Exilul românesc și lupta anticomunistă

Asociația PREZENT! și Prăvălia Predania

Vă invită la vernisajul expoziției filatelice:

"Exilul românesc și lupta anticomunistă"

Sâmbătă, 30 mai 2009, ora 17, la Prăvălia Predania
(Bd. Tomis, nr. 8, Piața Ovidiu) Constanța

Emisiunile filatelice ale exilului politic al diferitelor țări din Europa au constituit un mijloc de luptă împotriva comunismului inedit și extrem de eficient.
Din 1954 până în 1969 prin strădania lui Traian Popescu au apărut 54 de emisiuni filatelice (vignete, timbre, colițe, carnete, plicuri) ale "Românilor liberi" - denumire generică a exi­lului românesc anticomunist.
Timbrele au circulat în lumea întreagă, fiind aplicate pe plicuri pe lângă francatura oficială. Acest fapt a stârnit furia Securității, care se vedea pusă în imposibilitatea de a reacționa în fața unui asemenea mijloc de propa­gandă și informare asupra stării de fapt din România.
Expoziția va fi deschisă publicului în perioada 30 mai - 28 iunie 2009

Pentru mai multe detalii contactați:
Asociația PREZENT! Costel Condurache - 0726.314.475; asociatiaprezent@yahoo.com, http://timbreanticomuniste.wordpress.com sau
Prăvălia Predania Mihai Gheorghilaș - 0730.049.541; gheorghilas@pravaliapredania.ro, http://www.pravaliapredania.ro

40 ΠΑΡ

Piesa este de vânzare la Casa de licitații ROUMET (lot nr. 1710)

Hunfila 2009

THE OFFICIAL PROGRAM OF THE
"Hunfila 2009 - 1000 YEAR OLD Visegrád"
INTERNATIONAL STAMP EXHIBITION

EXHIBITION VENUE:
Lajos Áprily Elementary and Primary Art School
2. Rév Street, Visegrád

PROGRAM:
Friday, 5th June 2009.
• The Exhibition is open from 9:00 a.m. till 6:00 p.m.
• The Special Post Office is open from 9:00 a.m. till 6:00 p.m.
• The Philatelic Camp of young Stamp Collectors opens at 10:00 a.m.
• Opening Ceremony of the Exhibition at 4:00 p.m.
• Issuing of new postal stamps
• "The Most Beautiful Stamp of the Year" Prize Giving Ceremony
Saturday, 6th June 2009.
"Young Philatelists’ Day"
• The Exhibition is open from 9:00 a.m. till 6:00 p.m.
• The Special Post Office is open from 9:00 a.m. till 6:00 p.m.
• "International Stamp Exchange" in the classrooms of the school between 9.00-15.00
• Official Meeting of the sections of the MABEOSZ between 10.00-16.00
• Excursion (only for invited foreign guests); starts at about 3:00 p.m.
Sunday, 7th June 2009.
• The Exhibition is open from 9:00 a.m. till 2:00 p.m.
• The Special Post Office is open from 9:00 a.m. till 2:00 p.m.
• The "82nd Stamp Day" Ceremony and Palmares (Formal Announcement of the Results) for the invited guests in the ”Sirály” (Seagull) Restaurant at 11:00 a.m.
• Dismounting exhibition and handing over collections from 2:30 p.m.

Spre Lumea Nouă

Cristofor Columb (italiană Cristoforo Colombo, portugheză Cristóvão Colombo, spaniolă Cristóbal Colón, n. între august şi octombrie 1451 - d. 20 mai 1506) a fost un navigator italiano-spaniol. A navigat spre vest peste Oceanul Atlantic în căutarea unei rute spre Asia, dar şi-a câştigat reputaţia descoperind un nou continent, America.
Columb s-a născut la Genova, în Italia, în anul 1451. Tatăl său a fost ţesător şi se presupune că fiul său Cristofor a intrat în acest comerţ de mic copil. Informaţii despre începutul carierei sale de navigator sunt nesigure.
La mijlocul anului 1470 a efectuat prima sa călătorie spre insula Chios, situată în Marea Egee. În 1476, Columb a navigat cu un convoi spre Anglia. În timp ce se afla în dreptul coastei Portugaliei convoiul a fost atacat de piraţi şi nava pe care se afla Columb s-a scufundat, însă acesta a înotat până la ţărm şi a găsit adăpost la Lisabona. Stabilindu-se acolo, unde fratele său Bartolomeu era cartograf, Cristofor s-a căsătorit în 1479 cu fiica guvernatorului insulei Porto Santo. Unicul copil al lui Cristofor Columb din această căsătorie, Diego, s-a născut în 1480.
Bazându-se pe informaţiile acumulate de-a lungul călătoriilor sale şi studiind cărţile şi hărţile din vremea sa, Cristofor a ajuns la concluzia că pământul este cu 25% mai mic decât se credea până atunci. Pornind de la această premiză, Columb credea că se poate ajunge în Asia mai repede, navigând spre vest. În anul 1484, şi-a prezentat ideile lui João al II-lea, regele Portugaliei, cerând finanţare pentru o călătorie spre vestul Oceanului Atlantic. Propunerea sa a fost respinsă de către o comisie regală maritimă.
Puţin timp după aceasta, Columb s-a mutat în Spania unde planurile sale au câştigat suportul unor persoane foarte influente, aranjându-se astfel o audienţă în 1486 la Isabella I, regina Castiliei. Tot în acest timp, a cunoscut-o pe Beatriz Enriquez, care a devenit apoi amanta sa şi mama celui de-al doilea fiu, Ferdinand Columb.
În Spania, ca şi în Portugalia, comisia regală i-a respins planul. Cristofor Columb a continuat însă să caute ajutor şi, în sfârşit, în aprilie 1492 insistenţa sa a fost recompensată: Ferdinand al V-lea, regele Castiliei, şi regina Isabella au fost de acord să sponsorizeze expediţia. Contractul semnat menţiona că navigatorul devenea vicerege asupra tuturor teritoriilor descoperite şi în plus i se acorda o zecime din toate metalele preţioase descoperite sub jurisdicţia sa.
Prima expediţie pleacă din portul Palos de la Frontera cu navele Santa Maria - de aproximativ 30 metri lungime care era sub comanda sa, Pinta şi Nina - două caravele mici de aproximativ 15 m lungime. Cele două nave mai mici erau comandate de către Martín Alonso Pinzón şi fratele său Vicente Yañez Pinzón şi cu 90 de oameni. Este ales pentru traversarea oceanului drumul alizeelor.
La 12 octombrie 1492, la ora 2 noaptea, Rodrigo de Triana - un marinar de pe Pinta zăreşte pământul, descoperind astfel Lumea Nouă (America). Sunt descoperite insulele: Santa Maria Conception, Fernandina, Isabella, Juna, Bohio-Española. Pe 15 martie 1493 Columb revine triumfător în Spania. Columb a explorat la fel şi coasta de nord-est a Cubei (a acostat pe 28 octombrie), şi coasta nordică a Hispaniolei, din 5 decembrie. Aici a eşuat Santa Maria, în dimineaţa de Crăciun 1492, echipajul fiind nevoit s-o abandoneze. El a fost primit de localnicul cacique Guacanagari, care i-a permis lui Columb să îşi lase câţiva din oamenii săi în acel sat când va pleca. Columb a lăsat 39 de oameni şi a întemeiat aşezarea La Navidad, care astăzi este o localitate din Haiti. Înainte de a se întoarce în Spania, Columb a răpit între zece şi douăzeci şi cinci de indieni, pe care i-a luat cu el. Doar şapte sau opt din ei au ajuns vii în Spania, ei făcând o impresie deosebită la Sevilia.
Ultimele luni ale vieţii sale au fost marcate de boală şi de încercări nereuşite de a-şi recupera privilegiile de la regele Ferdinand, deşi pe atunci Columb era destul de bogat. A murit pe data de 20 mai 1506 în localitatea Valladolid.
Rămăşiţele sale au fost mai târziu aduse în Sevilla, apoi transferate în Santo Domingo, mutate la Havana (Cuba), şi în cele din urmă (în 1899) au fost returnate la Sevilla. Unii istorici cred că rămăşiţele aduse din Santo Domingo nu erau ale sale, deci osemintele sale pot fi încă acolo. Oriunde se odihneşte Cristofor Columb acum, cercetările moderne au diminuat considerabil reputaţia eroică pe care a câştigat-o în secolul al XIX-lea, deşi calităţile sale de navigator sunt celebrate şi acum. La 19 mai 1506, cu o zi înainte de moartea sa, în Valladolid, Columb îşi redacteză testamentul în prezenţa lui Pedro de Inoxedo, scriitorul Regilor Catolici.

