost privit ca fiind un vizionar de către Albert Béguin.
Datorită complexităţii operei sale, Balzac a fost greu de încadrat, atât de critica literară din acea perioadă, cât şi de cea de astăzi, ca aparţinând unei categori deja existente, aparte.
El a creat un adevărat monument, "Comedia umană" (în franceză Comédie humaine), ciclu în a cărui componenţă intră 95 de lucrări terminate (nuvele, romane şi eseuri) şi 48 lucrări neterminate. Ideea continuităţii dintr-o lucrare în alta, a uninii, a apărut pentru prima dată în 1830, odată cu gruparea romanelor Sarrasine, Gobseck, sub titlul Scènes de la vie privée.
Datorită insuficienţei banilor, tânărul Balzac s-a văzut în ipostaza de a se abţine de la multele plăceri ale tinereţii. Cu toate acestea, trăind într-o mansardă închiriată, ducându-şi traiul de pe o zi pe alta, a gusta plăcerile începuturilor meseriei sale. Într-o scrisoare adresată surorii sale Laure, el spunea: "Focul s-a aprins pe strada Lesdiguieres nr. 9, în capul unui biet flăcău, iar pompierii nu l-au putut stinge. A fost pus de o femeie pe care el n-o cunoaşte: se zice că locuieşte la Patru Naţiuni, la capătul podului Artelor; se numeşte Gloria."
Aici are şansa de a citi şi admira "romanele populare" ale unor scriitori ca Pigault-Lebrun, Ducray-Duminil, Pixérécourt, ajungând totodată să le invidieze autorii pentru câştigurile aduse de acestea. Balzac era într-o perioadă de acumulare; la finalul celor doi ani de proba nu reuşeşte să termine decât o operă Cromwell, o tragedie în cinci acte, în versuri. Alte opere Cromwell vor mai da la lumină şi Mérimée şi Victor Hugo, dar, după el.
Primul succes al lui Balzac "Les Chouans" 1829, iniţial publicat sub numele de "Le Dernier Chouan") a fost urmat de "La Peau de chagrin" (1831). În următorii 20 de ani el a scris o vastă colecţie de romane şi scurte poveşti cunoscută sub numele "La Comédie humaine". Aceasta, cea mai de seamă lucrare a sa, este o reproducere a societăţii franceze a timpului său, ilustrând în detaliu peste 2000 de personaje specifice fiecărei clase sociale şi profesii.
Calităţile lui Balzac care îi depăşesc defecte precum lipsa stilului literar, critica, tendinţa spre melodramă, sunt: originalitatea, marea putere de observaţie şi imaginaţia sa. Scurtele sale poveştioare includ părţile cele mai bune din limbaj, dar încercările de a scrie dramă au eşuat.

A domnit 68 de ani

Franz Joseph al Austriei (în română Francisc Iosif I, în germană Franz Josef I, în maghiară Ferenc József I, în cehă František Josef I, în croată Franjo Josip I, în italiană Francesco Giuseppe I), (n. 18 august 1830, Viena - d. 21 noiembrie 1916, Viena) a fost un împărat al Austriei din Casa de Habsburg, rege al Ungariei şi Boemiei, rege al Croaţiei, mare duce al Bucovinei, mare principe de Transilvania, marchiz de Moravia, mare voievod al Voievodatului Serbia etc. din 1848 până în 1916.
Domnia sa de 68 de ani a fost a treia ca lungime dintre domniile din Europa, după cea a regelui Ludovic al XIV-lea al Franţei şi a principelui Johann al II-lea al Liechtensteinului.
Ferdinand I a renunţat la tron pe 2 decembrie 1848 şi astfel tânărul Franz Joseph devine împărat la frageda vârstă de 18 ani. La începutul domniei sale, Franz Joseph a fost consiliat de Felix Schwarzenberg, care l-a îndrumat spre recâştigarea puterii monarhice absolutiste şi spre obţinerea unei poziţii de forţă în politica externă. Franz Josef a abolit constituţia din 1849 şi şi-a mărit atribuţiile guvernamentale în 1852.
