Magyar vagyok és nem ismerek nagyobb boldogságot!

Franz Liszt sau Liszt Ferenc (22 octombrie 1811, Raiding (în lb. maghiară Doborján), Imperiul Austriac, astăzi Burgenland, Austria - 31 iulie 1886, Bayreuth, Bavaria), compozitor maghiar din Regatul Ungar, unul dintre cei mai renumiţi pianişti al tuturor timpurilor.
Franz Liszt a fost singurul fiu al funcţionarului Ádám Liszt şi al soţiei acestuia, Maria Anna, născută în Lagen. Localitatea sa natală, Raiding, făcea parte la acea vreme din Transleithania, partea maghiară a Imperiului Austro-Ungar. Naţionalitatea lui a devenit tema controverselor după destrămarea Imperiului Austro-Ungar. Unii, ca susţinea etnia germană, alţii etnia maghiară, dar au fost şi unii, care susţineau originea lui slovacă. Dar înainte de 1918, când nu era tema controverselor, era acceptat în concordanţă biografia de trei volume scrisă de Lina Ramann. Conform scriselor de Ramann despre părinţii lui Liszt: "Tatăl lui era maghiar, mama austriacă".
A fost socrul compozitorului Richard Wagner; a petrecut ultima parte a vieţii sale la Bayreuth, unde a fost înmormântat. Casa în care a murit (Bayreuth, Wahnfriedstr. 9) a devenit "Muzeul Franz Liszt".
Tatăl lui Franz Liszt era în serviciul familiei Esterházy, familie care îl patrona şi pe Joseph Haydn.
După ce în 1821 s-a mutat la Viena, a luat lecţii de pian cu Carl Czerny şi de compoziţie cu Antonio Salieri. Doi ani mai târziu, în 1823, s-a mutat împreună cu familia la Paris, de unde a plecat în multe turnee ca pianist. Influenţat de măiestria violonistului Niccolò Paganini, a decis să dezvolte o tehnică interpretativă similară pentru pian. În 1835 a plecat din paris cu amanta sa Coontesa d'Agoult, alături de care a întreprins multe călătorii în anii următori, timp în care reputaţia sa de pianist a continuat să crească.
În anul 1844 s-a despărţit de amanta sa, mamă a celor trei copii ai săi, iar în 1848 s-a stabilit la Weimar, alături de prinţesa Sayn-Wittgenstein. Atenţia sa a început să se concentraze pe compoziţie şi, în special, pe creerea unei noi forme muzicale, poemul simfonic.
În anul 1861, Liszt s-a mutat la Roma. Din 1869 s-a întors cu regularitate la Weimar, unde a avut numeroşi elevi, mai târziu acceptând să predea muzică la Budapesta, unde era privit ca un erou naţional.
A murit la Bayreuth în 1886, la patru ani după decesul ginerelui său, Wagner.

Pensées philosophiques

Denis Diderot (5 octombrie 1713 în Langres (Champagne-Ardenne); 31 iulie 1784 în Paris) a fost un filosof şi scriitor francez.
Născut la Langres, Diderot a fost o figură complexă a iluminismului francez, având o influenţă majoră asupra spiritului raţionalist al secolului al XVIII-lea. Diderot a primit o educaţie iezuită şi a renunţat la o carieră în drept, dedicându-se studiului şi scrisului. În 1745, Diderot a început să editeze Encyclopédie, un proiect celebru, care i-a inclus aproape toţi scriitorii francezi iluminişti importanţi.
Una din piesele sale, Le Père de famille (Tatăl de familie, 1758), a fost considerată prototipul "dramei burgheze". Dintre celelalte opere ale sale, La Religieuse (Călugăriţa, 1796) - roman psihologic, Jacques le fataliste (Jacques fatalistul, 1796), precum şi satira Le Neveu de Rameau (Nepotul lui Rameau) au devenit binecunoscute.
De asemenea, Diderot este apreciat şi pentru scrierile sale filozofice: Pensées philosophiques (Cugetări filozofice, 1746) şi Lettre sur les aveugles (Scrisoare despre orbi, 1749). Diderot a avut o contribuţie fundamentală în domeniul criticii moderne de artă, cu ale sale Salons (Saloane), articole pe care le-a publicat în ziare, începând din anul 1759. Corespondenţa vastă a lui Diderot descrie o imagine obiectivă a epocii sale. El a avut o influenţă semnificativă asupra generaţiilor următoare de gânditori din Franţa, Germania şi Anglia.

O specie de trandafir a fost botezat Louis de Funès

Louis de Funès (născut Louis Germain David de Funès de Galarza la 31 iulie 1914 - d. 27 ianuarie 1983) a fost unul din marii actori francezi de film.
S-a bucurat de un succes enorm în majoritatea ţărilor Europei şi vestul Asiei timp de mai mulţi ani, dar a rămas aproape necunoscut în ţările anglofone. Într-un sondaj de opinie din 1968 a fost votat cel mai popular actor francez. Majoritatea filmelor sale de succes, ca de exemplu cele din seria Jandarmul din Saint-Tropez (Le gendarme de Saint-Tropez), sunt bazate pe gaguri vizuale (slapstick); deşi de Funès putea interpreta şi roluri serioase cu o subtilitate suficientă, a fost renumit mai ales pentru grimasele şi expresiile faciale exagerate.
Părinţii săi, Carlos Luis de Funès de Galarza (de profesie avocat) şi Leonor Soto Reguera, s-au mutat din Sevilla, Spania, în Franţa în anul 1904, după ce familiile lor s-au opus căsătoriei. Louis s-a născut la Courbevoie, o suburbie a Parisului. După ce şi-a terminat studiile la Paris, el nu a avut succes înaintea carierei de actor, fiind mereu concediat din posturi modeste. A devenit pianist şi a cântat în localuri, talentul său muzical fiind evidenţiat mai târziu în filme precum Le Corniaud şi Le Grand Restaurant.
De Funès şi-a început cariera de artist în piese de teatru, în care s-a bucurat de un succes moderat. Chiar şi în timpul carierei cinematografice, el a continuat să apară în piese de teatru. Popularitatea a început să-i crească în urma apariţiilor pe marele ecran în comedii, devenind vedetă cu filme ca Ah! Les belles bacchantes şi Le Mouton à cinq pattes (Mielul cu cinci picioare). A apărut în mai multe filme cu marii actori francezi din vremea respectivă, inclusiv Bourvil (în La Grande Vadrouille (Marea hoinăreală) şi Le Corniaud) şi Jean Gabin (în Le Tatoué şi Le Gentleman d'Epsom). Ajuns la vârsta de 49 de ani, popularitatea i-a ajuns la apogeu în urma succesului imens al filmului Jandarmul din Saint-Tropez. Timp de mai bine de treizeci de ani, până la lansarea filmului Titanic în 1997, Marea hoinăreală a fost filmul cu cel mai mare succes de casă din Franţa.
În majoritatea filmelor sale, personajele interpretate de Louis de Funès au în comun mai multe caracteristici: un tip de vârstă medie, predispus la hiperactivitate, rea-credinţă şi un temperament incontrolabil. Alături de statura mică şi contorsiunile faciale tip Jerry Lewis, această hiperactivitate produce un mare efect comic, mai ales în contrast cu rolurile lui Bourvil de om calm, binevoitor şi bine dispus.
Spre sfârşitul carierei sale, de Funès a suferit de o problemă cu inima, ca urmare a unui atac de cord provocat de intensitatea rolurilor sale. A încetat din viaţă din cauza unei comoţii cerebrale.
A fost înmormântat în grădina castelului soţiei sale; o specie de trandafir a fost numită în onoarea sa.

Invitaţie-Meghívó - martinel-2009-micimackó

Culmile muzicale universale

Johann Sebastian Bach (n. 21 martie 1685, Eisenach - d. 28 iulie 1750, Leipzig) a fost un compozitor german şi organist din perioada barocă, considerat în mod unanim ca unul din cei mai mari muzicieni ai lumii. Operele sale sunt apreciate pentru profunzimea intelectuală, stăpânirea mijloacelor tehnice şi expresive, pentru frumuseţea artistică.
El s-a născut la Eisenach (Germania) în 1685 dintr-o familie de muzicieni profesionişti. Tatăl său, Johann Ambrosius Bach, era muzician de curte, având sarcina de a organiza activitatea muzicală cu caracter profan a oraşului, dar şi funcţia de organist al bisericii locale. Mama sa, Elisabeth Lämmerhirt, a murit de timpuriu, urmată curând după aceea de tatăl său, când Johann Sebastian avea numai 9 ani. Rămas orfan, plecă la fratele său mai mare, Johann Christoph Bach, care era organist la Ohrdurf. Aici a început să execute primele motive muzicale la orgă, dovedind o înclinaţie deosebită pentru acest instrument. Dorinţa de a se perfecţiona l-a făcut să viziteze pe cei mai cunoscuţi organişti din aceea perioadă, ca Georg Böhm, Dietrich Buxtehude şi Johann Adam Reinken. În 1703 obţine primul post de organist în orăşelul Arnstadt; datorită virtuozităţii sale deja evidente, a fost angajat într-o poziţie mai bună ca organist în Mühlhausen. Unele din primele compoziţii ale lui Bach datează din această epocă, probabil şi celebra Toccata şi Fuga în Re minor BWV565.
În cele mai sobre compoziţii polifonice, întrezărim şi freamătul patetic al improvizatorului, iar în cele libere descifrăm logica sa componistică. Tributar vechii polifonii, el îmbină limbajul muzical al trecutului cu noul stil armonic. Conţinutul generalizat, filosofic al muzicii sale, depăşeşte formele create de predecesori, pe care le desăvârşeşte.
În operele sale a sintetizat împlinirile muzicale anterioare, făurindu-şi un limbaj inconfundabil şi atingând una dintre culmile muzicale universale. Ca toate geniile umanităţii, el se ridică deasupra epocii sale, creaţia sa fiind atotprezentă, depăşind timpul şi spaţiul, ca orice permanenţă a spiritului uman.