Nguyễn Sinh Cung, cel care iluminează

Hồ Chí Minh, cunoscut îndeobşte ca Ho Chi Minh Sunet ascultaţi (n. 19 mai 1890 - d. 2 septembrie 1969) a fost un om de stat şi revoluţionar vietnamez, care a devenit ulterior prim-ministru (1946 - 1955) şi preşedinte (1955 - 1969) al Vietnamului de Nord.
Hồ Chí Minh a fost născut Nguyễn Sinh Cung, fiind de asemnea cunoscut, printre altele, sub următoarele nume Nguyễn Tất Thành, Nguyễn Ái Quốc (ceea ce înseamnă "Nguyễn patriotul"), Lý Thụy, Hồ Quang, dar este popular cunoscut ca Bác Hồ (Unchiul Hồ) în Vietnam. Hồ Chí Minh înseamnă "cel care iluminează". Este cunoscut mai ales pentru fondarea mişcării de independenţa Viet Minh, în 1941 şi pentru stabilirea controlului comunist asupra părţii de nord a Vietnamului de Nord în anii 1960.
Republica Socialistă Vietnam este o ţară în Asia de Sud-Est. Economia sa are unul dintre cele mai mari ritmuri de creştere din această regiune a continentului. Vietnamul şi-a pus în scop să devină o naţiune dezvoltată până în 2020.
A devenit o ţară unificată în 1976 după ce forţele armate ale părţii comuniste de nord au ocupat sudul ţării cu un an în urmă. Aceasta a dus la trei decade de războaie aspre pentru independenţă, în care comuniştii au luptat de la început împotriva puterii coloniale a Franţei, apoi împotriva Vietnamului de Sud sprijinit de SUA. În ultimele sale stadii conflictul atrage atenţia întregii lumi.
Partidul Comunist deţine puterea reală în Vietnam. În aprilie 2006 l-au reintegrat pe Nong Duc Manh în postul de secretar general. Manh, care este văzut drept un modernizator, a îndemnat Vietnamul să accelereze reformele economice şi să atace birocraţia şi corupţia înrădăcinată. Spune ca vrea să ridice lumea din sărăcie şi foame şi să schimbe Vietnamul într-o ţară dezvoltata şi industrializată. Conducerea Partidului Comunist recomandă canditaţi pentru postul de preşedinte şi prim-ministru.

Țarul Nicolae al II-lea executat de Imre Nagy

Ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei sau Nikolai Alexandrovici Romanov (în rusă Николай Александрович Романов) (n. 18 mai 1868 - d. 17 iulie 1918) a fost ultimul împărat al Rusiei. A domnit din 1894 până la abdicarea sa din 15 martie 1917 la sfârşitul revoluţiei din februarie. A fost asasinat împreuna cu întreaga sa familie de către bolşevici la ordinul lui Lenin. Canonizat drept sfânt al bisericii ortodoxe ruse.
Înăsprirea condiţiilor de viaţă din spatele frontului şi incapacitatea armatei de a menţine succesele militare temporare din iunie 1916 au dus la o serie de noi greve şi tulburări în iarna care a urmat. La sfârşitul "Revoluţiei din februarie" din 2 martie - stil vechi/15 martie - stil nou 1917 Nicolae al II-lea a fost forţat să abdice în numele său şi al ţareviciului, în favoarea fratelui lui, spunând: "Lasăm moştenire succesiunea noastră fratelui nostru, Marele Duce Mihail Alexandrovici, şi îi dăm binecuvântarea noastră la urcarea pe tron." Marele Duce Mihail a refuzat să accepte tronul şi a abdicat a doua zi şi, astfel, trei secole de istorie a dinastiei Romanov s-au încheiat.
Guvernul Provizoriu a hotărât la început să-i ţină pe Nicolae, Alexandra şi pe copii lor închişi în reşedinţa imperială, Palatul Alexandru. În încercarea de a-i îndepărta din capitală şi de a-i feri de posibile vătămări, guvernul lui Alexandr Kerenski i-a mutat în Tobolsk, în Siberia, în august 1917. Ei au rămas acolo pe durata Revoluţiei din Octombrie, ca mai apoi să fie mutaţi de guvernul bolşevic într-un oraş controlat de Armata Roşie, Ecaterinburg. Ţarul şi familia sa, inclusiv ţareviciul Alexei grav bolnav, precum şi câţiva servitori care îi însoţiseră, au fost împuşcaţi în subsolul Casei Ipatiev de un pluton de execuţie bolşevic condus de Iacov Iurovski în noaptea de 16 iulie spre 17 iulie 1918. Execuţia a fost grăbită de avansarea către Ecaterinburg a subunităţilor Legiunii Cehe în drumul lor de retragere din Rusia. Temându-se că Legiunea Cehă va cuceri oraşul şi-l vor elibera pe Nicolae, temnicerii lui bolşevici au hotărât lichidarea imediată a familiei imperiale. Dovezile că această execuţie s-a făcut cu ştiinţa şi cu aprobarea lui Lenin sunt suficient de multe, mulţi istorici văzând în aceasta o răzbunare pentru condamnarea la moarte a fratelui mai mare al liderului bolşevic, Alexandr Ulianov, în urma tentativei eşuate de asasinare a ţarului Alexandru al III-lea în 1887. Deoarece CEKA se temea ca soldaţii ruşi nu vor trage asupra ţarului lor, plutonul de execuţie a fost format din soldaţi maghiari, printre ei şi viitorul lider comunist Imre Nagy.
S-a crezut multă vreme că trupurile lui Nicolae şi ale familiei lui au fost aruncate într-un puţ de mină în locul numit Patru Fraţi. La început aşa a fost - cadavrele au fost într-adevăr aruncate în acel loc în noaptea de 16/17 iulie. În dimineaţa următoare - când zvonuri despre locul în care se aflau trupurile celor din familia regală au început să se răspândească prin oraşul Ecaterinburg - Iurovski a ridicat morţii pentru a-i ascunde în altă parte. Atunci când vehiculul care transporta trupurile s-a defectat în timpul deplasării către noul loc desemnat, el a ales altă soluţie şi a îngropat cele mai multe cadavre într-o groapă comună pătrată cu latura de 2,5 m şi adâncă de 1,8 m, a turnat acid sulfuric pe chipurile morţilor şi a mascat locul stivuind traverse de cale ferată deasupra. Groapa se afla pe un drum de căruţe părăsit, Şoseaua Kroptiaki, la circa 19 km nord de Ecaterinburg. Două cadavre au fost arse.
Pe 4 august 2000, Nicolae şi membrii apropiaţi ai familiei lui au fost canonizaţi drept sfinţi de sinodul bisericii ortodoxe ruse. Ei nu au fost denumiţi "mucenici", atâta vreme cât moartea lor nu a fost un rezultat imediat legat de credinţa lor creştină, în schimb ei au fost canonizaţi drept "cuvioşi (supuşi pătimirii)". Ei erau deja veneraţi de unii membri ai bisericii ortodoxe ruse din afara Rusiei de câţiva ani înaintea canonizării.