După 1850, Franz Joseph a trebuit să accepte eşecurile politicii externe austriece:Războiul Crimeii şi ruptura de Rusia precum şi războiul cu Sardinia din 1859, împotriva Casei de Savoia şi a lui Napoleon al III-lea, când a fost învins în vestita bătălie de la Solferino.
Regresul a continuat cu înfrângerea din războiul austro-prusac din 1866, care a dus la constituirea statului dualist austro-ungar în 1867.
La 18 februarie 1853, la Ischl, Franz Joseph a scăpat cu viaţă de la atentat uneltit de fanaticul maghiar János Libényi.
În 1878, în urma Congresului de la Berlin, Franz Joseph a obţinut administrarea fostei provincii otomane Bosnia-Herţegovina, pe care o anexează în 1908.
Franz Joseph a iniţiat modernizarea Vienei prin demolarea fortificaţiilor vechii cetăţi şi construirea celebrului bulevard Ringstrasse pe terenul eliberat.
Între 1848 şi 1867 Franz Joseph a fost ultima persoană care a ocupat funcţia de mare principe al Transilvaniei.
La 8 iunie 1867, la Buda, în catedrala Szent Mátyas, Franz Joseph a fost încoronat şi ca rege apostolic al Ungariei (1867-1916) şi în această calitate a aprobat legea privind încorporarea Transilvaniei în Ungaria, la 27 mai 1867, punând astfel capăt disensiunilor cu nobilimea maghiară prin crearea unui stat dualist: Austro-Ungaria.
În 1873 Franz Joseph încheie cu Alexandru II, ţarul Rusiei şi, ulterior, cu Wilhelm I, împăratul Germaniei, alianţa celor trei împăraţi ca un acord consultativ între cele trei imperii.
Spre sfârşitul domniei a acceptat ideea că: "Imperiul multietnic este o anomalie în Europa modernă".
În 1892, Franz Joseph a aprobat renunţarea la vechiul sistem monetar bazat pe creiţari, florini şi taleri şi trecerea la un sistem monetar modern, compatibil cu cel al Uniunii Monetare Latine, bazat pe coroana austriacă (divizată in 100 de helleri).

"Arktica" la Polul Nord

17 august 1977 - Spărgatorul de gheaţă sovietic "Arktica" atinge Polul Nord la suprafaţă.
Polul Nord este cel mai înalt punct al axei terestre, situat în Marea Glaciară Arctică. Exploratorul Robert Edwin Peary este considerat a fi primul om care a ajuns la Polul Nord. Peary ajunge aici în aprilie 1909 împreună cu asistentul lui şi cu patru eschimoşi. Polul nord geografic este situat la circa 1.600 km de polul nord magnetic, care se află în insula Bathurst din Canada. Spre deosebire de Polul Sud, Antarctica la polul nord nu există pâmânt doar o calotă de gheaţă, care pluteşte în Marea Glaciară Arctică, cuprinsă între coastele Asiei, Europei, şi Americii. Această mare comunică cu Oceanul Pacific de-a lungul strâmtorii Bering şi cu Oceanul Atlantic. Suprafaţa globală a acestei mări este de circa 14.000.000 km. Adâncimea ei este în medie de circa 1.500 m, având cel mai adânc punct de 5450 m. Doar americanii şi ruşii ştiau iniţial de această zonă pe care o foloseau în scopuri militare. Doar după sfârşitul războiului rece, aceste informaţii au devenit disponibile pentru toţi oamenii de ştiinţă. Exită un pol geografic şi un pol magnetic al pământului, polul nord este de fapt punctul cel mai nordic al pământului, din acest punct indiferent în care direcţie ne deplasăm, direcţia deplasării va fi spre sud.