Cele patru anotimpuri

Antonio Lucio Vivaldi este cel mai de seamă reprezentant al barocului muzical veneţian. S-a născut la Veneţia la 4 martie 1678, în urma mariajului dintre Giovanni Battista Vivaldi şi Camilla Calicchio. A murit la Viena la 28 iulie 1741, ca urmare a unei îmbolnăviri subite (inflamaţie internă) şi a fost înmormântat în cimitirul spitalului.
Importanţa creaţiei lui instrumentale, simbolizată ideal de seria celor patru concerte inspirate de cele patru anotimpuri, vine din autoritatea cu care el a ştiut să respingă structura de concerto grosso a lui Corelli, pentru a impune foarte repede forma mai scurtă (între opt şi zece) a concertului cu solist în doar trei mişcări simetrice (repede-lent-repede). Solist el însuşi, Vivaldi, practica cu mare naturaleţe această formă concertantă, atunci când sonata, simfonia sau cvartetul erau, de asemenea, pe punctul de a-şi face apariţia.
Înzestrat cu un auz excepţional, virtuoz curajos care improviza cu plăcere şi dirijor celebru (unul dintre primii din istorie), Vivaldi şi-a consacrat întregul geniu descoperirii neîncetate a unor noi combinaţii ritmice şi armonice şi a unor îmbinări imprevizibile de instrumente, conferind un rol de prim-plan personajelor noi, destinate a-şi face un loc în orchestră, precum violoncelul (27 de concerte) sau fagotul (39), fără a uita oboiul şi nici flautul, pe care le trata întotdeauna într-o manieră foarte personală, şi chiar alte instrumente încă mai marginale, ca mandolina sau trompeta. Din practicile de la San Marco, a moştenit atracţia pentru a face să dialogheze mai multe "coruri" de instrumente.
Consacrarea în toate genurile muzicale avea să-i confere compozitorului o glorie internaţională incontestabilă fără precedent în istoria muzicii. Mulţi călători care treceau prin Veneţia căutau să-l vadă şi să-l asculte pe "Preotul roşu", de la Edward Wright la violonistul Pisendel, de la flautistul J. J. Quantz, epistolarul De Brosses şi până la regele Friedrich al IV-lea al Danemarcei. Există numeroase şi preţioase mărturii asupra ceea ce reprezenta viaţa muzicală veneţiana şi asupra efectului electrizant al interpretării şi creaţiilor lui Vivaldi.
Multe dintre partiturile lui publicate au fost dedicate unor personalitati ale vremii:
* Ferdinand al III-lea al Toscanei (L'Estro armonico, 1711);
* Contele Morzin (Il Cimento dell'armonia e dell'invenzione, 1725, culegere conţinând Anotimpurile);
* Carol al VI-lea de Habsburg (La Cetra, 1728)
Culegeri tipărite şi copii în manuscris (mai ales concerte) ale lui Vivaldi au circulat în întreaga Europă până în jurul anului 1750 şi se ştie că, începând din 1720, Johann Sebastian Bach a avut pentru aceste lucrări un asemenea entuziasm, încât a recopiat sau a transcris un mare număr dintre ele (cea mai cunoscută şi mai interesantă dintre aceste transcripţii fiind aceea a Concertului pentru patru viori (Op. 3 Nr. 10) în Concertul pentru patru clavecine (BWV 1065), asigurând astfel, fără să fi intenţionat, supravieţuirea lucrărilor modelului său.

Bugs Bunny la 69 de ani

27 iulie 1940: Bugs Bunny a debutat pe micile ecrane, în desenul animat A Wild Hare.
Bugs Bunny este un iepure fictiv ce apare în seriile animate Looney Tunes şi Merrie Melodies create de Leon Schlesinger Productions, ce a devenit, în 1945, Warner Bros. Cartoons. El rămâne unul din cele mai populare personaje de desene animate din lume. În 2002, el a fost numit de TV Guide ca cel mai bun personaj de desene din toate timpurile. În prezent, el este mascota fraţilor Warner (Warner Brothers).
Conform Bugs Bunny: 50 de ani şi doar un iepure gri (Bugs Bunny: 50 Years and Only One Grey Hare), el s-a "născut" în 1940 in Brooklyn, New York, rezultatul imaginaţiei lui Tex Avery (care a regizat A Wild Hare, debutul lui Bugs Bunny) şi Robert McKimson (cel ce a creat disignul lui final), printre mulţi alţii. După Mel Blanc, vocea lui originală, Bugs Bunny are un accent Flatbush-an, o amestecătură de dialecte din Bronx şi Brooklyn. Fraza lui preferată este "What's up, Doc?" (tradusă "Care-i treaba, meştere"), spusă în timp ce mănâncă un morcov. Alte fraze populare sunt: "Of course you realize...this means war" ("Desigur, înţelegi că... asta înseamnă război") şi "Ain't I a stinker?".

Un pas mic pentru un om, dar un salt gigantic pentru omenire

20 iulie 1969 - Primul pământean, astronautul american Neil Armstrong, membru al echipajului "Apollo-11", coboară pe suprafaţa Lunii, la 10:56 PM, şi rosteşte cuvintele "este un pas mic pentru un om, dar un salt gigantic pentru omenire". Un Saturn V a lansat Apollo 11 de la "Kennedy Space Center" pe 16 iulie 1969 la 13:32 UTC. Acesta a intrat pe orbita Pământului 12 minute mai târziu.
Apollo 11 a fost prima misiune cu echipaj uman care a aselenizat. A fost cel de-al cincilea zbor cu echipaj uman din programul Apollo şi cea de-a treia călătorie spre Lună. Misiunea a fost lansată la 16 iulie 1969 având la bord pe astronomii comandantul Neil Armstrong Alden, pilotul modulului de comandă Michael Collins şi pilotul modulului lunar Eugene Edwin "Buzz" Aldrin. Patru zile mai târziu, pe 20 iulie, Armstrong şi Aldrin au devenit primii oameni care au păşit pe Lună.
Neil Alden Armstrong (născut 5 august 1930) fost astronaut american, pilot de teste şi pilot naval, cunoscut ca fiind primul om care a călcat pe Lună. Primul său zbor spaţial a fost ca pilot comandant al misiunii Gemini 8 în 1966. În aceasta misiune a executat prima conectare a doua nave spaţiale împreuna cu pilotul David Scott. Cea de a doua şi ultima misiune a lui Armstrong a fost cea de comandant al misiunii de aselenizare Apollo-11 din iulie 1969. În acest faimos "pas uriaş pentru omenire", Armstrong şi Buzz Aldrin au coborât pe suprafața Lunii petrecând 2,5 ore în explorarea acesteia, în timp ce Michael Collins se afla în orbita Lunii.
Modulul lunar a fost denumit Eagle după vulturul de pe însemnele misiunii; vulturul chel este un simbol al Statelor Unite. Modulul de comandă a fost denumit Columbia, un nume tradiţional pentru Statele Unite utilizate în cântec şi poezie.

Il Petrarchismo

Francesco Petrarca (n. 20 iulie 1304, Incisa/Arezzo - d. 19 iulie 1374, Arquà/Padova) a fost un scriitor, poet şi umanist italian din secolul al XIV-lea, unul din cei mai importanţi poeţi lirici ai literaturii italiene. În special forma perfectă a sonetelor sale s-a impus şi în afara spaţiului de limbă italiană, influenţând lirica europeană ("Il Petrarchismo"). Pe lângă cunoaşterea profundă a autorilor clasici şi a limbii latine, operele sale scrise în "volgare" au jucat un rol precumpănitor în dezvoltarea limbii italiene vorbite într-o limbă literară. Prin convingerea sa asupra strânsei legături între cultura clasică şi învăţătura creştină, Petrarca a contribuit la dezvoltarea umanismului european, care reuneşte aceste două ideale. Alături de Dante Alighieri, Petrarca este unul din principalii precursori ai Renaşterii.
Francesco Petrarca s-a născut pe 20 iulie 1304 în Incisa, în apropiere de Arezzo, fiu al notarului Pietro di ser Parenzo (supranumit Petracco, guelf alb, prieten cu Dante, exilat din Florenţa din motive politice). După copilăria petrecută în Toscana, în 1311 familia se mută la Carpentras, în Franţa, aproape de oraşul Avignon, unde Petracco spera să obţină o slujbă la curtea papală, care îşi avea în acel timp sediul în Avignon. Deşi avea inclinaţii literare, manifestate precoce în studiul autorilor clasici şi în compuneri ocazionale, Francesco este trimis mai întâi la Montpellier, apoi la Bologna, pentru a studia Dreptul civil. După moartea tatălui, Petrarca se întoarce la Avignon, unde întră în serviciul Bisericii.
În ziua de 6 aprilie 1327, o întâlneşte, în biserica Sainte Claire din Avignon, pentru prima dată pe Laura (probabil Laure de Noves), pentru care dezvoltă o pasiune, devenită legendară prin trăinicia şi puritatea ei.
În jurul anului 1330, dedicat carierei ecleziastice, devine capelanul cardinalului Giovanni Colonna, ce aparţinea unei ilustre şi influente familii romane. Întreprinde numeroase călătorii prin Italia, Franţa, Olanda şi Germania. La Liège descoperă două Oraţii ale lui Cicero.
Paralel cu formaţia sa culturală, se angajează şi în activitatea politică, iniţiind campania pentru întoarcerea sediului pontifical de la Avignon la Roma. La Napoli, sub patronajul regelui Robert d'Anjou, organizează manifestări literare, în cursul cărora citeşte din poema eroică "Africa" abia terminată (1340), susţine discuţii asupra poeziei, artelor şi autorilor clasici. În ziua de 8 aprilie 1341, senatorul Orso dell'Anguillara îl încoronează ca "Magnus poeta et historicus". În 1343, în trecere prin Verona, descoperă primele 16 cărţi ale Epistolelor lui Cicero adresate lui Atticus şi Brutus Albinus. Aflat în Parma, în ziua de 19 mai 1348 îi parvine vestea morţii Laurei, în timpul marii epidemii de ciumă care bântuia în vestul Europei. În Florenţa, se întâlneşte în 1350 cu scriitorul Giovanni Boccaccio, cu care era mai de mult în corespondenţă. Ambii poeţi au contribuit printr-o activitate perseverentă la redescoperirea antichităţii clasice, respingând preceptele scolasticei medievale.
Între 1353 şi 1356 Petrarca trăieşte în Milano, ca oaspete al lui Giovanni Visconti, arhiepiscop şi conducător al oraşului. Refugiindu-se de focarele epidemiei de ciumă, îl găsim în anii 1361 până în 1374 în Padova, Veneţia şi Arquà. Aici îşi sfârşeşte zilele pe 19 iulie 1374.

Nasty la 63 de ani

Ilie Năstase (n. 19 iulie 1946, Bucureşti) este un fost jucător profesionist de tenis de câmp şi unul dintre cei mai importanţi jucători de tenis ai anilor 1970, fiind numărul unu mondial de două ori, în 1972 şi 1973.
Printre cele 57 de titluri la simplu, pe care Ilie Năstase le-a câştigat de-a lungul carierei sale, se numără şi US Open în 1972, respectiv French Open în 1973. La dublu a câştigat turneele de la Wimbledon în 1973, French Open în 1970 şi US Open în 1975. A câştigat de asemenea de patru ori turneul Masters în anii 1971, 1972, 1973 şi 1975. Pentru echipa de Cupa Davis a României a jucat timp de 18 ani un număr de 146 de meciuri de simplu şi dublu, câştigând 109. Alături de Ion Ţiriac a fost finalist al Cupei Davis de trei ori, în 1969, 1971 şi 1972.
A fost pe locul doi în competiţia la simplu de la Wimbledon de două ori, în 1972, jucând finala împotriva lui Stan Smith şi în 1976 împotriva lui Björn Borg. Năstase era cunoscut pentru glumele sale din arenă, dar şi pentru reputaţia de a folosi tactici agresive, multe dintre acestea pline de succes, drept care a primit porecla de "Nasty" după câteva incidente.
A scris câteva romane în franceză în anii 1980, apoi a intrat în politică în anii 1990, candidând în 1996 la postul de primar al Bucureştiului. În anul 1994 a fost căpitan nejucător al echipei României de Cupă Davis.
În 2005, "TENNIS Magazine" l-a plasat pe locul 28 în lista celor "40 cei mai mari jucători de tenis din ultimii 40 de ani". A fost desemnat de patru ori „Cel mai bun sportiv român al anului” (în 1969, 1972, 1973 şi 1974). La 12 februarie 2008, după aproape 11 ani la şefia Federaţiei Române de Tenis, a demisionat din funcţia de preşedinte al Federaţiei declarându-se "învins de justiţia şi de presa din România".
Printr-un decret prezidenţial din 1 decembrie 2008, Ilie Năstase a fost înaintat în gradul de general-maior (cu 2 stele) în retragere în Ministerul Apărării.

Bine ai venit mireasă de Dumnezeu aleasă spre a patriei cinstire.