Distracție plăcută!

.

Cel mai iubit dintre pământeni

Marin Preda (n. 5 august 1922, Siliştea-Gumeşti, judeţul Teleorman - d. 16 mai 1980, Mogoşoaia) a fost un nuvelist, romancier, scriitor şi director de editură român.
În aprilie 1942 debutează cu schiţa "Părlitu'" în ziarul Timpul, la pagina literară "Popasuri", girată de Miron Radu Paraschivescu. Debutul la 20 de ani îi dă încredere în scrisul său, publicând în continuare schiţele şi povestirile: "Strigoaica", "Salcâmul", "Calul", "Noaptea", "La câmp".
În septembrie părăseşte postul de corector la Timpul. Pentru scurt timp este angajat funcţionar la Institutul de statistică. La recomandarea lui Eugen Lovinescu, poetul Ion Vinea îl angajează secretar de redacţie la "Evenimentul zilei".
1943 martie, îi apare "Colina" în ziarul "Vremea războiului". În aprilie "Evenimentul zilei" pubică schiţa "Rotila". Ia parte la câteva şedinţe ale cenaclului Sburătorul, condus de criticul Eugen Lovinescu, unde nuvela "Calul" produce asupra celor prezenţi o vie impresie, stârnind încântarea lui Dinu Nicodin, care intră în posesia manuscrisului contra unei mari sume de bani. Nuvela va fi inclusă în volumul său de debut din 1948, Întâlnirea din pământuri. În nuvela care dă numele volumului, criticii recunosc imediat pe tatăl autorului, care va apărea cu nume schimbat în Moromeţii. Ea este construită pornind de la tehnica "muştei pe perete", o naraţiune perfect obiectivată, behavioristă, folosită în epocă de Albert Camus, William Faulkner sau mai târziu de Truman Capote.
Între 1943-1945 este luat în armată, experienţă descrisă în operele de mai târziu, în romanele "Viaţa ca o pradă" şi "Delirul". În 1945 devine corector la ziarul "România liberă". Apoi din 1952 devine redactor la revista "Viaţa românească". În 1956 primeşte premiul de stat pentru romanul "Moromeţii". Un an mai târziu, în 1957, scriitorul efectuează o excursie în Vietnam. La întoarcere, se opreşte la Beijing. În 1954 se căsătoreşte cu poeta Aurora Cornu. Scrisorile de dragoste trimise poetei au fost publicate postum. Au divorţat în 1959. S-a recăsătorit apoi cu Eta Vexler, care ulterior a emigrat în Franţa la începutul anilor ´70. Cu cea de-a treia soţie, Elena, a avut doi fii: Nicolae şi Alexandru.
În 1960-1961, citeşte marii romancieri ai lumii. Este fascinat de William Faulkner, cu care proza lui are evidente afinităţi. În 1965 traduce romanul "Ciuma" de Albert Camus. În 1968 este ales vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor, iar în 1970 devine director al editurii "Cartea Românească," pe care o va conduce până la moartea sa fulgerătoare din 1980. În 1970 - traduce în colaborare cu Nicolae Gane romanul lui Fiodor Dostoievski: Demonii. Romanul său, "Marele singuratic", primeşte premiul Uniunii Scriitorilor pe anul 1971.
În 1974 este ales membru corespondent al Academiei Române.
Apare ediţia a doua a romanului "Marele singuratic" în 1976, iar în 1977 publică "Viaţa ca o pradă", un roman autobiografic amplu care are drept temă principală cristalizarea conştiinţei unui artist.
În 1980, la editura pe care o conducea, publică ultimul său roman: Cel mai iubit dintre pământeni. O lună mai târziu este ales deputat în Marea Adunare Naţională.
Pe 16 mai 1980 moare la vila de creaţie a scriitorilor de la Palatul Mogoşoaia. Fratele scriitorului, Saie, crede că a fost asasinat de Securitate, dar probele din dosarul CNSAS ar fi dispărut. Familia sa este convinsă că moartea sa fulgerătoare are o legătură cu publicarea romanului "Cel mai iubit dintre pământeni" şi a survenit în condiţii oculte.