Oficial polul nord geografic a fost atins de cercetătorii nord-americani Robert Edwin Peary şi Matthew Henson la data de 6 aprilie 1909. Cercetările ulterioare au pus la îndoială faptul că cei doi cercetători ar fi atins întradevăr polul geografic, însemnările lor nefiind deajuns de precise. Asfel Frederick Cook pretinde că el ar fi fost primul ce a atins polul geografic la data de 21 aprilie 1908 această afirmare a fost mai târziu considerată falsă. Până azi nu avem certitudinea că cele două expediţii polare ar fi fost cel puţin la pol. Pentru prima oară prin notările lui Umberto Nobile, din anul 1926 reiese clar că expediţia lui Roald Amundsen şi Lincoln Ellsworth la bordul vasului Norge au atins cu certitudine polul nord. Primii oameni care au călcat întradevăr pe teritoriul polului nord a fost o grupă de savanţi sovietici sub conducera lui Iwan Papanin în 1937 zburând cu avionul. Primul om care a ajuns la pol pe jos, a fost scoţianul Sir Wally Herbert în 1969.

A pus bazele Societăţii Academice Sociale Literare România Jună

Ioan Slavici (n. 18 ianuarie 1848 la Şiria, judeţul Arad - d. 17 august 1925 la Crucea de Jos, în apropiere de Panciu, judeţul Vrancea) a fost un scriitor şi jurnalist român. Debutează în Convorbiri literare (1871), cu comedia Fata de birău. Împreună cu Eminescu pune bazele Societăţii Academice Sociale Literare România Jună şi organizează, în 1871, Serbarea de la Putna a Studenţimii române din ţară şi din străinătate. La finalul anului 1874, se stabileşte la Bucureşti, unde este secretar al Comisiei Colecţiei Hurmuzachi, profesor, apoi redactor la Timpul. Împreună cu I. L. Caragiale şi G. Coşbuc, editează revista Vatra. În timpul primului război mondial, colaborează la ziarele Ziua şi Gazeta Bucureştilor. Premiul Academiei Române (1903).
Slavici şi-a exprimat păreri antisemite, spunând în lucrarea sa Soll şi Haben-Chestiunea Ovreilor din România că evreii sunt o boală, şi că ar trebui aruncaţi în Dunăre.

Tipul ăla, şofer de taxi

Robert Mario De Niro , Jr . (născut 17 august 1943), este un actor de film american , dublu câştigător al premiului Oscar. Este de asemenea regizor şi producător. Este considerat ca unul dintre cei mai mari si mai influenţi actori din toate timpurile.
De Niro este recunoscut pentru portretizări de personaje angrenate in conflicte puternice, personaje complexe, inadaptate dar şi pentru colaborarea sa de durată cu regizorul Martin Scorsese. Este cel mai cunoscut pentru rolul tânărului Vito Corleone în Naşul: Partea II; taximetristul Travis Bickle în Taxi Driver; boxerul Jake LaMotta în Raging Bull; gangsterul Jimmy Conway în Băieţi buni; directorul de cazinou Sam "Ace" Rothstein în Casino; Al Capone în Incoruptibilii; fostul puşcăriaş dornic de răzbunare Max Cady în Promontoriul groazei; Noodles în A fost odată în America; Michael Vronsky în Vânătorul de cerbi şi mai recent ca Neil McCauley în Heat în regia lui Michael Mann.
Din 1989 De Niro , care locuieşte în New York şi nu s - a stabilit niciodată pentru mai mult timp în Los Angeles, a investit în cartierul TriBeCa din sudul Mahattan-ului. El a fondat studiourile "TriBeCa Productions"; popularul festival de film "TriBeCa"; restaurantele "Nobu" şi "TriBeCa Grill" pe care le deţine alături de Paul Wallace şi Stewart F. Lane , producător pe Broadway dar şi "The Greenwich Hotel", situat în "Tribeca" care se află faţă în faţă cu un alt restaurant deţinut de el "TriBeCa Grill".