Majestatea Sa Maria, Regina României, Principesă de Edinburg şi de Saxa Coburg şi Gotha, născută Marie Alexandra Victoria, din Casa de Saxa-Coburg şi Gotha (n. 29 octombrie 1875, Eastwell Park, Kent, Anglia - d. 18 iulie 1938, Sinaia, Regatul României), a fost mare prinţesă a Marii Britanii şi Irlandei, consoarta regelui Ferdinand şi regină a României. A fost nepoata reginei Victoria a Marii Britanii.
Regina Maria a României s-a născut la Eastwell Park în Kent, şi a fost iniţial Principesa de Edinburg. A fost fiica ducelui Alfred de Saxa Coburg şi Gotha, cel de al doilea fiu al Reginei Victoria, mama sa a fost Marea Ducesă Maria Alexandrovna, unica fiică a Ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei. În consecinţă, Prinţesa Maria este nepoata Regelui Edward al VII-lea şi verişoara primară a Ţarului Nicolae al II-lea şi a Regelui George al V-lea. A fost supranumită de popor "Mama răniţilor", "Regina-soldat", pentru atitudinea ei bravă din timpul Primului Război Mondial, când, alături de doamnele de la curte a lucrat direct pe front în spitale de campanie sau a coordonat activitatea unei fundaţii de caritate. Maria Alexandra Victoria s-a logodit la 16 ani cu Prinţul Ferdinand de Hohenzollern, moştenitor al tronului României. Căsătoria a avut loc la 29 decembrie 1892. Unul dintre exponatele Muzeului Naţional al României,o cupă de argint oferită de municipalitatea Capitalei, aminteşte de acest eveniment; piesa are gravată inscripţia: "Bine ai venit mireasă de Dumnezeu aleasă spre a patriei cinstire. Ianuarie 1893".
Formidabila sa bunică, Regina Victoria, a caracterizat România ca fiind o ţară "foarte instabilă şi având populaţia destul de coruptă". Într-adevăr, aceste cuvinte s-au dovedit a fi premonitorii căci România, care se unificase în 1859, a fost ocupată după o serie de dezastre militare de armata germană şi transformată într-o ţară de dimensiunea unui timbru. Pe această suprafaţă restrânsă, cu capitala la Iaşi, s-a retras familia regală, aici s-au refugiat toate instituţiile publice ale statului român, în timp ce aliaţii săi, familia ţarilor ruşi Romanov au fost executaţi şi la graniţa de est a izbucnit Revoluţia Bolşevică. Dilema politică a României în perioada dintre 1914 şi 1916 a fost dacă să participe în Marele Război Mondial alături de aliaţi sau alături de germani, şi a rămas într-o poziţie de neutralitate timp de doi ani. Armata română, antrenată de francezi, a luptat cu vitejie în Munţii Carpaţi şi a învins o armată germană superior dotată, dar în cele din urmă a fost forţată să se retragă la sfârşitul războiului. Au intrat acum în scenă diplomaţii care au obţinut o victorie şi recunoaşterea acestor eforturi şi fapte de vitejie prin includerea sa de partea taberei victorioase în momentul semnării tratatului de la Versailles.
Regina Maria a călătorit la Paris în timpul Conferinţei de Pace şi s-a instalat cu fiicele sale, extrem de frumoase, la Hotelul Crillon, în Place de la Concorde. Primul ministru francez Clemenceau, un fost ofiţer de armată cu maniere impecabile şi cu o înclinaţie spre femei frumoase, a prezentat Reginei omagiile sale, care l-a primit în toată splendoarea sa. Frumuseţea ei era dublată de o inteligenţă ieşită din comun. Ea a pledat pentru cauza românilor, reamintindu-le aliaţilor occidentali enormul sacrificiu al Armatei Române. Serviciul adus României de regina Maria a fost crucial, deşi puţin înţeles. Când negociatorul şef al delegaţiei româneşti, primul ministru Brătianu, a început să piardă teren, regele a rugat-o pe regină să intervină, iar aceasta a plecat într-o misiune neoficială la Paris şi la Londra.
A rezultat astfel România Mare, care reunea provinciile istorice ale Transilvaniei, Bucovinei, Moldovei, Basarabiei şi Munteniei. Deşi rolul femeilor în politică era redus, Regina Maria a fost sfetnicul regelui Ferdinand până la moartea acestuia în 1927. În momentul în care fiul său a moştenit tronul, el a izolat-o complet pe regină, care s-a retras din viaţa publică până la moartea ei, în 1938. După 1990 a fost publicat jurnalul ei şi au început să circule tot mai multe poveşti legate de viaţa ei amoroasă extrem de agitată.
A construit Palatul de la Balcic, într-un peisaj superb, şi a făcut din acesta un loc de întâlnire pentru artiştii epocii. Palatul a fost cedat Bulgariei, odată cu Cadrilaterul şi se găseşte acum pe teritoriul ţării vecine.
Inima reginei a fost înmormântată din ordinul ei la Balcic, reşedinţa sa de pe malul Mării Negre. Regina Maria a României Mari a avut ca ultima dorinţă ca trupul să-i fie înmormântat la mănăstirea Curtea de Argeş, iar inima la reşedinţa de la Balcic. După pierderea Cadrilaterului (1940), inima a fost adusă lângă castelul Bran, a doua reşedinţă a Reginei Maria. În anul 1968, comuniştii au spart cu răngile sarcofagul de marmură şi au luat casetele cu inima. Casetele au fost trecute în Tezaurul Istoric al Romaniei, iar inima reginei zace pe undeva prin Muzeul Naţional de Istorie. Oamenii din Bran au făcut numeroase apeluri ca inima reginei să fie readusă la locul ei.

Supuşi pătimirii

Ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei sau Nikolai Alexandrovici Romanov (n. 18 mai 1868 - d. 17 iulie 1918) a fost ultimul împărat al Rusiei. A domnit din 1894 până la abdicarea sa din 15 martie 1917 la sfârşitul revoluţiei din februarie. A fost asasinat împreună cu întreaga sa familie de către bolşevici la ordinul lui Lenin. Canonizat drept sfânt al bisericii ortodoxe ruse.
Ca fiu al Împăratului Alexandru al III-lea al Rusiei şi al Împărătesei Maria Feodorovna (născută Prinţesa Dagmar a Denemarcei), Nicolae era nepotul Împăratului Alexandru al II-lea al Rusiei pe linie paternă şi al lui Cristian al IX-lea al Danemarcei pe linie maternă. Nicolae era văzut ca prea blând de către durul şi pretenţiosul său tată care, dată fiind moartea sa prematură, nu şi-a pregătit fiul pentru conducerea vastului imperiu. Nicolae s-a îndrăgostit de Prinţesa Alix de Hesse şi Rhin, o nepoată a Reginei Victoria, dar tatăl său nu a fost de acord cu o astfel de alinţă, el sperând s perfecteze o căsătorie cu o prinţesă din Casa de Orleans, pentru a întări proaspăta alinţă cu Republica Franceză. Numai când se afla pe patul de moarte, temându-se pentru succesiunea dinastiei Romanovilor, Alexandru al III-lea a fost de acord ca Nicolae să se căsătorească cu o prinţesă germană.
Ca ţarevici (moştenitor al tronului), Nicolae a făcut mai multe călătorii pe tărâmuri îndepărtate, incluzând o călătorie importantă în Orientul Îndepărtat de unde s-a ales cu o cicatrice pe frunte. Un japonez nebun aproape că l-a omorât, dar salvarea a venit de la vărul său, Prinţul George al Greciei. Nicolae s-a reîntors la Sankt Peterburg cu o ură crescută faţă de Imperiul Japonez.
Înăsprirea condiţiilor de viaţă din spatele frontului şi incapacitatea armatei de a menţine succesele militare temporare din iunie 1916 au dus la o serie de noi greve şi tulburări în iarna care a urmat. La sfârşitul "Revoluţiei din februarie" din 2 martie (stil vechi)/15 martie (stil nou) 1917 Nicolae al II-lea a fost forţat să abdice în numele său şi al ţareviciului, în favoarea fratelui lui, spunând: "Lasăm moştenire succesiunea noastră fratelui nostru, Marele Duce Mihail Alexandrovici, şi îi dăm binecuvântarea noastră la urcarea pe tron." Marele Duce Mihail a refuzat să accepte tronul şi a abdicat a doua zi şi, astfel, trei secole de istorie a dinastiei Romanov s-au încheiat.
Guvernul Provizoriu a hotărât la început să-i ţină pe Nicolae, Alexandra şi pe copii lor închişi în reşedinţa imperială, Palatul Alexandru. În încercarea de a-i îndepărta din capitală şi de a-i feri de posibile vătămări, guvernul lui Alexandr Kerenski i-a mutat în Tobolsk, în Siberia, în august 1917. Ei au rămas acolo pe durata Revoluţiei din Octombrie, ca mai apoi să fie mutaţi de guvernul bolşevic într-un oraş controlat de Armata Roşie, Ecaterinburg. Ţarul şi familia sa, inclusiv ţareviciul Alexei grav bolnav, precum şi câţiva servitori care îi însoţiseră, au fost împuşcaţi în subsolul Casei Ipatiev de un pluton de execuţie bolşevic condus de Iacov Iurovski în noaptea de 16 iulie spre 17 iulie 1918. Execuţia a fost grăbită de avansarea către Ecaterinburg a subunităţilor Legiunii Cehe în drumul lor de retragere din Rusia. Temându-se că Legiunea Cehă va cuceri oraşul şi-l vor elibera pe Nicolae, temnicerii lui bolşevici au hotărât lichidarea imediată a familiei imperiale. Dovezile că această execuţie s-a făcut cu ştiinţa şi cu aprobarea lui Lenin sunt suficient de multe, mulţi istorici văzând în aceasta o răzbunare pentru condamnarea la moarte a fratelui mai mare al liderului bolşevic, Alexandr Ulianov, în urma tentativei eşuate de asasinare a ţarului Alexandru al III-lea în 1887. Deoarece CEKA se temea ca soldaţii ruşi nu vor trage asupra ţarului lor, plutonul de execuţie a fost format din soldaţi maghiari, printre ei şi viitorul lider comunist Imre Nagy.
S-a crezut multă vreme că trupurile lui Nicolae şi ale familiei lui au fost aruncate într-un puţ de mină în locul numit Patru Fraţi. La început aşa a fost - cadavrele au fost într-adevăr aruncate în acel loc în noaptea de 16/17 iulie. În dimineaţa următoare - când zvonuri despre locul în care se aflau trupurile celor din familia regală au început să se răspândească prin oraşul Ecaterinburg - Iurovski a ridicat morţii pentru a-i ascunde în altă parte. Atunci când vehiculul care transporta trupurile s-a defectat în timpul deplasării către noul loc desemnat, el a ales altă soluţie şi a îngropat cele mai multe cadavre într-o groapă comună pătrată cu latura de 2,5 m şi adâncă de 1,8 m, a turnat acid sulfuric pe chipurile morţilor şi a mascat locul stivuind traverse de cale ferată deasupra. Groapa se afla pe un drum de căruţe părăsit, Şoseaua Kroptiaki, la circa 19 km nord de Ecaterinburg. Două cadavre au fost arse.
Secretul ţinut asupra execuţiei şi asupra îngropării trupurilor a dus la zvonuri conform cărora împăratul sau membri ai familiei lui ar fi fost încă în viaţă. Mai mulţi oameni au pretins că l-au întâlnit pe împărat în lagăre de muncă din Siberia prin deceniul al patrulea al secolului trecut. Aceste afirmaţii nu au fost luate niciodată în serios, dar până prin 1940, un număr de oameni au pretins în mod mai credibil că ar fi fost copiii ţarului. Cel mai cunoscut caz a fost cel al lui Anna Anderson, care a afirmat ca ar fi fost Marea Ducesă Anastasia şi chiar a reuşit să convingă de acest fapt pe mai mulţi membri ai familiei Romanov aflaţi în exil. Este foarte posibil ca până şi ea să fi crezut că este Anastasia, dar testele ADN făcute post-mortem au arătat acest lucru nu e adevărat.
Imediat după dezmembrarea Uniunii Sovietice, trupurile Romanovilor au fost localizate, exhumate şi identificate în mod oficial. Un raport secret al lui Iurovski, care a fost descoperit cam prin 1980, dar care nu a devenit public până în 1992, a ajutat autorităţile să localizeze trupurile. Testele ADN au fost modalităţile principale folosite la identificare. O probă de sânge a Prinţului Philip, un descendent al Reginei Victoria şi prin aceasta văr cu Alexandra, a fost folosită pentru a identifica pe împărăteasă şi pe fiicele ei cu ajutorul genelor mitocondriale. O altă metodă de identificare a fost noua tehnică medico-legală de supraimpresionare a fotografiilor făcute craniilor.
Două trupuri nu au fost găsite încă: acela al lui Alexei şi al uneia dintre fiice - Tatiana, Maria sau Anastasia. În conformitate cu raportul lui Iurovski, trupurile lui Alexei şi al uneia dintre fiice, identificată de el în mod greşit drept Alexandra, au fost arse lângă locul de îngropare iar cenuşa lor a fost amestecată şi îngropată şi ascunsă. Unele persoane din Rusia, în special clerici ai bisericii ortodoxe ruse, au susţinut că trupurile nu sunt ale celor din familia imperială, dar după îndelungate tergiversări birocratice şi politice, toate rămăşiţele pământeşti au fost înhumate în cadrul unei ceremonii impresionante în cripta familiei Romanov din Catedrala Sfinţii Petru şi Pavel în 1998, la a 80-a aniversare a execuţiei.
Pe 4 august 2000, Nicolae şi membrii apropiaţi ai familiei lui au fost canonizaţi drept sfinţi de sinodul bisericii ortodoxe ruse. Ei nu au fost denumiţi "mucenici", atâta vreme cât moartea lor nu a fost un rezultat imediat legat de credinţa lor creştină; în schimb ei au fost canonizaţi drept "cuvioşi (supuşi pătimirii)". Ei erau deja veneraţi de unii membri ai bisericii ortodoxe ruse din afara Rusiei de câţiva ani înaintea canonizării.