Victima monstruasei coaliții

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Moldova, astăzi în România – d. 15 mai 1873, Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor Unite şi al statului naţional România. A participat activ la mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova şi la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 şi al Ţării Româneşti, înfăptuindu-se astfel unirea celor doua ţări române. Devenit domnitor, Cuza a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică pentru recunoaşterea unirii de către puterea suzerană şi puterile garante şi apoi pentru desăvârşirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova şi Ţara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la Bucureşti, cu o singură adunare şi un singur guvern.
Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliţie a partidelor vremii, denumită şi Monstruoasa Coaliţie, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacţionat astfel faţă de manifestările autoritare ale domnitorului.
Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea şi reprezintă unificarea vechilor state Moldova şi Ţara Românească. Unirea este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza şi de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie 1859 în Ţara Românească. Totuşi, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală şi economică între cele două ţări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova şi Ţara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele ţări, rezultat în urma unor adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenţia de la Paris din 1858, o înţelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două ţări, cu guverne diferite şi cu unele instituţii comune. La începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei şi Ţării Româneşti, aducându-le într-o uniune personală. În 1861, cu ajutorul unioniştilor din cele două ţări, Cuza a unificat Parlamentul şi Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituţia adoptată în acel an a denumit noul stat România.
Cuza începe să fie suspectat de liberalii radicali, care ulterior au făcut cartel cu conservatorii, că ar intenţiona să instituie un regim personal; acest fapt a slăbit poziţiile domnitorului şi a animat activitatea monstruoasei coaliţii, hotărâtă să-l înlăture. Complotiştii au reuşit să-şi realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracţiune a armatei, şi l-au constrâns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866. La aceasta a contribuit însuşi Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privinţa factorilor reacţionari, ci, într-un discurs, se arăta dispus să renunţe la tron în favoarea unui principe străin (fapt susţinut şi de o scrisoare adresată unui diplomat străin). A fost instituită o locotenenţă domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul şi Comisia au proclamat ca domnitor pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana. Provizoratul locotenenţei domneşti a luat sfârşit abia după ce Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866.
Restul vieţii sale şi-a petrecut-o în exil, locuind majoritatea timpului la Paris, Viena şi Wiesbaden. A fost înmormântat iniţial la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după cel de-al doilea război mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Interzis de Stalin

Mihail Bulgakov (rusă Михаил Афанасьевич Булгаков) (n. 15 mai 1891 - d. 10 martie 1940) a fost un romancier şi dramaturg sovietic de origine ucraineană. Destinul lui Bulgakov pare guvernat de acelaşi amestec de satiră, fantastic şi tragism care e amprenta operei sale. La 3 mai 1891, la Kiev, în familia unui profesor al Academiei Teologice se naşte primul copil, Mihail Afanasievici Bulgakov. În 1909 absolvă Gimnaziul nr. 1 din Kiev, şcoală de prestigiu, după care urmează cursurile Facultăţii de Medicină din Kiev. După facultate, practică medicina pe front, în timpul Primului Război Mondial, apoi într-o comună de lângă Kiev. Peste un deceniu va publica Însemnările unui tânăr medic, în care evocă această perioadă. Încă din perioada studenţiei, 1913, se căsătoreşte cu Tatiana Nikolaevna Lappa. Devine dependent de morfină, dar, cu ajutorul primei sale soţii, reuşeşte să învinga răul.

În 1920 renunţă la cariera de medic şi se dedică scrisului. Începe să colaboreze cu ziarele şi trupele de teatru locale. În 1921 se mută la Moscova. Editura moscovită "Nedra" îi publică nuvelele Demoniada şi Ouăle fatale. În revista "Rossia" apare primul său roman, Garda Albă. În 1924 se desparte de Tatiana Lappa pentru a se recăsători cu Liubov Evghenevna Belozerskaia.
Din 1925 începe să colaboreze cu Teatrul Academic din Moscova. Transformă romanul Garda Albă în drama Zilele Turbinilor. După multe momente de tensiune şi incertitudine are loc premiera piesei, care constituie un adevărat triumf. Piesa Zilele Turbinilor, dramatizarea romanului Garda Albă, are mare succes, fiind considerată un Pescăruş al noii generaţii de dramaturgi. Simpatia evidentă pentru ofiţerii "albi" face ca piesa să fie interzisă, dar (paradoxal!) e, in acelaşi timp, piesa preferată a lui Stalin. În 1925 scrie nuvela satirică Inimă de câine. Se impune tot mai mult ca scriitor de excepţie. Odată cu faima lui creşte şi interesul criticii proletcultiste faţă de opera sa, care începe să fie ţinta unor atacuri de pe poziţiile ideologiei vremii. Puterea sovietică îl etichetează drept un autor antibolşevic şi un element „duşmănos”.
În 1928 înaintează prima cerere de plecare în străinătate şi primeşte primul răspuns negativ. Începe întâia schiţă a romanului Maestrul şi Margareta sub titlul Inginerul cu copite. Îi sunt interzise piesele Zilele Turbinilor, Apartamentul Zoicăi (1929) şi Cabala bigoţilor (1930) şi nu se mai publică nimic din proza sa.
Din 1929 nu i se mai publică nici o carte şi nu i se mai joacă nici o piesă. Trăind la limita supravieţuirii, Bulgakov se vede nevoit să-i trimită dictatorului o petiţie, apoi, într-o scrisoare adresată guvernului sovietic, să vorbească despre dezechilibrul psihic la care e expus un creator al cărui existenţă este ameninţată. Scrisoarea rămâne celebră atât ca model al disidenţei asumate, cât şi prin efectele ei neaşteptate. Trei săptămâni mai târziu primeşte un telefon bizar direct de la Stalin, în urma căruia, deşi Bulgakov crede că a fost victima unei farse, este reangajat la teatru. Scrierile lui rămân însă tot nepublicate.
În 1931 îi este respinsă cea de-a doua cerere de plecare în străinătate. În 1932 se căsătoreşte pentru a treia oară. Elena Sergheevna Shilovskaia devine un punct de sprijin pentru scriitorul aflat în dizgraţie, îi este secretară, dactilografă şi cronicar al vieţii lui.
In ultimul deceniu al vieţii scrie cu frenezie, temându-se că nu va termina romanul Maestrul şi Margareta. În 1933 se dă citire, pentru prima dată, în public, noului său roman sub denumirea care l-a făcut celebru, Maestrul şi Margareta, romanul fiind publicat pentru prima dată în Rusia în 1966-1967. Cere din nou paşaport pentru plecarea temporară în străinătate şi din nou este refuzat.
Piesa Batum, despre tinereţea revoluţionară a lui Stalin, este inclusă în repertoriul Teatrului Academic, apoi respinsă de însuşi Stalin.
La 10 martie 1940, la capătul unor grele suferinţe, Bulgakov moare la locuinţa sa. Ultimele corecturi le face în 1940, pe patul de moarte, orb, până în ultima zi a vieţii dictează soției sale, Maria Sergheevna, care este, de altminteri, chiar modelul Margaretei, modificările romanului Maestrul şi Margareta.

... pe şevalet, se afla ultima sa lucrare, neterminată, Întoarcerea de la bâlci

Nicolae Grigorescu (n. 15 mai 1838, Pitaru, judeţul Dâmboviţa, d. 21 iulie 1907, Câmpina) este primul dintre fondatorii picturii române moderne, urmat de Ion Andreescu şi Ştefan Luchian, devenit un simbol pentru tinerele generaţii de artişti care, în primele decenii ale secolului al XX-lea, căutau să identifice şi să aducă la lumină valorile spiritualităţii româneşti.