În 1997, De Niro s-a căsătorit cu cea de-a doua sa soţie, Grace Hightower la proprietatea lor din New York, în apropiere de Marbletown. Fiul lor Elliot s-a născut în 1998.
Pe lângă Elliot, De Niro mai are un fiu Raphael, fost actor provenit din mariajul cu Diahnne Abbott. A adoptat-o de asemenea pe Drena , fiica lui Abbott. De Niro are şi doi fii gemeni, Julian Henry şi Aaron Kendrick dintr-o relaţie de durată cu fostul model Toukie Smith.
În februarie 1998, în timpul unor filmări în Franţa, De Niro a fost interogat nouă ore de Poliţia Franceză după care de un magistrat privind implicarea sa într-un eventual scandal de prostituţie. De Niro a negat orice implicare declarând că nu a plătit pentru sex, "...şi chiar dacă aş fi făcut-o nu ar fi fost o crimă." Magistratul a vrut să vorbească cu el după ce i-a fost menţionat numele de către una dintre prostituate. Într-un interviu acordat pentru ziarul francez "Le Monde", De Niro a declarat: "Nu mă voi întoarce niciodată în Franţa şi îmi voi sfătui toţi prietenii să nu o facă nici ei."
În 2003 De Niro a fost diagnosticat cu cancer la prostată. Doctorii au spus că boala poate fi tratată deoarece a fost depistată devreme datorită controalelor regulate ale actorului. Purtătorul de cuvânt al lui De Niro, Stan Rosenfield a declarat că: "Datorită depistării bolii într-un stadiu nu foarte avansat dar şi a condiţiei fizice foarte bune, doctorii se aşteaptă la o recuperare completă". Rosenfield a refuzat să dea alte detalii privind tratamentul lui De Niro. Tatăl lui De Niro, Robert De Niro, Sr. a murit în 1993 la vârsta de 71 de ani datorită cancerului .
S-a luat în considerare faptul ca lui De Niro să îi fie acordat titlul de Cetăţean de Onoare Italian la Festivalul de Film de la Veneţia în septembrie 2004. Cu toate acestea "Fii Italiei" au depus împreuna cu Silvio Berlusconi un protest, susţinând că De Niro a afectat imaginea italienilor şi a italo-americanilor prin numeroasele roluri ale sale în care aceştia sunt prezentaţi ca veritabili criminali. Ministrul Culturii, Giuliano Urbani nu a luat în considerare protestul iar ceremonia a fost reprogramată pentru octombrie în Roma. Controversele au apărut din nou când, în acea lună, De Niro a refuzat să apară de două ori la televiziunea italiană. Ulterior De Niro a dat vina pe "serioase probleme de comunicare" care nu au fost "rezolvate corespunzător", în final declarând că: "Să jignesc pe cineva ar fi ultimul lucru pe care aş vrea sa îl fac. Iubesc Italia". Cetăţenia i-a fost acordată pe 21 octombrie 2006 la finalul Festivalului de Film de la Roma.
De Niro este susţinător al Partidului Democrat şi l-a susţinut pe Al Gore la alegerile prezidenţiale din 2000. Documentarul Fahrenheit 9/11 al regizorului Michael Moore include o secvenţă cu De Niro stând lânga Gore la un raliu. Moore îl numeşte ca "Tipul ăla, şofer de taxi". De Niro este de asemenea şi narator al documentarului 9/11 despre atacurile de la 11 septembrie 2001 difuzat de CBS. În timpul promovării filmului The Good Shepherd alături de Matt Damon în episodul de pe 8 decembrie al talk-showului Hardball with Chris Matthews la Universitatea "George Mason", De Niro a fost întrebat pe cine ar prefera ca preşedinte al Statelor Unite. De Niro a răspuns: "Mă gândesc la două persoane: Hillary Clinton şi Obama."
Pe 2 martie 2009 De Niro a fost primul invitat oficial al showului Late Night cu Jimmy Fallon.