La Dame Blanche

16 iulie 1965: Charles de Gaulle şi preşedintele Italiei, Giuseppe Saragat inaugurează tunelul de sub Mont Blanc, care leagă localitatea franceză Chamonix de cea italiană Aosta; considerat, la inaugurare, cel mai lung tunel din lume (11600 m), în prezent ocupă locul al patrulea.
Tunelul Mont Blanc este un tunel rutier care leagă oraşele Chamonix în Haute-Savoie, Franţa şi Courmayeur în Valle d'Aosta, Italia. Are lungimea egală cu 11,6 km. Construcţia lui a început în 1957 şi a luat sfârşit în 1965. Este cea mai importantă rută de transport din zonă.
Mont Blanc (în traducere, Muntele Alb), cunoscut şi sub denumirea La Dame Blanche ("Doamna Albă") este cel mai înalt vârf din Alpi şi din Europa de Vest, situat în apropiere de colţul celor trei frontiere. Înălţimea lui este de aproximativ 4.810 m, dar variază de la an la an cu câţiva metri, în funcţie de căderile de zăpadă şi condiţiile climaterice. Cel mai înalt vârf din Europa este însă Elbrus din Munţii Caucaz (Rusia), cu o înălţime de 5.642 m.
Muntele se află la graniţa dintre regiunile Haute-Savoie (Franţa) şi Valle d'Aosta (Italia). Localizarea vârfului este un subiect de controversă între cele două ţări, fiecare plasându-l pe hartă între graniţele sale. În urma unei convenţii semnată la Torino în 1861, între Franţa şi Regatul Sardiniei, graniţa a fost fixată în cel mai înalt punct al masivului, dar deseori hărţile franceze nu sunt de acord cu această soluţie.
Cele mai importante oraşe din vecinătatea Mont Blanc-ului sunt: Chamonix (Haute-Savoie, Franţa) - locul desfăşurării primelor Jocuri Olimpice de Iarnă, în 1924 - şi Courmayeur (Valle d'Aosta, Italia)
Început în 1957 şi terminat în 1965, Tunelul Mont Blanc, cu o lungime de 11,6 km leagă cele două oraşe şi constituie una din cele mai importante rute de transport trans-alpin.
În Masivul Mont Blanc sunt foarte populare alpinismul, schiul şi turismul montan. Prima escaladare a vârfului Mont Blanc a fost făcută pe 8 August 1786, de către Jacques Balmat şi Michel Paccard; prima femeie care a atins vârful a fost Marie Paradis în 1808.

A descoperit tehnica clar-obscurului

Rembrandt Harmenszoon van Rijn (n. 15 iulie 1606, Leiden - d. 4 octombrie 1669, Amsterdam), pictor olandez din secolul al XVII-lea, considerat unul din cei mai mari pictori din istoria artei, celebru şi pentru desenele şi gravurile sale. A trăit în epoca ce s-a numit vârsta de aur olandeză, timp în care cultura, ştiinţa, comerţul şi influenţa politică a Olandei au atins apogeul. Rembrandt este autorul a 600 picturi, 300 gravuri şi peste 2000 desene. Maestru al tehnicei de clar-obscur, Rembrandt a fost "singurul pictor care şi-a putut permite să amestece noroiul cu strălucirea ochilor, focul cu cenuşa, sau să facă culorile să strălucească proaspăt, ca o floare, pe giulgiul mortuar roz sau bleu deschis" (Élie Faure).
Rembrandt a fost fiul morarului Harmen Gerritzoon van Rijn şi al Corneliei Willemsdochter van Zuitbroeck. Dintre toţi fraţii săi, el este singurul care învaţă să scrie şi să citească într-o şcoală latină; în 1620 se înscrie la universitatea din Leiden, dar rămâne acolo doar câteva luni, fiindcă vrea să devină pictor. Tânărul Rembrandt îşi începe studiile de pictură în atelierul lui Jacob van Swanenburgh .Timp de trei ani învaţă aici tehnica picturii. Pânzele lui - uneori copii ale lucrărilor altor maeştri - îi atestă deosebitul talent, ceea ce determină pe părinţii săi să-l trimită în anul 1624 la Amsterdam, unde se perfecţionează în atelierul lui Pieterzoon Lastman, care călătorise în Italia şi era influenţat de Michelangelo Merisi zis Caravaggio. Deşi studiază la el numai şase luni, Rembrandt preia de la Lastman stilul narativ şi modul de reprezentare a stărilor sufleteşti la figurile înfăţişate. Însă înainte de orice, descoperă tehnica clar-obscurului.
În 1634 se căsătoreşte cu Saskia van Uylenburgh, verişoara negustorului de artă. Prin căsătorie, Rembrandt pătrunde în cercurile marei burghezii din Amsterdam, Saskia, fiică a primarului, îi aduce şi o zestre de 40.000 de florini. Tânăra pereche se stabileşte în cartierul elegant ,cumpără o casă mare pe Breestraat, Rembrandt îşi instalează atelierul la etajul al doilea al noii lor case. Clădirea se află în vecinătatea cartierului evreiesc, într-o zonă a oraşului Amsterdam pulsând de viaţă, ceea ce a influenţat paleta de culori a maestrului.
Soţii Rembrandt sunt extrem de afectaţi de moartea primilor trei copii ai lor. În 1641 se naşte Titus. Copilul se bucură de o bună sănătate, în schimb cea a Saskiei se deteriorează. Se îmbolnăveşte de tuberculoză şi moare la 14 iunie 1642. Între timp, Rembrandt care tocmai termină tabloul intitulat Rondul de noapte, ajunge în culmea gloriei. Succesele sale în pictură sunt întunecate însă de moartea femeii iubite, pe care a eternizat-o de atâtea ori în tablourile sale.
Rămas văduv, Rembrandt angajează o educatoare pentru fiul său, Titus. În 1646, acestă sarcină va fi luată de Hendrickje Stoffels, care îndeplineşte un rol dublu, acela de educatoare şi de ibovnică. Pictorul este din nou foarte îndrăgostit, trăiesc ca soţ şi soţie, dar nu se căsătoresc oficial. Justiţia ecleziastică îi acuză de imoralitate, citându-i în proces. Încălcând normele legale în vigoare în Olanda secolului al XVII-lea, Hendrickje mai trăieşte nouă ani alături de artistul tot mai bătrân şi mai izolat de lume. Creditorii îl urmăresc tot mai insistent, relaţiile artistului cu beneficiarii se deteriorează şi ele. În 1656 Rembrandt este ruinat. Colecţia sa de artă este scoasă la licitaţie şi vândută, operele îi sunt împrăştiate. Cu toate acestea îşi continuă munca de creaţie. Din această ultimă perioadă datează Sindicii postăvarilor 1662, o serie de autoportrete, Logodnica evreică 1665. Hendickje moare în 1663. De acum încolo Titus se îngijeşte de părintele său, dar şi el moare în 1668, cu un an înainte de sfârşitul tatălui său.
Rembrandt se stinge din viaţă la 14 octombrie 1669 într-o casă mică din cartierul Rozengracht. Este înmormântat în Westerkerk, într-un mormânt nemarcat.

Три сестры - Драма в четырех действиях

Anton Pavlovici Cehov (n. 29 ianuarie S.V. 17 ianuarie 1860, d. 15 iulie S.V. 2 iulie 1904) a fost un prozator şi dramaturg rus.
Cehov s-a născut la Taganrog, un oraş de la Marea Azov. Între 1867 şi 1879, face studii primare şi secundare în oraşul natal. Frecventează teatrul şi conduce o revistă a elevilor. După fuga tatălui său la Moscova, este nevoit să acorde meditaţii. În 1879, începe studii de medicină la Moscova şi-şi ajută financiar familia, publicând în reviste umoristice. După absolvirea facultăţii în 1884, profesează în jurul Moscovei. În 1886, începe colaborarea la revista Novoe Vremia (Timpuri noi), condusă de Alexei Suvorin, cel ce îi va fi editor. În această perioadă, publică proză, lucrând şi la piesele sale de teatru. În 1890, efectuează un voiaj în insula Sahalin, unde recenzează populaţia. În timpul voiajului său în Italia, din 1894, starea sănătăţii sale se înrăutăţeşte. În 1896, îl cunoaşte pe Constantin Stanislavski, care îi va regiza piesele de teatru. În 1897, este spitalizat, atins fiind de tuberculoză pulmonară. Între 1897 şi 1901, piesele sale de teatru (Unchiul Vania, Trei surori) sunt publicate şi reprezentate. În 1901, se căsătoreşte cu actriţa Olga Knipper (1868 - 1959). În 1903, finalizează piesa Livada de vişini. În 1904, boala i se agravează şi, la 2 iulie, moare în sanatoriul de la Badenweiler, în Germania.