Nicolae Grigorescu se naşte în satul Pitaru (judeţul Dâmboviţa), fiind al şaselea copil al lui Ion şi al Mariei Grigorescu. În 1843, când îi moare tatăl, familia se mută la Bucureşti, în mahalaua Cărămidarilor, în casa unei mătuşe. După o timpurie ucenicie (1848-1850), în atelierul pictorului ceh Anton Chladek, execută icoane pentru bisericile din Băicoi şi mănăstirea Căldăruşani. În 1856 realizează compoziţia istorică Mihai scăpând stindardul, pe care o prezintă domnitorului Barbu Ştirbei, împreună cu o petiţie prin care solicită ajutor financiar pentru studii. În anii 1856-1857 pictează biserica nouă a mănăstirii Zamfira (judeţul Prahova), apoi, până în anul 1861, biserica mănăstirii Agapia. La intervenţia lui Mihail Kogălniceanu, care îi apreciază calitatea picturii, primeşte o bursă pentru a studia la Paris.
În toamna anului 1861, tânărul Grigorescu pleacă la Paris unde intră la Şcoala de Belle-Arte, frecventând atelierul lui Sebastien Cornu, unde este coleg cu Renoir. Conştient de propriile-i lacune în formaţia artistică, va studia în primul rând desenul şi compoziţia.
Părăseşte însă curând acest atelier şi, atras de concepţiile artistice ale Şcolii de la Barbizon, se stabileşte în această localitate, desăvârşindu-şi educaţia pictorală prin asimilarea experienţei unor artişti ca Millet, Corot, Gustave Courbet şi Théodore Rousseau. Influenţat de acest mediu artistic, Grigorescu este preocupat de însuşirea unor modalităţi artistice novatoare de expresie în atmosfera cultului pentru pictura "en plein-air", ce pregăteşte apropiata afirmare a impresioniştilor. În cadrul "Expoziţiei Universale" de la Paris (1867), participă cu şapte lucrări, expune la Salonul parizian din 1868 tabloul Tânără ţigancă, revine de câteva ori în ţară şi, începând din 1870, participă la Expoziţiile artiştilor în viaţă şi la cele organizate de "Societatea Amicilor Bellelor-Arte". În anii 1873-1874 face călătorii de studii în Italia (Roma, Napoli, Pompei), Grecia şi la Viena.
În 1877 este convocat să însoţească armata română în calitate de "pictor de front", realizând la faţa locului în luptele de la Griviţa şi Rahova desene şi schiţe, ce vor sta la baza unor compoziţii.
Din 1879 până în 1890, lucrează îndeosebi în Franţa, fie în Bretagne la Vitré, fie în atelierul său din Paris. Revenit în ţară, deschide mai multe expoziţii personale la Ateneul Român între anii 1891 şi 1904.
Din 1890 se stabileşte la Câmpina şi se dedică preponderent subiectelor rustice, într-o nesfârşită variaţie a motivului, pictează potrete de ţărănci, care cu boi pe drumuri prăfuite de ţară şi numeroase peisaje cu specific românesc. În 1899 este numit membru de onoare al Academiei Române.
Nicolae Grigorescu se stinge din viaţă la 21 iulie 1907 la Câmpina. În atelier, pe şevalet, se afla ultima sa lucrare, neterminată, Întoarcerea de la bâlci.