Aeroplan automobil

Traian Vuia (n. 17 august 1872, Bujoru, comitatul Caraş-Severin, Austro-Ungaria; d. 3 septembrie 1950, Bucureşti, România) a fost un inventator român, pionier al aviaţiei. În 1906 el a realizat primul zbor autopropulsat (fără catapulte sau alte mijloace exterioare) cu un aparat mai greu decât aerul.
Traian Vuia s-a născut în 1872 la Surducu Mic în comitatul Caraş-Severin, Austro-Ungaria. Părinţii săi au fost preotul Simion Popescu şi Ana Vuia. A urmat cursurile primare la Bujor (azi Traian Vuia) şi Făget. Între 1884 şi 1892, urmează liceul la Lugoj. Aici petrece mult timp în mijlocul familiei lui Coriolan Brediceanu, care-l va sfătui, ajuta şi încuraja mai târziu în cariera sa.
Vuia dovedeşte de când urma cursurile primare, şi apoi secundare, o atracţie irezistibilă şi o predilecţie pentru mecanica aplicată. La zece ani asistă la primele manifestări cu caracter aviatic iar micul Vuia dezvoltă o pasiune pentru zmeie. El urmăreşte atent detaliile lor şi încearcă să construiască altele mai perfecţionate. Ajuns la liceu, Vuia îşi însuşeşte noţiuni de fizică şi mecanică şi nu se mai mulţumeşte să construiască zmeie ci încearcă să explice ce se petrece în jurul aparatului, forţele care acţionează la lansarea şi menţinerea lui în aer, condiţiile de echilibru, etc.
După absolvirea bacalaureatului în 1892, Vuia pleacă la Budapesta pentru a se înscrie la Politehnică. A urmat pentru un an cursurile Politehnicii, secţia mecanică, la seral. Neavând destui bani, se va înscrie la Drept şi va practica în birouri de avocatură din Banat pentru a-şi putea asigura mijloacele de trai. Astfel o bună parte din studenţia lui Vuia este deviată de la adevăratele lui aspiraţii şi aptitudini. Tânărul reuşeşte însă şi în domeniul ştiinţelor juridice. La 6 mai 1901, Traian Vuia îşi ia doctoratul în Ştiinţe Juridice cu teza: "Militarism şi industrialism, regimul de Status şi contractus".
După terminarea facultăţii Traian Vuia se întoarce la Lugoj. Aici continuă să studieze problema zborului uman şi începe să-şi construiască primul aparat de zbor, pe care-l numeşte aeroplan-automobil. Din cauza lipsurilor financiare, nu reuşeşte să-şi ducă la capăt proiectul şi decide în schimb să plece la Paris, în iulie 1902. Vuia spera că aici va găsi pe cineva interesat să-i finanţeze proiectul, mai ales a pasionaţilor de aerostate însă s-a lovit de mult scepticism asupra ideii că o maşină zburătoare cu o densitate mai mare decât cea a aerului ar putea zbura. Vuia merge la Victor Tatin, un cunoscut teoretician care construise în 1879 un model experimental de aeroplan. Tatin este imediat interesat de proiect dar încearcă şi să-l convingă pe Vuia că nu este nimic de făcut pentru că-i lipseşte un motor adecvat şi este instabil. Vuia însă continuă să-şi promoveze proiectul şi-l trimite Academiei de Ştiinţe de la Paris pe 16 februarie, 1903, prezentând posibilitatea de a zbura cu un aparat de zbor mai greu decât aerul cât şi procedura de decolare. Academia îi respinge proiectul cu motivaţia că ar fi prea utopic, cu menţiunea că: Problema zborului cu un aparat care cântăreşte mai mult decât aerul nu poate fi rezolvată şi nu este decât un vis.
În ciuda acestor obstacole, Vuia nu renunţă la proiect şi se înscrie pentru un brevet, acordat pe 17 august 1903 şi publicat pe 16 octombrie 1903. Invenţia brevetată se numeşte aeroplan automobil.