A fost proprietarul "Biletelor de papagal"

Tudor Arghezi (n. 21 mai 1880, Bucureşti - d. 14 iulie 1967) a fost un scriitor român cunoscut pentru contribuţia sa la dezvoltarea poeziei şi a literaturii pentru copii. Numele său adevărat este Ion N. Theodorescu, iar pseudonimul său, Arghezi, provine, explică însuşi poetul, din Argesis - vechiul nume al Argeşului. Ovid S. Crohmălniceanu propunea în studiul consacrat operei poetului din Istoria literaturii române între cele două războaie mondiale o altă explicaţie, pseudonimul ar proveni din unirea numelor a doi celebri eretici, Arie şi Geza.
S-a născut pe data de 21 mai 1880 la Bucureşti, în strada Ţărani nr. 46. Este fiul lui Noe Theodorescu şi al Mariei. Între 1887 şi 1891 a fost elev al şcolii primare "Petrache Poenaru" sub îndrumarea primului său dascăl, Nicolae Abramescu. Între 1891 şi 1896 urmează cursurile gimnaziului "Dimitrie Cantemir" şi apoi pe cele ale liceului "Sfântul Sava" din Bucureşti. De la vârsta de 11 ani, din cauza situaţiei familiale, este nevoit să se întreţină singur, dând meditaţii.
Anul 1896 este anul debutului sau literar. La 30 iunie publică în ziarul "Liga Ortodoxă", condus de Alexandru Macedonski, poezia "Tatăl meu", semnată I. N. Theodorescu. La cenaclul lui Macedonski îl va cunoaste pe Grigore Pisculescu (Gala Galaction), cu care va rămâne prieten apropiat. Între 1897 şi 1899 publică versuri şi poeme în proză la "Revista Modernă" şi "Viaţa nouă" pe care le semnează pentru prima oară cu pseudonimul Ion Th. Arghezi. Întrerupe studiile şi se angajează, în urma unui examen de chimie, ca laborant la fabrica de zăhăr Chitila.
Macedonski afirma despre tânărul poet: "Acest tânăr, la o vârstă când eu gângăveam versul, rupe cu o cutezanţă fără margini, dar până astăzi coronată de cel mai strălucit succes, cu toată tehnica versificării, cu toate banalităţile de imagini şi idei, ce multă vreme au fost socotite, la noi şi in străinătate, ca o culme a poeticii şi a artei
Până în 1910 - când a început să conducă sau să editeze el însuşi reviste şi ziare cum sunt: "Cronica", "Cuget românesc", "Naţiunea", "Bilete de papagal"- publică la mai multe periodice ale vremii: "Revista modernă", "Viaţa nouă", "Facla", "Viaţa romanească", etc.
Pentru activitatea sa remarcabila în literatura primeşte prima oară în 1936, la egalitate cu George Bacovia şi a doua oară în anul 1946, Premiul Naţional de poezie. În anul 1955 este ales membru al Academiei Române, e distins cu numeroase titluri şi premii, în anul 1965 primeşte Premiul Internaţional Johann Gottfried von Herder (a se vedea premiul Herder); este sărbătorit cu prilejul zilelor de naştere la 80 şi, respectiv, 85 de ani ca poet naţional.

Tu quoque, Brute, fili mi!

Gaius Iulius Cezar (limba latină: IMP•C•IVLIVS•CAESAR•DIVVS1; n. 13 iulie, ca. 100 î.Hr. - d. 15 martie, 44 î.Hr.) a fost un lider politic şi militar roman şi una dintre cele mai influente personalităţi din istorie. Rolul său a fost esenţial în transformarea Romei din Republică în Imperiul Roman. Cucerirea Galiei, regizată de Cezar, a extins lumea romană până la Oceanul Atlantic, introducând influenţe romane în ceea ce avea să devină mai târziu Franţa, fapt ale cărei consecinţe se simt chiar şi astăzi. În anul 55 î.Hr. Cezar a lansat prima invazie romană în Marea Britanie.
Cezar a ieşit învingător într-un război civil, devenind astfel conducător indiscutabil al lumii romane, şi a iniţiat o vastă acţiune de reformare a societăţii romane şi a guvernului acesteia. El a fost proclamat dictator pe viaţă şi a centralizat puternic deja şovăitorul guvern al Republicii slăbite. Prietenul lui Cezar, Marcus Brutus, complotează pentru a îl asasina, în speranţa de a salva Republica. Dramatica asasinare din Idele lui Martie a fost catalizatorul unui al doilea război civil, între Cezari (Octavian, Marc Antoniu, Lepidus) şi Republicani (Brutus, Cassius şi Cicero, printre alţii). Acest conflict s-a încheiat cu victoria Cezarilor în Bătălia de la Philippi şi stabilirea formală a unui al Doilea Triumvirat, în care Octavian, Antoniu şi Lepidus împărţeau controlul asupra Romei. Tensiunile iscate între Octavian şi Antoniu au condus la un nou război civil, culminând cu înfrângerea lui Antoniu în Bătălia de la Actium. Octavian ajunge astfel liderul indiscutabil al lumii romane.
Această perioadă de războaie civile a transformat Republica Romană în Imperiul Roman, cu nepotul de bunic, în acelaşi timp şi fiu adoptiv al lui Cezar, Octavian, cunoscut mai târziu ca Cezar August, instalându-se ca primul împărat.
Campaniile militare ale lui Cezar sunt cunoscute în detaliu din prisma propriilor sale notări: Commentarii de Bello Gallico, şi multe detalii ale vieţii sale sunt înregistrate mai târziu de către istorici precum Suetonius, Plutarh şi Cassius Dio.
Spaima că Cezar va ajunge rege s-a amplificat atunci când cineva a aşezat o diademă pe statuia acestuia de pe Rostra. Tribunii, Gaius Epidius Marcellus şi Lucius Caesetius Flavius au îndepărtat această diademă. Nu la mult timp după acest incident, aceeaşi doi tribuni au arestat cetăţeni care au pronunţat titlul de Rex către Cezar, în timp ce acesta trecea pe străzile Romei. Văzându-şi susţinătorii ameninţaţi, Cezar a acţionat sever. A ordonat eliberarea celor arestaţi şi, în schimb, a adus tribunii în faţa Senatului, înlăturându-le poziţiile. Cezar folosise iniţal sanctificarea tribunilor ca unul din motivele pentru care pornise războiul civil, însă acum le-a revocat puterea în propriul câştig.
Festivalul Lupercalia avea să reprezinte cel mai mare test pentru poporul roman privind acceptarea lui Cezar ca rege. În 15 februarie 44 î.Hr., Cezar stătea pe scaunul său aurit de pe Rostra, purtându-şi roba roşie, încălţăminte roşie, coroana de lauri şi armat cu titlul de Dictator Perpetuus. Cursa în jurul pomeriumului reprezenta o tradiţie a festivalului, iar când Marc Antoniu a pătruns în forum, a fost ridicat în Rostra de către preoţii participanţi la festivitate. Antoniu a scos o diademă şi a încercat să o aşeze pe capul lui Cezar, spunând „Poporul îţi oferă acest titlu de rege prin mine”. Însă puţine au fost uralele publicului, şi Cezar a refuzat cu rapiditate, îngrijindu-se ca podoaba să nu-i atingă capul. Publicul a ţipat aprobator, dar Antoniu a ignorat faptele şi a încercat să i-o aşeze pe cap pentru a doua oară. Nici de această dată publicul n-a exultat, iar Cezar s-a ridicat de pe scaunul său şi l-a refuzat din nou, spunând: „Nu voi fi regele Romei. Jupiter este singur rege al romanilor.” Mulţimea a aprobat imediat acţiunile lui Cezar.
În tot acest timp, Cezar planifica o nouă campanie în Dacia şi apoi în Parthia. Campania parthiană ar fi putut aduce bogăţii considerabile înapoi la Roma, şi posibilitatea reîntoarcerii la standardele pe care Crassus le pierduse cu aproape nouă ani în urmă. O veche legendă spunea că Partia putea fi cucerită doar de un rege, astfel că Cezar a fost autorizat de către Senat să poarte o coroană oriunde în imperiu. Cezar planificase plecarea pentru luna aprilie 44 î.Hr., iar opozanţii săi secreţi, al căror număr era în continuă creştere, trebuiau să acţioneze în grabă. Majoritatea fiind oameni pe care Cezar îi graţiase deja, ei erau conştienţi că singura posibilitate de a îl înlătura pe Cezar de la conducerea Romei era să acţioneze înainte ca acesta să pornească către Parthia.
Locul de întrunire a Senatului roman era, conform tradiţiei, în Curia Hostilia, a cărui reparaţie fusese recent terminată după incendiile ce o distruseseră în anii precedenţi, dar Senatul a abandonat-o pentru o casă nouă, aflată în construcţie. Astfel că Cezar a convocat Senatul în Theatrum Pompeium (construit de către Pompei), la Idele lui Marte, pe 15 martie 44 î.Hr.. Cu puţine zile în urmă, un prezicător îi spusese lui Cezar: „Fereşte-te de Idele lui Marte“. În timpul întrunirii Senatului, Cezar a fost atacat şi înjunghiat de moarte de către un grup de senatori, care se intitulau Liberatorii (Liberatores); aceştia şi-au justificat acţiunea spunând că au comis tiranicid, nu crimă, apărând Republica de ambiţiile monarhale pretinse de Cezar. Printre asasinii care s-au închis în Templul lui Jupiter se aflau Gaius Trebonius, Decimus Junius Brutus, Marcus Junius Brutus şi Gaius Cassius Longinus; Cezar le graţiase majoritatea crimelor şi chiar îi avansase în carieră. Marcus Brutus era un văr îndepărtat al lui Cezar şi fusese numit ca unul dintre moştenitorii săi testamentari. De asemenea, se speculează că Marcus Brutus era fiul nelegitim al lui Cezar, din moment ce acesta avusese o aventură cu Servilia Caepionis, mama lui Brutus; însă Cezar avea doar cincisprezece ani la data naşterii lui Brutus. Cezar a primit 23 de lovituri(conform altora chiar 35), care variau între superficiale şi mortale şi, ironia soartei, s-a prăbuşit la picioarele unei statui a fostului său prieten, devenit rival, Pompei cel Mare. Pompei fusese recent deificat de către Senat, unele relatări spunând că Cezar s-a rugat la Pompei în timp ce murea. Ultimele sale cuvinte au fost relatate în diferite feluri, precum:
* και συ τεκνον; (Kai su, teknon?) (gr., „Chiar şi tu, fiul meu?“ – din Suetonius)
* Tu quoque, Brute, fili mi! (lat., „Şi tu, Brutus, fiul meu!“ – o traducere latină modernă a unui citat grecesc din Suetonius)
* Et tu, Brute? (lat., „Chiar (şi) tu, Brutus?“ – din piesa lui Shakespeare, Iulius Cezar)