Sommo Poeta

Dante Alighieri (14 mai 1265, Florenţa - †14 septembrie 1321, Ravenna), poet şi filozof italian, om politic florentin, cel mai mare scriitor european din Evul Mediu. Autor al "Divinei Comedii", capodoperă a literaturii universale, Dante este primul mare poet de limbă italiană, Sommo Poeta ("poet în cel mai înalt grad").
Viaţa lui Dante este strâns legată de evenimentele politice din Florenţa. În acea perioadă, Florenţa era pe cale să devină oraşul cel mai important şi puternic din Italia centrală. Începând din 1250, un guvern comunal compus din burghezi şi meseriaşi înlătură supremaţia nobilimii şi, doi ani mai târziu, se bat primii "fiorini" de aur, monedă forte a comerţului european. Conflictul dintre "Guelfi", fideli autorităţii temporale a papei, şi "Ghibellini", partizani ai primatului politic al împăraţilor germani ai "Sfântului Imperiu Roman", se transformă într-un război între nobili şi burghezie. La naşterea lui Dante, după îndepărtarea Guelfilor, Florenţa se găsea în puterea Ghibellinilor. În 1266, Guelfii revin la putere şi Ghibellinii sunt expulzaţi din oraş. La rândul lor, Guelfii se divid în două fracţiuni: "bianchi" (albii) - care încercau să limiteze hegemonia papei - şi "neri" (negrii).
Dante se naşte la Florenţa pe 14 mai 1265 într-o familie din mica nobilime, tatăl - Alighiero di Bellincione - se ocupa cu negustoria. Mama - Gabriella degli Abati - i-a murit în copilărie şi tatăl atunci când Dante avea 17 ani. Cel mai semnificativ eveniment al tinereţii, după cum singur spune în opera sa "La Vita Nuova", este întâlnirea în 1274 cu Beatrice (nobila florentină Bice di Folco Portinari), pe care o vede în numai trei ocazii, fără să fi avut oportunitatea de a-i vorbi vreodată. Îndrăgostit de ea până la adoraţie, Beatrice devine simbolul angelic al graţiei divine, pe care o va cânta exaltat în "La Vita Nuova" şi mai târziu în "Divina Commedia".
Se cunoaşte puţin despre educaţia primită, dar creaţiile sale scot în evidenţă o erudiţie deosebită pentru timpurile sale. A fost profund impresionat de filozofia şi retorica lui Brunetto Latini, care apare ca figură importantă în "Divina Comedie". În Florenţa, audiază prelegerile de filozofie şi teologie la şcolile franciscane (pe lîngă biserica Santa Croce) şi dominicane (la biserica Santa Maria Novella), studiind mai ales pe Aristotel şi pe Toma d'Aquino . Se ştie că în 1285 Dante se afla în Bologna şi este foarte probabil să fi studiat la vestita Universitate din acest oraş.
La vârsta de 20 de ani se căsătoreşte cu cu Gemma Di Manetto Donati, aparţinând unei ramuri secundare a unei mari familii nobiliare, de la care va avea patru copii, Jacopo, Pietro, Giovanni şi Antonia.
În 1292, doi ani după moartea Beatricei în urma unor complicaţii puerperale, Dante începe să scrie "La Vita Nuova". În acelaşi timp se angajează în viaţa politică turbulentă din acel timp, imaginând în persoana împăratului "Sfântului Imperiu Roman" mitul unei posibile unităţi politice. Totuşi, în 1293, în urma unui decret prin care nobilii erau excluşi de la orice activitate politică, Dante este constrâns să se dedice numai creaţiei literare. Doi ani mai târziu, acest decret este abolit, cu condiţia ca persoana interesată să facă parte dintr-o corporaţie artizanală. Dante se înscrie în corporaţia medicilor şi farmaciştilor, şi în cea a bibliotecarilor, cu menţiunea de "poet". Se afiliază fracţiunii "Guelfilor albi", care se opuneau influenţei papei Bonifaciu al VIII-lea Caetani. În 1295 este trimis în San Gimignano cu o misiune diplomatică iar în 1300 este ales ca magistrat, unul din cei şase "Priori" - supraveghetori ai puterii executive care alcătuia "Signoria". La îndemnul lui Dante, liderii grupurilor antagoniste - "albii" şi "negrii" - din rândul Guelfilor, au fost exilaţi pentru a se menţine liniştea în oraş. În timp ce Dante se găsea la Roma, chemat de papa Bonifaciu VIII, fracţiunea "negrilor" preia puterea politică în Florenţa, lui Dante i se interzice prezenţa în oraş şi este condamnat la o amendă drastică. Neavând suma necesară, este condamnat la moarte dacă se va întoarce vreodată în Florenţa. Convins că a fost înşelat, Dante va rezerva un loc special papei Bonifaciu VIII într-unul din cercurile "Infernului" din "Divina Comedie".
Cu anul 1304 începe pentru Dante un lung exil, el nu se va mai întoarce niciodată la Florenţa. Petrece cea mai mare parte a exilului la Verona, în anii 1307-1309 la Paris, iar mai târziu la Ravenna. În 1310, speranţele politice ale lui Dante au fost trezite de sosirea în Italia a împăratului Henric al VII-lea de Luxemburg, în care vedea rezolvarea rivalităţilor dintre oraşele italiene. Dar moartea bruscă a lui Henric în 1313 la Siena întrerupe restaurarea puterii imperiale. În 1316, conducerea oraşului Florenţa îl invită să se întoarcă din exil, dar condiţiile umilitoare erau aceleaşi ca pentru un infractor iertat. Dante resipnge cu demnitate invitaţia, spunând că nu se va întoarce decât dacă i se va restabili în întregime onoarea ("senza onore e dignità di Dante....a Firenze non entrerò mai"). În 1319 Dante este invitat la Ravenna de către Guido Novello da Polenta, conducătorul oraşului. Doi ani mai târziu, este trimis ca ambasador la Veneţia. În timpul călătoriei de întoacere, suferă un atac de malarie şi moare în noaptea de 23/24 septembrie 1321 la Ravenna, unde se găseşte şi astăzi mormîntul său, deşi florentinii i-au păstrat un loc special în biserica Santa Croce.
Capodopera lui Dante, "Divina Commedia", alegorie în versuri de o precizie şi forţă dramatică deosebită, a fost începută probabil în 1306 şi terminată cu puţin timp înainte de a muri. Titlul iniţial dat de autor a fost "Comedia", adjectivul "divina", folosit de Boccaccio în lucrarea Trattatello in laude di Dante, apare pentru prima dată într-o ediţie din 1555. Împărţită în trei secţiuni ("Inferno", "Purgatorio", "Paradiso"), în operă este descrisă o călătorie imaginară în cele trei compartimente ale lumii de după moarte, în care poetul se întâlneşte cu personaje mitologice, istorice sau comtemporane lui. Fiecare personaj este reprezentantul unei virtuţi sau al unui viciu, situarea în una din cele trei lumi fiind simbolică, ca răsplată sau pedeapsă, adesea şi după criterii subiective (poetul îi întâlneşte în Infern pe adversarii lui). Dante este călăuzit prin Infern şi Purgatoriu de către poetul Virgiliu, simbol al înţelepciunii. Beatrice - fiinţa pe care a adorat-o - fiind instrumentul voinţei divine îl ajută să găsească drumul spre Paradis - acolo unde înţelege că iubirea mişcă sori şi stele (l’amor che muove il sole e l’altre stelle). Fiecare secţiune cuprinde 33 de cântece, cu excepţia primei, care are un cântec în plus servind ca introducere. Poemul este scris în "terţete" (terza rima).
Opera oferă o sinteză a opiniilor filozofice, ştiinţifice şi politice ale artistului, interpretate literar, alegoric, moral şi mistic. Dincolo de sensurile sale profunde, este dramatizarea teologiei creştine medievale. "Divina Commedia" este alegoria purificării sufletului şi dobândirii liniştei interioare prin înţelepciune şi dragoste.

Biserica în Nație, nu dincolo

Samuil Micu, supranumit şi Klein sau Clain, pe numele laic Maniu Micu, (n. septembrie 1745, Sadu, judeţul Sibiu - d. 13 mai 1806, la Buda, Ungaria) a fost un teolog, istoric, filolog şi filosof iluminist român, reprezentant al Şcolii Ardelene.
A fost nepotul episcopului Inocenţiu Micu. A învăţat la Gimnaziul din Blaj, pe care l-a absolvit în anul 1762, după care a intrat în Ordinul bazilian, călugărindu-se sub numele Samuil (14 octombrie 1762). Mai târziu a fost hirotonit ieromonah şi şi-a continuat studiile la Seminarul pentru călugări înfiinţat de episcopul Petru Pavel Aron (1762-1765); trimis apoi la Colegiul "Pazmanian" din Viena pentru studii de Filosofie şi Teologie (1766-1772). Devine profesor de Etică şi Aritmetică în Gimnaziul din Blaj (1772-1777); din nou la Viena ca "prefect de studii" în Seminarul Sancta Barbara (1777-1783), când face intense cercetări cu caracter istoric şi îşi publică primele lucrări: reîntors la Blaj, în mănăstirea "Sf. Treime" (1783-1804), s-a dedicat în întregime studiilor teologice, istorice, lingvistice şi traducerilor şi spre sfârşitul vieţii devine "cenzor" al cărţilor româneşti care apăreau în Tipografia Universităţii din Buda (1804-1806).
A redactat o serie de lucrări cu caracter istoric şi lingvistic, prin care urmărea să informeze pe învăţaţii străini despre originea romană a poporului şi a limbii române, despre continuitatea românilor pe teritoriul fostei Dacii şi, influenţat de iluminism, a militat, în opera sa, pentru egalitatea în drepturi a românilor cu celelalte naţiuni din Transilvania, pentru înlăturarea iobăgiei, numărându-se în mod firesc printre autorii cunoscutului memoriu oficial numit Supplex din 1791.
Autor de lucrări teologice şi cuvântări, a tradus din Sfinţii Părinţi răsăriteni, a dat o nouă traducere a Bibliei, în 1795, a doua tipărită în româneşte, după Biblia de la Bucureşti, cea a Episcopului Petru Pavel Aron, din 1760-1761, a rămas în manuscris, şi a fost unul din apărătorii vechilor rânduieli şi tradiţii răsăritene în cadrul Bisericii Române Unite cu Roma, ridicându-se împotriva încercărilor de latinizare ale episcopului Ioan Bob.