Regele Rock 'n' Roll-ului

Elvis Aaron Presley (n. 8 ianuarie 1935 - d. 16 august 1977) a fost un cântăreţ şi actor american, cunoscut frecvent ca Regele Rock 'n' Roll-ului.
În ziua de 8 ianuarie 1935, în Tupelo, un mic orăşel din statul american Mississippi, într-o casă modestă, Gladys Presley aduce pe lume doi gemeni. Primul, Jesse Garon s-a născut mort, dar cel de-al doilea, Elvis Aaron Presley s-a născut fără probleme, devenind singurul copil al familiei. Copilul a crescut în mijlocul familiei, alături de rudele care locuiau în aceeaşi zonă a oraşului Tupelo. Deşi trăiau în condiţii grele, totuşi Vernon şi Gladys Presley se străduiau să-i asigure cele necesare micului Elvis, care devenise acum centrul atenţiei celor doi.
În Tupelo, Elvis are şi primele contacte cu muzica. De mic cânta în corul bisericii împreună cu familia, muzica şi predicile înrădăcinându-se adânc în modul de a gândi al muzicianului. Tot în oraşul natal are pentru prima dată ocazia de a-i asculta pe blues-manii negri, care vor avea o mare influenţă asupra tânărului, alături de muzica country din programele radio pe care le asculta întreaga familie.
Prima apariţie pe scenă are loc la vârsta de doar 10 ani, când cântă Old Shep în cadrul unui concurs de tinere talente organizat în Tupelo, cu ocazia târgului Mississippi-Alabama Fair and Diary Show, câştigând premiul al doilea (cinci dolari şi posibilitatea de intra gratis la toate atracţiile târgului). La această vârstă, primeşte în dar şi prima chitară, părinţii neputându-şi permite bicicleta mult dorită de fiu. În 1948, cu ocazia serbării de final a anului şcolar, micul Elvis cânta la chitară şi voce piesa Leaf on a Tree (O frunză într-un copac).
Nu după mult timp se mută în nordul oraşului Memphis, în încercarea părinţilor săi de a-şi croi o viaţă mai bună. Aici munceşte în diferite locuri pentru a sprijinii financiar familia, în paralel urmând liceul şi continuând să cânte la chitară. Îşi lasă părul lung (în comparaţie cu standardele vremii) şi perciunii să crească, ceea ce îl face să se distingă de ceilalţi adolescenţi. Participă la un concurs de talente, unde, cântând la chitară într-un stil considerat dur şi agresiv, primeşte mai multe aplauze decât toţi ceilalţi, câştigând premiul întâi.
După absolvirea liceului, munceşte în diferite fabrici din oraş, iar în 1953 înregistrează primul demo la Memphis Recording Service (mai târziu cunoscut sub numele de Sun Studio) contra sumei de patru dolari. Acesta conţine piesele My Happiness (Bucuria mea) şi That's When Your Heartaches Begin (Atunci încep durerile tale de inimă) şi este făcut cadou mamei sale. La începutul anului 1954 înregistrează un al doilea demo la acelaşi studio, iar în vară la sugestia patronului - Marion Keisker - înregistrează o serie de cinci single-uri printre care şi celebrul That's All Right alături de Scotty Moore (chitară) şi Bill Black (bas). Alături de aceştia obţine contracte în mici cluburi din Sud continuând totodată să lucreze şi la Crown Electric. După ce este respins la preselecţia pentru Grand Ole Opry fiind îndrumat de organizatori să se întoarcă la slujba sa de conducător de camioane, i se oferă un contract pe un an de zile pentru a cânta în fiecare săptămână în cadrul programului Louisiana Hayride realizat de KWKH Radio, principalul concurent al Grand Ole Opry. Aici îl întâlneşte pe Colonel Tom Parker, promotor şi manager cu care în 1955 va semna un contract.