Cum e cu putinţă ceva nou

Constantin Noica (n. 12 iulie 1909, Vităneşti, judeţul Teleorman - d. 4 decembrie 1987, Păltiniş, judeţul Sibiu) a fost un filosof, poet, eseist, publicist şi scriitor român.
Provenind dintr-o familie cu vechi rădăcini aromâne, Constantin Noica s-a născut la 12 iulie 1909 în comuna Vităneşti (judeţul Teleorman).
Începe gimnaziul în Bucureşti; în perioada 1924-1928 urmează liceul "Spiru Haret", apoi bacalaureatul în 1928. Debutează ca licean în revista liceului, Vlăstarul, în 1927. Îl are ca profesor de matematică la "Spiru Haret" pe poetul Uvedenrodelor, Ion Barbu. Se înscrie la Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti, pe care o va absolvi în 1931 cu teza de licenţă Problema lucrului în sine la Kant. Timp de trei ani îl are ca profesor pe filosoful Nae Ionescu.
În perioada 1932-1934 frecventează societatea culturală "Criterion". Toţi prietenii lui Noica de la "Criterion" - Mihail Polihroniade, Haig Acterian, Mircea Eliade - vor îmbrăţişa, mai devreme sau mai tîrziu, cauza mişcării legionare. Fidel ideii că lupta culturală şi nu cea politică este calea pentru reînvierea culturală a României, refuză să intre în mişcarea legionară.
În 1933, timp de un an de zile urmează cursurile Facultăţii de Matematică iar în primăvara anului 1938 pleacă la Paris cu o bursă a statului francez, unde va sta pînă în primăvara anului 1939. În mai 1940 îşi susţine la Bucureşti doctoratul în filosofie, cu teza Schiţă pentru istoria lui Cum e cu putinţă ceva nou. În luna august a aceluiaşi an face primul gest gazetăresc de rezonanţă legionară. Scoate într-un singur număr revista "Adsum", pe care o scrie toată singur şi o publică din bani proprii, o revistă al cărei titlu este cât se poate de sugestiv: Adsum; cu alte cuvinte "Sunt aici, sunt de faţă."
În octombrie 1940 pleacă la Berlin în calitate de referent de filosofie la Institutul Româno-German. Va rămâne aici până în 1944. Va participa de mai multe ori la seminarul de filosofie a profesorului Martin Heidegger, unde a mai participat şi un alt filosof român cu operă de sertar, Alexandru Dragomir. În paralel, împreună cu Constantin Floru şi Mircea Vulcănescu editează patru din cursurile universtare ale lui Nae Ionescu şi anuarul Isvoare de Filosofie.
În perioada 1949 - 1958 are domiciliu obligatoriu la Câmpulung-Muscel. Aici, Noica şi-a căpătat ideea filosofică şi totodată şi-a trasat principalele coordonate ale filosofiei sale de mai tîrziu. În 1958 Noica este arestat, anchetat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică cu confiscarea întregii averi. Alături de el vor fi arestaţi toţi participanţii la seminariile private organizate de Noica la Câmpulung, iar lotul lor va purta la proces numele de "grupul Noica". Execută la Jilava 6 din cei 25 de ani de închisoare, fiind eliberat în august 1964.
Din 1965 se stabileşte în Bucureşti, unde va lucra ca cercetător la Centrul de Logică, având drept domiciliu un apartament cu două camere unde Noica va ţine seminarii private pe marginea filosofiei hegeliene, platonice sau kantiene. Printre participanţi se numără mai tinerii săi colegi de la Centrul de Logică (Sorin Vieru) sau de la Institutul de Istoria Artei (Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu).
Ultimii ani din viaţă, începând cu anul 1975, şi i-a petrecut la Păltiniş lângă Sibiu, locuinţa lui devenind loc de pelerinaj şi de dialog de tip socratic pentru admiratorii şi discipolii săi (vezi Jurnalul de la Păltiniş de Gabriel Liiceanu). Se stinge din viaţă la 4 decembrie 1987.A fost înmormîntat pe 6 decembrie 1987, la Schitul Păltiniş, după dorinţa sa, slujba fiind oficiată de un sobor de preoţi în frunte cu ÎPS Mitropolit Antonie al Ardealului. După 1989, Gabriel Liiceanu s-a ocupat de reeditarea integrală a cărţilor lui Noica.

Crepusculario

Pablo Neruda (pseudonimul lui Neftalí Ricardo Reyes Basoalto) (n. 12 iulie 1904 - d. 23 septembrie, 1973), poet şi om politic chilian, consul în Spania, Japonia, China; ambasador la Paris, premiul "Cununa de aur" a Reuniunii Internaţionale a Poeţilor din oraşul iugoslav Strunga; Premiul Internaţional Lenin "Pentru întărirea păcii între popoare", 1953; laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1971.
La 12 iulie 1904 se naşte Neftalí Ricardo Reyes Basoalto (Pablo Neruda) la Parral, un oraş aflat la 300 km la sud de Santiago de Chile, fiul doñei Rosa Basoalto de Reyes, învăţătoare, şi al lui José del Carmen Reyes Morales, lucrător la căile ferate. În luna august mama sa moare. În 1906 José del Carmen se mută la Temuco împreună cu fiul său, recăsătorindu-se cu doña Trinidad Candia Marverde. În 1910 Pablo Neruda devine elev al liceului de băieţi din Temuco, pe care îl absolvă în 1920. La 18 iulie 1917 în ziarul La Mañana, din Temuco, se publică articolul intitulat "Entuziasm şi perseverenţă" sub semnătura lui Neftalí Reyes. Este primul material publicat de poet. La 30 noiembrie 1918 publică poemul "Ochii mei" în reviata Corre-Vuela din Santiago, nr. 566. În cursul aceluiaşi an publică alte trei poezii în aceeaşi revistă. Colaborează la Selva Austral din Temuco, publică în reviste din oraşele Chillán şi Valdiva. Foloseşte diferite pseudonime. Ia parte la jocurile florale de la Maule cu poemul "Ideal nocturn", obţinând premiul al treilea. În 1920 adoptă definitiv pentru scrierile sale pseudonimul de Pablo Neruda. La 28 noiembrie 1920 obţine premiul întâi la sărbătoarea primăverii din Temuco. În acelaşi an devine preşedinte al Ateneului literar al liceului din Temuco şi secretar adjunct al Asociatiei elevilor din oraşul Cautin. Pregăteşte două cărţi - Insulele ciudate şi Osteneli zadarnice - pe care nu le publică. O parte din acestea vor constitui material pentru lucrarea Crepuscular.
În 1958, activează în cadrul companiei politice în vederea alegerii preşedintului Republicii Chile. Face turnee şi organizează adunări populare. În 1959, Pablo Neruda începe să-şi construiască la Valparaíso reşedinţa numită "La Sebastiana".
Porneşte într-o călătorie în jurul lumii, trecând şi prin ţara noastră, participă activ la viaţa politică a timpului său, prin opere militante puse în slujba demnităţii umane. Călătorii, conferinţe, premii şi titluri academice, editarea în tiraje impresionante a operelor sale în spaniolă şi în numeroase alte limbi marchează recunoaşterea marii valori a poeziei sale, care culminează cu dercenarea Premiului Nobel pentru literatură în octombrie 1971. Nu mai puţin strălucită este activitatea politică din ultimii ani ai vieţii. În 1969 este desemnat din partea Partidului Comunist candidat la preşdenţia Republicii Chile şi în această calitate străbate întreaga ţară şi ia parte la tratativel care conduc la formarea Unităţii Populare. Ulterior se retrage în favoarea lui Salvador Allende, care este desemnat candidat unic. În 1970 ia parte activă la campania electorală a lui Allende. După victoria Unităţii Populare, când Allende devine preşedintele ţării, Neruda este numit ambasador în Franţa.
A murit la 23 septembrie 1973, la Santiago, la câteva zile după răsturnarea guvernului Unităţii Populare de către forţele armate reacţionare.

De la Rialto Ripples la succesul total

George Gershwin, cu numele real Jacob Gershowitz, (n. 26 septembrie 1898, New York - d. 11 iulie 1937, Los Angeles) a fost unul din cei mai populari compozitori americani din prima jumătate a secolului al XX-lea. Reuşind să reunească elementele de jazz simfonic cu muzica uşoară, Gershwin a compus atât pentru teatrele muzicale de pe Broadway cât şi pentru sălile de concert clasic. S-a bucurat de mult succes prin compunerea unor melodii (songs), interpretate de cei mai cunoscuţi instrumentişti şi cântăreţi americani ca Louis Armstrong, Ella Fitzgerald, Frank Sinatra, Herbie Hanock şi mulţi alţii.
Jacob Gershowitz s-a născut într-o familie de evrei ruşi imigraţi în Statele Unite. În 1910, părinţii cumpără un pian pentru fratele său mai mare, Israel. Însă curând, Jacob pune stăpânire pe pian, cântând "după ureche" şi dovedind un talent muzical deosebit. Începe să ia lecţii de la diverşi muzicieni, până când fu prezentat cunoscutului pedagog, Charles Hambitzer, care îl învaţă tehnica de execuţie convenţională, îi face cunoscuţi maeştrii muzicii europene şi-l încurajazează să frecventeze concertele de muzică clasică. Ia în acelaşi timp lecţii de compoziţie cu compozitorul Rubin Goldmark. În 1916, prima sa compoziţie, "Rialto Ripples", înregistrează un oarecare succes comercial. Doi ani mai târziu, cunoaşte primul succes răsunător cu cântecul "Swanee", scris pentru musical-ul The Capitol Revue şi interpretat de Al Jolson. Primeşte un contract din partea editorilor muzicali "Harms Publishers", specializaţi în Musicals, pentru 35 USD pe săptămână. Adoptă pseudonimul George Gershwin, la fel ca şi fratele său Israel, care devine Ira Gershwin. În 1920, directorul de orchestră Paul Whiteman îi comandă o bucată instrumentală pentru formaţia sa. Rezultatul fu celebra "Rhapsody in blue", o compoziţie pentru pian şi orchestră, care este executată în primă audiţie la 12 februarie 1924 în Aeolian Hall din New York cu un succes enorm.
Între timp, George Gershwin începe o fructuoasă colaborare cu fratele său Ira, care scrie textele pentru melodiile compuse. Prima lor lucrare comună este comedia muzicală "Lady Be Good" (1924). Partitura cuprindea, printre altele, două cântece, care devin rapid cunoscute şi interpretate în lumea întreagă: "Fascinanting Rhythm" şi ""The Man I Love". Urmează spectacolele muzicale "Oh,Kay", "Treasure Girl", "Funny Face" şi "Strike Up The Band" (cu celebra melodie "I've Got A Crush On You").
În 1928, fraţii Gershwin fac o călătorie la Paris, care constituie pentru George sursa de inspiraţie pentru fantezia orchestrală "An American in Paris". Marea recesiune economică din 1929 se resimte şi în lumea spectacolelor. Fraţii Gershwin continuă totuşi să lucreze, montând pe Broadway spectacolele de musicals, "Girl Crazy" (1930) ce conţine faimoasele melodii "I Got Rhythm" şi "Embraceable You", şi "Of Thee I Sing", prima comedie muzicală căreia în 1931 i se decerne "Premiul Pulitzer".
În anul 1933, George şi Ira încep să lucreze la un proiect îndrăzneţ: punerea în scenă sub forma unei opere muzicale populare (opera folk) a povestirei "Porgy and Bess" de Dubose Heyward, inspirată din viaţa populaţiei afro-americane. Pentru partitură compun arii devenite mai târziu songs de mare popularitate: "Summertime", "I Got Plenty of Nothing", "It Ain't Necessarily So". Opera este reprezentată în premieră la 30 septembrie 1935 în Boston, fiind salutată de public la sfârşit cu 15 minute de aplauze.
Începând cu anul 1936, George Gershwin se dedică în special muzicii de filme şi se mută la Hollywood. Obţine un contract pentru compunerea coloanei sonore la filmul "The Magnificent Adventure" cu Ginger Rogers şi Fred Astaire. În timp ce lucra la partitura pentru filmul "The Goldwyn Follies", George Gershwin, care suferea de câtva timp de dureri de cap, face o criză de pierderea cunoştinţei. Se descoperă o tumoră a creierului, este operat dar nu-şi mai revine. Moare la 11 iulie 1937, la patruzeci de ani neîmpliniţi. A fost înmormântat în cimitirul Westchester Hills din Hastings-on-Hudson (New York).
Dintre compoziţiile sale în domeniul clasic sunt de menţionat şi un Concert pentru pian şi orchestră (1925) şi Trei preludii pentru pian (1936).