Un om fantastic cu caracter de bronz

Eftimie Murgu (n. 1805, Rudăria, comitatul Caraş-Severin - d. 12 mai 1870, Budapesta) a fost un jurist şi profesor de filosofie român, om politic, deputat în parlamentul revoluţionar maghiar din timpul Revoluţiei de la 1848 (Dieta de la Debreţin), apoi avocat în Budapesta.
Vine pe lume la 28 decembrie 1805, fiu al lui Samu Murgu - ofiţer în armata imperială şi Cumbria Murgu (născută Pungilă), în casa cu numărul 84 din Rudăria (Caraş-Severin) acelor vremuri şi avându-l naş pe Madru Suta. Doar o parte a copilăriei şi-o petrece la Rudăria pentru că în 1815 tatăl său, Samu, este mutat în cadrul regimentului de graniţă din Caransebeş.
Cursurile primare le începe la şcoala din localitatea natală, Rudăria, avându-l ca învăţător pe Ion Mazaran; cursurile ţinându-se în limba slavonă (slava veche). Studiile le continuă la Caransebeş, după care urmează facultatea de filosofie din Seghedin, pe care o termină în 1827. În 1830 termină facultatea de drept de la Universitatea din Pesta, pentru ca în 1834 să obţină titlul de doctor al Universităţii din Pesta, specialitatea - drept universal. Toate diplomele obţinute în decursul timpului au fost obţinute cu titlul de "EMINENCE". Pe lângă română, vorbea fluent latina, maghiara, germana, greaca şi slavona.
Eftimie Murgu a fost unul dintre cei mai clarvăzători revoluţionari democraţi, una din marile personalităţi paşoptiste. La activitatea cărturărească a lui Murgu se adaugă şi faptul că a fost unul din deschizătorii de drum ai învăţămîntului filosofic în limba română.
În toată activitatea sa Eftimie Murgu a fost un mare adversar al absolutismului habsburgic, lucrul dovedit în 1849 în Dieta de la Debreţin unde votează detronarea habsburgilor, fapt care va constitui unul din principalele acte de acuzare în urma cărora va fi condamnat la moarte.
În iarna anului 1848 Eftimie Murgu era la a doua detenţie, iar la 6 februarie procesul lui se reia; el cerând să fie dus în faţa împăratului. Astfel, datorită manifestaţiilor tineretului român din Pesta, Murgu este eliberat la 9 aprilie. După câteva zile i se propune de către Timotei Cipariu să prezideze Adunarea de la Blaj, "ofertă" pe care o refuză.
La 24 iunie este ales deputat în circumscripţia electorală Lugoj. Obţine dreptul de a convoca o adunare populară la Lugoj şi la 27 iunie în deschiderea adunării este proclamat preşedinte al acesteia.
În anul următor revoluţiei, Eftimie Murgu votează detronarea habsburgilor cât şi noua lege a naţionalităţilor care cuprindea obţinerea unor drepturi minimale pentru români, precum şi reorganizarea unei legiuni române. Pentru curajul avut de a vota împotriva habsburgilor este arestat la 22 august şi condamnat la moarte pentru "înaltă trădare faţă de monarhia habsburgică". Pedeapsa i se comută la patru ani de închisoare pe care-i va executa în închisoarea din Iosefstadt din Boemia. După ce iese din închisoare mai candidează o dată pentru funcţia de deputat în Dietă şi în 1861 este ales deputat de circumscripţia electorală din Moraviţa, iar în 1865 scrie ultima lucrare intitulată "Despre memorandumul Congresului Sârbesc". În 12 mai 1870 trece în cele veşnice acest "om fantastic cu caracter de bronz" pe care l-a dat Banatul. În 1932 osemintele au fost aduse în ţară şi reînhumate în capela cimitirului din Lugoj.

Marchiz de Pubol - Salvador Domingo Felipe Jacinto Dalí Domenech

Salvador Dalí, numele la naştere, Salvador Domingo Felipe Jacinto Dalí Domenech (11 mai 1904, Figueras, Spania - † 23 ianuarie 1989, Figueras) a fost un pictor spaniol, originar din provincia Catalonia, reprezentant de seamă al curentului suprarealist în artă. Graţie apariţiilor excentrice şi megalomaniei sale, Salvador Dalí a devinit o vedetă mondială, care a reuşit să folosească forţa mass-mediei pentru a-şi spori averea şi gloria.

Încă de copil, manifestă un viu interes pentru pictură, primele încercări le face pe cutii de carton pentru pălării, primite de la mătuşa sa, modistă. Familia locuieşte la Figueras, într-o vară, părinţii îl trimit la Moula de la Torre, la unul dintre prietenii lor, Ramon Pichot, pictor impresionist. Convins de talentul lui Salvador, Pichot îi sugerează să-şi continue studiile în Madrid. În 1918, va avea prima expoziţie a operelor sale în teatrul local din Figueras.
În 1921 intră la Academia de Arte Frumoase San-Fernando din Madrid, unde se împrieteneşte cu Federico García Lorca şi Luis Bunuel, dar - decepţionat de sistemul de predare - incită studenţii la manifestări de protest şi este exclus din şcoală. Începe să poarte favoriţi, pantaloni scurţi, pardesiu lung şi pălărie de pâslă şi să fumeze pipă.
Este interesat de futuriştii italieni, apoi de "Şcoala de Metafizică" a lui Giorgio De Chirico, care îi va influenţa considerabil evoluţia artistică, mai cu seamă că lecturile pasionate din Freud treziseră vocaţia pentru manifestările inconştientului în artă.
În anul 1926 se duce la Paris, unde vine în contact cu ambianţa intelectuală a capitalei Franţei, în acel timp în plină efeverscenţă suprarealistă, şi face cunoştinţă cu André Breton, Pablo Picasso, Joan Miró şi Paul Eluard. În acest cerc suprarealist se împrieteneşte mai ales cu scriitorul francez René Crevel, care îi va dedica pictorului o broşură intitulată "Dalí sau antiobscurantismul" (1931).
Dalí este entuziasmat de mişcarea suprarealistă, în care vede posibilitatea manifestării imaginaţiei sale exuberante unită cu o virtuozitate tehnică a desenului şi culorii. Datorită comportamentului său, în 1934 este exclus din grupul artiştilor suprarealişti, ceea ce nu-l împiedică să se considere singurul artist capabil de a capta "formele suprareale". Ca alternativă la "automatismul psihic" preconizat de Breton, Salvador Dalí recurge la propriul său stil ca "metodă paranoico-critică", pe care o defineşte drept "o metodă spontană a cunoaşterii iraţionale care constă în interpretarea critică a reveriilor delirante". Astfel, imaginile pe care pictorul încearcă să le fixeze pe pânză derivă din agitaţia tulbure a inconştientului (paranoia) şi reuşesc a căpăta formă numai datorită raţionalizării delirului (momentul critic).
Din această metodă au rezultat imagini de o extraordinară fantezie până la stupefacţie. Tehnica adoptată este aceea a picturii din Renaştere, din care preia doar exactitatea desenului şi cromatismul, nu însă măsura echilibrului formal. În picturile sale prevalează efecte iluzioniste şi o complexitate tematică care amintesc empfaza şi exuberanţa barocului iberic. Dalí recurge la spaţii largi în care include o mare cantitate de elemente - oameni, animale obiecte - într-o combinaţie iraţională a raporturilor şi deformare a realităţii.
În 1929 întâlneşte pe Gala Diaconov, soţia poetului Paul Éluard, pentru care face o pasiune ce nu se va stinge tot restul vieţii lui. Reuşeşte să o despartă de Éluard, Gala devenindu-i nu numai soţie, dar şi muză inspiratoare, reprezentând-o în multe din picturile sale. Graţie Galei, Dalí va cunoaşte în cele din urmă dragostea trupească, care îi fusese până atunci cu desăvârşire străină, salvându-l de nebunie, după cum a mărturisit artistul.
Între 1939 şi 1948 trăieşte la New York, unde expoziţiile sale obţin un succes triumfal. Artistul se complace într-o mândrie provocatoare şi creează teme în care apare, obsesiv, un univers sub semnul erotismului, sadismului, scatologiei şi putrefacţiei. Se plimbă pe străzile New York-lui cu un clopoţel, pe care îl foloseşte pentru a atrage atenţia asupra sa - gândul că ar putea trece neobservat este pentru el la fel de insuportabil ca sărăcia şi smerenia.
Salvador Dalí - Năluca sex-appeal-ului, 1934
Când acordă interviuri, vorbeşte despre sine la persoana a treia, folosind formularea "divinul Dalí" sau pur şi simplu "divinul". Explică în mod savant cum mănâncă în fiecare dimineaţă jambon cu dulceaţă de trandafiri, cum înoată în fiecare zi douăzeci de minute, face o siestă de şapte minute, dar mărtruriseşte că frica de moarte nu îl părăseşte niciodată. Susţine că această spaimă este, împreună cu libido-ul, motorul creaţiei lui.
Până în ultima perioadă a vieţii lui, Dalí a continuat să alimenteze până la extrem faima sa de artist excentric, original până la limita delirului, devenit cu timpul prizonierul propriului său personagiu, orgolios şi imprevizibil. În 1975 primeşte un titlu nobiliar, devine "marchiz de Pubol", deoarece în acel timp locuia în castelul Pubol, pe care i-l oferise Galei.
Gala moare în 1982, în 1983 Dalí pictează ultimul său tablou, Coada de rândunică. După un accident în care suferă arsuri grave, se retrage din viaţa publică. Părăseşte castelul şi se adăposteşte în turnul "Galatea" din al său "Teatro-Museo", unde va muri în ziua de 23 ianuarie 1989, la Figueras, localitatea în care s-a născut.