În noiembrie 1955, Elvis semnează cu RCA Records, Colonel Parker negociind vânzarea tuturor înregistrărilor făcute la Sun Studio de către interpret contra imensei (în acele vremuri) sume de 40.000 de dolari plus un bonus de 5.000 de dolari pentru Presley. Cele cinci single-uri au fost relansate de către RCA, Elvis devenind cel mai mediatizat nou interpret din industria muzicală. Pe 10 ianuarie 1956, Elvis participa la o sesiune de înregistrări în studioul RCA din Nashville alături de grupul back in vocals Jordanaires, unde printre alte piese va înregistra şi Heartbreak Hotel. Single-ul Heartbreak Hotel / I Was The One este promovat de RCA şi a fost vândut în peste 300.000 de exemplare numai în primele trei săptămâni, fiind şi primul single al lui Elvis ce va înregistra vânzări de peste un milion de exemplare, aducându-i interpretului primul disc de aur.
Timp de 22 de ani, Regele Rock-and-Roll-ului s-a pus în slujba muzicii şi a celor din jurul său. 31 de filme şi 2 documentare, 64 de albume de studio sau live, 149 de single-uri şi nenumărate concerte; acestea sunt doar câteva din cifrele ce pot caracteriză o carieră fantastică, din care puţine realizări lipsesc. Poate doar un turneu în Europa, Asia sau Australia dar până la urmă şi acestea au fost realizate: în 1997, cu ajutorul tehnologiei s-a pus în scena un concert extraordinar numit Elvis in Concert '97 în Memphis la Mid-South Colloseum. Elvis a fost acompaniat de peste 30 dintre foştii săi colegi de turnee împreuna cu Orchestra Simfonica din Memphis. Ulterior, în 1999 a avut loc un turneu şi în Europa.
Sute de discuri de aur sau platină primite pentru numărul record de discuri vândute (peste un miliard), 14 nominalizări la premiile Grammy, dintre care trei câştigate (pentru albumul How Great Thou Art - 1967, albumul He Touched Me - 1972 şi pentru înregistrarea live a cântecului How Great Thou Art - 1974), premiul pentru întreaga carieră decernat la vârsta de numai 36 de ani sau primirea din partea United States Junior Chamber of Commerce în 1971 a titlului de Unul dintre cei zece cei mai merituoşi tineri ai naţiunii sunt numai câteva din onorurile pe care le-a primit Elvis Presley.
Postmortem, în 1984 i s-a decernat de către Blues Fundation din Memphis premiul W.C. Handy pentru păstrarea în viaţă a blues-ului în muzica sa. În 1986 a fost în primul grup de cântăreţi ce a intrat în Rock-and-Roll Hall of Fame, iar în 1998 a fost introdus în Country Music Hall of Fame. În 2001, odată cu intrarea sa în Gospel Music Hall of Fame, Presley a devenit singurul interpret membru al tuturor celor trei anuale. În 1992, Serviciul Poştal American a anunţat că imaginea lui Elvis va apărea pe un timbru poştal comemorativ. Acesta a fost lansat pe 8 ianuarie 1993 şi îl înfăţişează pe Regele Rock-and-Roll-ului în postura tânărului cântăreţ de la mijlocul anilor 1950.
În final, dar nu şi în ultimul rând, se poate vorbi despre ceea ce este mai puţin cunoscut vis-a-vis de omul Elvis. Este ştiut faptul că acesta avea obiceiul de a dărui Cadillac-uri, bani şi bijuterii, de multe ori sub impulsul momentului. Ceea ce este mai puţin ştiut este faptul că pe lângă concertele de caritate pe care le dădea periodic, mai avea obiceiul de a-i întreţine pe cei din jurul lui: prieteni, familie, chiar şi oameni străini, plătindu-le facturile şi datoriile, spitalizările, cumpărându-le case sau întreţinându-le familiile. Mulţi ani de zile acesta a dăruit mai mult de o mie de dolari pe an fiecăruia dintre chitariştii ce locuiau în Memphis, iar activitatea caritabilă a acestuia continuă şi în zilele noastre prin intermediul Elvis Presley Charitable Foundation.