Viaţa omului este hotărâtă de Dumnezeu

Jean Calvin, sau pur şi simplu Calvin (n. 10 iulie 1509, Noyon - d. 27 mai 1564, Geneva) a fost un reformator religios francez. Alături de Martin Luther, a fost unul din iniţiatorii Reformei protestante, în opoziţie cu anumite dogme şi rituri ale Bisericii Catolice romane. Calvin a dezvoltat o doctrină - Calvinismul - relativ diferită de aceea a lui Luther, în special în ceea ce priveşte practicarea cultului, considerată o radicalizare a lutheranismului.
Jean Calvin s-a născut cu numele de Jean Cauvin la Noyon, în Picardia, Franţa. Martin Luther a scris cele 95 de teze în 1517, când Calvin avea opt ani.
Tatăl lui Calvin, paznic al episcopului Noyon, l-a trimis la colegiul De la Marche şi apoi în continuare la Sorbona din Paris, pentru a studia dreptul. În 1532 devine doctor în drept la Universitatea din Orléans. Prima sa lucrare publicată a fost un comentariu al lucrării filozofului roman Seneca De clementia. Adoptă curând principiile Reformei, pe care, începând din 1532, începe să le propage la Paris. Ameninţat cu închisoarea, se refugiază la Nérac, sub protecţia Margaretei de Navarra, favorabilă protestantismului. În 1534, în urma persecuţiilor suferite de protestanţii francezi, numiţi şi hughenoţi, este nevoit să părăsească Franţa.
După peregrinări în Basel, Ferrara şi din nou la Paris, în 1536, convins fiind de reformatorul Guillaume Farel, Calvin se stabileşte definitiv la Geneva, unde este numit profesor de teologie. A trăit aici aproape jumătate din viaţă.
Calvin nu recunoaşte decât două sacramente (Taine): Botezul şi Comuniunea (Împărtăşania). Respinge dogma prezenţei reale a "trupului şi sângelui Domnului" în împărtăşanie, invocarea sfinţilor, instituţia episcopatului, etc. Predicatorii sunt aleşi de către credincioşi şi fiecare din bisericile calviniste este condusă spiritual de un consiliu ales. Calvin crede într-o predestinare absolută a aleşilor şi celor condamnaţi la "judecata din urmă", respingând astfel complet liberul arbitru. Publicaţiile lui Calvin au difuzat ideile sale asupra unei biserici corect reformate, în multe părţi ale Europei. Calvinismul a devenit religia majorităţii populaţiei în Scoţia, Olanda şi părţi din Germania de nord şi a avut o influenţă mare în Ungaria şi Polonia. Majoriatea coloniştilor de pe coasta atlantică americană şi din New England erau calvinişti, inclusiv puritanii şi coloniştii olandezi din Noul Amsterdam (New York). Africa de Sud a fost fondată, începând din secolul XVII, de calvinişti olandezi (deşi câţiva erau de origine franceză sau portugheză), care erau cunoscuţi cu numele de Afrikaans. Sierra Leone a fost colonizată masiv de calvinişti din Noua Scoţie. John Marrant a organizat acolo o congregaţie sub auspiciile lui Huntingdon Connexion. Coloniştii erau în mare parte loialişti negri, afro-americani care au luptat pentru britanici în timpul revoluţiei americane. Calvin credea în ideea predestinării (viaţa omului este hotărâtă de Dumnezeu de la un capăt la celălalt.)

Mysterium cosmographicum

9 iulie 1595 - Scriitorul german Johannes Kepler a publicat lucrarea "Mysterium cosmographicum", în care menţionează şase planete.
Johannes Kepler (27 decembrie 1571, Weil der Stadt - 15 noiembrie 1630, Regensburg) a fost un matematician, astronom şi naturalist german, a formulat şi confirmat legile mişcării planetelor (Legile lui Kepler). În matematică este considerat precursor al calculului integral.
Kepler s-a născut la 27 decembrie 1571 în Weil der Stadt/Württemberg, Germania, şi a studiat, începând cu anul 1591, teologia la Universitatea din Tübingen. Unul din profesorii săi era Michael Maestlin, apărător al teoriei heliocentrice a lui Copernic. Kepler ar fi dorit să devină preot protestant, dar în cele din urmă, având o mare înclinaţie pentru matematică, acceptă în 1594 funcţia de profesor de matematică şi astronomie la Universitatea din Graz, Austria. Aici lucrează la un complex de ipoteze geometrice având ca scop explicarea depărtării dintre orbitele celor cinci planete cunoscute în acel timp (Mercur, Venus, Marte, Jupiter şi Saturn). Kepler consideră că soarele exercită o forţă care scade proporţional o dată cu îndepărtarea de o planetă: "Planetele se mişcă în consecinţă pe o traiectorie eliptică, în centrul căreia se găseşte soarele". În acest fel enunţă prima sa lege a mişcării planetelor (vezi Legile lui Kepler), publicată în lucrarea "Mysterium Cosmographicum" ("Misterul lumii cosmice", 1596).
În aprilie 1597 Kepler se căsătoreşte cu Barbara Mühlek. Din cauza presiunilor exercitate de Contrareforma catolică, Kepler este nevoit să plece din Graz şi, în 1600, acceptă oferta de a lucra la Praga ca asistent al lui Tycho Brahe, astronom al curţii împăratului Rudolf al II-lea. Calităţile de observator ale lui Tycho Brahe sunt acum completate cu cunoştinţele excepţionale de matematică ale lui Kepler. După moartea lui Brahe în anul 1601, Kepler devine urmaşul lui ca matematician şi astronom imperial. În 1604 Kepler observă "Supernova 1604" şi publică observaţiile sale în lucrarea "De Stella nova in pede Serpentarii" ("Despre o nouă stea la piciorul constelaţiei şarpelui"). În lucrarea "Astronomia Nova" ("Astronomia nouă", 1609) publică rezultatele cercetărilor asupra elipsei planetei Marte şi enunţă a doua lege: "Cu cât o planetă este mai aproape de soare, cu atât se mişcă mai repede". În anul 1612 Kepler se stabileşte la Linz în Austria, unde îi apare lucrarea "Harmonices Mundi" ("Armonia lumii", 1619). În ultimul capitol al acestei cărţi, pe baza observaţiilor şi calculelor efectuate, enunţă a treia lege a mişcării planetelor: "Pătratul timpului de revoluţie este proporţional cu puterea a treia a distanţei medii dintre o planetă şi soare".
În anii 1615-1620 Kepler a trebuit să-şi apere mama, care era acuzată de vrăjitorie. Până la urmă a reuşit să-i obţină eliberarea, fără a putea însă împiedica torturile la care a fost supusă, în urma cărora ea a murit un an mai târziu. Kepler a trăit într-o epocă de intoleranţă, a luptelor dintre catolici şi protestanţi din timpul războiului de treizeci de ani, fiind nevoit de mai multe ori să se refugieze pentru a scăpa de persecuţii, cu toate încercările sale de a rămâne neutru.
Ultima sa operă importantă, apărută încă în timpul vieţii, este "Tabulae Rudolfinae" (1627), care conţine tabele ce descriu mişcările planetelor. Ea va constitui baza oricărui calcul astronomic pentru următorii 200 de ani. În lucrările sale asupra teoriei forţelor de gravitaţie, Isaac Newton s-a bazat în mare măsură pe observaţiile lui Kepler.
În afara lucrărilor din domeniul astronomiei, Kepler a descris un procedeu de determinare a volumelor, pe baza căruia se va dezvolta calculul integral. De asemenea a studiat simetria fulgilor de zăpadă şi a calculat forţele naturale care intervin în creşterea structurilor geometrice şi care vor fi aplicate în studiul cristalografiei. A lucrat şi în domeniul opticii, unde se poate aminti invenţia sa numită luneta lui Kepler.
Johannes Kepler moare la 15 noiembrie 1630 în Regensburg, Germania, în vârstă de 59 de ani. În memoria lui, Universitatea din Linz poartă numele de "Johannes-Kepler-Universität".

Almirante do Mar das Índias

Vasco da Gama porneşte la data de 8 iulie 1497 din portul Restelo Lisabona la bordul corăbiei Nau S. Gabriel (120 t), iar fratele său Paulo da Gama la bordul lui S. Rafael însoţite de corăbiile Bérrio, Santa Fé) (100 t) sub comanda căpitanului Nicolao Coelho. Echipajul flotei însuma 150-170 de oameni, sub comanda celor mai buni căpitani şi cârmaci din Portugalia cu experienţă de navigare pe Oceanul Pacific. Pe vasul amiral era Pêro de Alenquer cârmaci, pe vasul São Rafael era João de Coimbra, iar pe vasul Bérrio era experimentatul pilot Pêro Escobar, dintre alţi ofiţeri din rândul echipajului pot fi amintiţi São Gabriel Gonçalo Álvares şi Diogo Cãos. Vasco da Gama navighează spre vest pe Atlantic, mai de parte de coasta africană profitând de un vânt (Pasat) mai puternic. La 4 noiembrie ajunge în golful S.Elena (Sankt-Helena) pe coasta de vest africană făcând un ocol larg la depăşirea "Capului Bunei Speranţe" ajungând la 25 noiembrie "Moselbai". Ajunge pe coasta răsăriteană a africii atingând la 7 aprilie 1498 în Mombasa unde negustorii arabi caută să împiedice continuarea expediţiei. Mai departe navighează de-a lungul coastei răsăritene a Africii ajungând în oraşul Malindi unul dintre oraşele concurente Mombasei. Sultanul oraşului punându-i la dispoziţie un navigator cunoscător al rutei spre India. La data de 20 mai 1498 ajung corăbiile lui "da Gama" în apropiere de Calicut pe coasta Malabar. Pentru prima oară ajunge o corabie europeană coasta Indiei pe calea maritimă şi înconjurarea Africii. Vasco da Gama încheie un acord comercial cu Samorim ce domneşte în Calicut şi se reîntoarce la 8 octombrie încărcat cu mirodenii. Prima navă din flota sa sub comanda lui Nicolao Coelho ajunge înapoi în patrie la 10 iulie 1499, Vasco da Gama numai la 9 septembrie, întârzierea se datorează morţii fratelui său pe Insulele Azore. La crăciunul anului 1499 este încredinţată lui "da Gama" de curtea regală portugheză, conducerea oraşului Sines. Începând o perioadă de conflicte între rege şi "da Gama" pe o parte şi Superiorul Ordinului Cavalerilor de Santiago, autorităţile locale constituite din nobili (familia Noronha) pe de altă parte. Da Gama fiind învins în acest conflict trebuie să părăsească oraşul (1507) împreună cu familia sa, având dreptul să calce în acest ţinut numai cu aprobarea Superiorului Ordinului. Cu jutorul regelui intră în rândurile Ordinului Cristi. În 1502 este denumit de rege ca "Amiral al Mărilor Indiei" (Almirante do Mar das Índias) aceasta fiind o replica portugheză la numirea lui Cristofor Columb ca "Amiral al mărilor şi oceanelor" de curtea regală spaniolă.

Tribut pentru Michael Jackson

Ceremonia funerară a lui Michael Jackson ar putea fi cel mai mare eveniment urmărit online şi ar putea atrage mai mulţi internauţi decât inaugurarea preşedintelui Barack Obama, informează Softpedia.com.
Utilizatorii Facebook vor putea să-şi comunice impresiile în timp ce urmăresc transmisia video a ceremoniei funerare pe CNN Live, ABC sau site-urile E! Online. Pagina dedicată lui Michael Jackson de pe reţeaua de socializare a atras 6,5 milioane de fani, surclasând, din punct de vedere a popularităţii, pagina fanilor lui Barack Obama.
"Ne pregătim să avem un public care să-l depăşească pe cel prezent la inugurare. Interesul pentru această legendă a muzicii a ajuns la cote neaşteptate, ceva din el şi muzica lui a mişcat oameni de pretutindeni", a declarat Randi Zuckerberg, director de marketing Facebook.
Aceiaşi tehnologie folosită pentru a transmite live pe internet inaugurarea preşedintelui Statelor Unite - Facebook Connect - va fi folosită pentru a permite utilizatorilor din întraga lume să urmărească procesiunea comemorativă.
Mai mult de 80.000 de versiuni virtuale ale faimoasei mănuşi a lui Michael Jackson au fost trimise în dar membrilor Facebook.
La o săptămână de la decesul artistului pop, pe 25 iunie, milioane de persoane au vizitat canalul Michael Jackson dedicat pe YouTube.
Cererea a depăşit cu mult oferta la biletele pentru ceremonia publică în memoria lui Michael Jackson, care va avea loc la Centrul Staples din Los Angeles. Doar 17.500 de bilete au fost puse la dispoziţia publicului dar, în primele 24 de ore din perioada alocată înregistrării pe site-ul Staplescenter.com, 1,2 milioane de persoane făcuseră solicitări, rata de aplicare fiind de 13 persoane pe secundă. (Mediafax)

A intrat în istoria picturii fără să-şi fi creat propria şcoală

Marc Chagall (7 iulie 1887, Vitebsk/Belarus - 28 martie 1985, Saint-Paul-de-Vence/Franţa), pictor modern cu un stil personal, caracterizat de puternica sa individualitate. Universul viziunilor sale poetice, care stă sub semnul fanteziei şi al melancoliei, este strâns legat de cultura ebraică. Ea reprezintă o temă care revine permanent în creaţia sa, la fel ca şi oraşul provincial bielorus Vitebsk, în care artistul şi-a petrecut copilăria.
La 7 iulie 1887 vine pe lume la Vitebsk, în Rusia (azi Belarus), Moşe Segal, care se va face cunoscut mai târziu ca artist cu numele de Marc Chagall. Copilul este primul născut al familiei Zachar şi Faiga Segal, evrei hasidici de limbă idiş. Părinţii lui Chagall sunt oameni săraci şi foarte credincioşi. Viaţa de familie se desfăşoară în ritmul sărbătorilor religioase în cartierul destinat de autorităţile ţariste evreilor. Părinţii sunt analfabeţi, dar fiul învaţă să scrie, să citească şi să cânte la vioară. Primele cunoştinţe le primeşte la şcoala evreiască, apoi va urma o şcoală laică. Ar vrea să devină pictor, la început însă lucrează ca ucenic la un fotograf (1906), dar reuşeşte să meargă timp de două luni în atelierul lui Iehuda Pen, de la care primeşte primele lecţii de pictură. Înfruntând multe greutăţi, în anul următor pleacă la St. Petersburg, unde în 1907 devine elevul lui Nicolai Roerich, director al Academiei de Arte Frumoase. Chagall îşi va continua studiile mai târziu cu Lev Bakst, la Şcoala Svansev, care reunea pe reprezentanţii avangardei ruse.
În anul 1910 ia parte la expoziţia colectivă organizată de Şcoală. Se hotărăşte să plece în Franţa. În acest timp se logodeşte cu Bella Rosenfeld, care îl va aştepta la Vitebsk vreme de patru ani. Se vor căsători în anul 1915.
În 1948 se stabileşte împreună cu pictoriţa canadiană Virginia Haggard la Orgeval, în apropierea Parisului. Legătura lor durează până în 1952, când Marc Chagall o cunoaşte pe Valentina Brodski, numită de el "Vava". Se vor stabili la Paris în apatamentul Vavei, pe insula Saint Louis.
Din anul 1966, locuiesc la Saint-Paul-de-Vence, lângă Nisa. Chagall merge de mai multe ori în Israel, unde realizează picturi murale în clădirea Knesseth-lui (Parlamentul) din Ierusalim. În ultimii ani ai vieţii, Chagall continuă să lucreze neobosit. Pictează, se ocupă de sculptură, ceramică şi litografie, proiectează vitralii. La solicitarea ministrului Culturii, scriitorul André Malraux, decorează între anii 1963-1964 plafonul Operei din Paris. Pe 7 iulie 1973 se inaugurează la Nisa "Musée National Message Biblique Marc Chagall", a cărui colecţie cuprinde opere donate de pictor statului francez.
Pe la începutul anilor optzeci, Chagall revine la formate mici. Cu arta lui atât de personală, va crea încă multe tablouri şi gravuri. Moare la 28 martie 1985 în Saint-Paul-de-Vence, la nouăzeci şi opt de ani.

A fost arestat pentru activitatea sa politică

Ciprian Porumbescu (n. 14 octombrie 1853, Şipotele Sucevei - d. 6 iulie 1883, Stupca, azi Ciprian Porumbescu, judeţul Suceava) a fost un compozitor român.
Ciprian Porumbescu se naşte la 14 octombrie 1853, la Sipotele Sucevei, într-o casă modestă de ţară, ca fiu al Emiliei şi al preotului Iraclie Golembiovski. Viitorul compozitor va utiliza la început numele de Golembiovski, apoi, pentru o perioadă Golembiovski-Porumbescu şi mai apoi, Porumbescu.
Din cauza sărăciei nu s-a putut bucura de o formare muzicală continuă şi completă. A început studiul muzicii la Suceava şi Cernăuţi, unde conduce corul Societăţii Culturale "Arboroasa". În anul 1871, la aniversarea a 400 de ani de la zidirea Mănăstirii Putna, la festivităţi, alături de Mihai Eminescu, Ioan Slavici, A.D. Xenopol, Nicolae Teclu şi alţii, participă şi tânărul Ciprian Porumbescu, uimind asistenta cu minunatul său cântec de vioară.
Apoi, cu ocazia unei burse, îşi continuă studiile la "Konservatorium fur Musik" din Viena, unde dirijează corul Societăţii Studenţeşti "România Jună". Aici va scoate, în anul 1880, colecţia de douăzeci de piese corale şi cântece la unison, reunite în "Colecţiune de cântece sociale pentru studenţii români" ( "Cântecul gintei latine", "Cântecul tricolorului", "Imnul unirii - Pe-al nostru steag"), prima lucrare de acest gen din literatura noastră.
După această perioadă, urmează cea mai frumoasă etapă a vieţii sale artistice. La 11 martie 1882 are loc premiera operei sale "Crai nou", piesă în două acte scrisă de Ciprian Porumbescu pe textul poeziei poetului Vasile Alecsandri. Succesul imens impune reluarea spectacolului în 12 şi 23 martie, pe aceeaşi scenă. În acelaşi an, opereta este montată şi la Oravita.
Ciprian Porumbescu a fost arestat pentru activitatea sa politică, timp în care a scris cele mai bune piese. Printre lucrările sale se numără "Rapsodia română pentru orchestră", "Serenadă", "La malurile Prutului", "Altarul Mănăstirii Putna", "Inimă de român", "Gaudeamus Igitur", "Odă ostaşilor români" şi altele.
Mult prea devreme, la doar 29 de ani, fiind bolnav de tuberculoză, Ciprian Porumbescu, se stinge din viaţă, în casa de la Stupca, sat numit azi Ciprian Porumbescu în onoarea marelui compozitor, sub ochii tatălui său şi ai surorii sale, Marioara, la 6 iulie 1883.

Mă bucură faptul că totuşi a trebuit să citească cărţile mele

Jan Hus (1369 -1415) teolog reformator ceh, născut la Husinec, Boemia, ars pe rug pentru ideile sale anti-papale. Jan Hus care a contribuit la dezvoltarea limbii literare cehe prin scrierile sale.
Tatăl lui Jan Hus a fost cărăuş. Cu toate că provine dintr-o familie modestă, Jan Hus urmează Şcoala Latină in Prahatice şi studiază din anul 1386 în Praga la Universitatea Karl, obţinând la absolvirea studiului gradul de "Magister Artium". Ca profesor, a predat limba cehă literară şi a stabilit reguli de scriere.
Prin intermediul lui Hieronymus din Praga Jan Hus a cunoscut operele profesorului de teologie din Oxford John Wyclif, de care a fost influenţat. Nobili cehi după căsătoria sorei regelui Wenzel (Venţel), Anne von Böhmen, cu Richard II. von England în (1382) aduc la Praga opere de-a lui John Wyclif,acestea fiind opere teologice şi o critică la adresa clerului din Anglia care era solicitat să renunţe la bogăţia lumească şi la puterea politică, reîntorcându-se la viaţa modestă şi morală. Jan Hus studiază teologia în 1400 şi devine preot în 1401, ajungând decanul Facultăţii de Filozofie. În 1402 devine profesor cu funcţia de rector la Universitatea din Praga unde a predat teologie şi filozofie 1409 - 1410. Jan Hus a reuşit să-l convingă pe regele Wenzel să aprobe Decretul Kuttenberg care admite majoritatea cehilor la Universitatea Karl (Carol).
În 1413 Jan Hus scrie lucrarea De Ecclesia (Despre Biserică), prin îşi exprimă părerea sa despre ierarhia bisericească. Jan Hus susţine că numai Isus poate să fie călăuzitor şi conducător în credinţă. Această afirmaţie este citată de acuzatorii lui la Constanţa (pe malul lacului Boden) din (Germania şi Elveţia), la procesul lui Jan Hus . Regele german Sigismund i-a asigurat lui Jan Hus drum liber la dus şi întors, promisiune atestată la 18 octombrie 1414 printr-o scrisoare oficială. Jan Hus s-a hotărât să-şi prezinte ideile sale în faţa reprezentanţilor clerului şi să se apere singur. La data de 3 noiembrie 1414 Jan Hus soseşte în Constanţa unde este imediat arestat, primind locuinţa unui prelat bisericesc. După arestare, Regele Sigismund a ameninţat că părăseşte consiliul şi a fost eliberat din funcţia sa după ce a susţinut că afirmaţiile lui Jan Hus sânt în competenţa bisericească. Jan Hus a fost încarcerat în cetatea Gottlieben pe Rin a episcopului din Constanţa, unde a fost înfometat şi legat în lanţuri la un perete în apropierea gropii cu fecale. La 4 mai 1415 Consiliul îl excomunică Wyclif, lucrările sale au fost arse; dat fiind că Wyclif a murit 30 de ani în urmă, osemintele lui sunt condamnate să fie arse. Jan Hus este adus la mânăstirea franciscană pe 5 iunie 1415 unde va petrece ultimele sale săptămâni de viaţă. Jan Hus a fost dus la Refektorium unde este interogat (5 - 8 iunie 1415). Jan Hus are ocazia să-si apere ideile şi se pretinde numai retragerea şi dezminţirea a tuturor afirmaţiilor sale eretice, ceea ce el refuză în mod repetat. La 6 iulie 1415 Jan Hus este condamnat de Consiliu drept eretic cu arderea pe rug pentru afirmaţiile sale.
La aceaşi dată Jan Hus este ars pe rug împreună cu manuscriptele sale, cenuşa sa fiind împrăştiată în Rin. Astazi, o piatră funerară, aminteşte locul execuţiei. Execuţia lui Jan Hus s-a făcut sub conducerea lui Friedrich I. (Brandenburg), mai târziu Prinţ von Brandenburg, strămoşul regilor prusaci din familia Hohenzoller. În scrisoarea lui de rămas bun către prieteni Jan Hus scrie: "Mă bucură faptul că totuşi a trebuit să citească cărţile mele şi că, în speranţa că vor găsi ceva necurat, le-au citit mai sârguincios ca şi Sfânta Scriptură."
Execuţia lui Hus şi prigoana declanşată împotriva adepţilor săi a fost una din cauzele directe ale declanşării războaielor Husite (1419 - 1436).