"Jur să păzesc legile României, să-i apăr drepturile şi integritatea teritorială"

Pe 10 mai 1866, Carol a intrat în Bucureşti. Vestea sosirii sale fusese transmisă prin telegraf şi a fost întâmpinat de o mulţime entuziastă de oameni, dornici să cunoască noul conducător. La Băneasa i s-a înmânat cheia oraşului. Şi-a rostit jurământul în limba franceză: "Jur să păzesc legile României, să-i apăr drepturile şi integritatea teritorială".
Domnia lui Carol I a început, de fapt, în aprilie 1866, odată cu intrarea sa în ţară. Proclamat domnitor al Principatelor Române în ziua de 10 mai 1866, rămâne cu acest titlu până în 26 martie 1881, când este proclamat rege, devenind astfel primul rege al României. A fost primul monarh din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, al cărei nume se transformă, începând cu Regele Ferdinand I, în Casa Regală de România, dinastie care va conduce ţara până la proclamarea Republicii Populare Române în 1947.
Carol I, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen - (n. 10 aprilie 1839, Sigmaringen - 10 octombrie, 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române şi, apoi România, după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a fost membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 şi 1914 a fost protector şi preşedinte de onoare al aceleiaşi instituţii.
În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor româneşti), Carol I a obţinut independenţa ţării, căreia i-a şi crescut imens prestigiul, a redresat economia şi a pus bazele unei dinastii. A construit în munţii Carpaţi castelul Peleş, care a rămas şi acum una dintre cele mai vizitate atracţii turistice ale ţării. În perioada sa au fost construite primele universităţi, la Iaşi, respectiv Bucureşti. După războiul ruso-turc, România a câştigat Dobrogea, iar Carol a ordonat ridicarea primului pod peste Dunăre, între Feteşti şi Cernavodă, care să lege noua provincie de restul ţării.

Expoziția "MARTINEL 2009 - MICIMACKÓ 2009"

INVITAŢIE

Avem onoarea de a vă invita la Expoziţia Filatelică Interjudeţeană "MARTINEL 2009 - MICIMACKÓ 2009", care va avea loc în zilele de 31 iulie - 1 august 2009 la MUZEUL SECUIESC ORĂŞENESC din Miercurea Ciuc.
Vernisajul va avea loc în data de 31 iulie 2009 ora 11.00 .
Sunt invitaţi să participe cu exponate copii cu vârsta cuprinsă între 7-14 ani, care vor avea aprobarea Asociaţiei Filateliştilor din judeţul în care locuiesc. Expoziţia se va desfăşura în conformitate cu Regulamentul pe care îl ataşăm prezentei.
Anexat prezentei vă transmitem şi modelul de cerere de înscriere la expoziţie.
Cererile vor fi trimise până la data de 18 mai 2009, iar exponatele până la data de 17 iulie 2009.
Informaţii şi alte lămuriri:
ing. Lőrincz Barnabás tel. 074050730, e-mail: barnabas@geplas.ro
Vă aşteptăm cu plăcere la Miercurea Ciuc, să petreceţi două zile într-un frumos oraş de munte.
PREŞEDINTE,
ing. Lőrincz Barnabás

----------

REGULAMENTUL EXPOZIŢIEI INTERJUDEŢENE,
"MARTINEL 2009 - MICIMACKÓ 2009"
MIERCUREA CIUC
31 iulie - 1 august 2009

1. ORGANIZARE, PARTICIPANŢI
Asociaţia Filateliştilor din Judeţul Harghita "HARFILA" împreună cu Federaţia Filatelică Română, Comitetul Cultural Judeţean Harghita, Primăria Municipiului Miercurea Ciuc şi Muzeul Secuiesc Orăşenesc din Miercurea Ciuc, organizează în data de 31 iulie şi 1 august 2009 Expoziţia Filatelică "MARTINEL 2009 - MICIMACKÓ 2009" cu participarea a copiilor şi invitaţilor copii din străinatate.
Tematica expozitiei este la alegerea fiecărui copil.
Vernisajul Expoziţiei "MARTINEL 2009 - MICIMACKÓ 2009" va avea loc în data de 31 iulie, ora 11, la Muzeul Secuiesc Orăşenesc din Miercurea Ciuc.
Expoziţia "MARTINEL 2009 - MICIMACKÓ 2009" va avea loc în perioada 31 iulie - 1 august 2009 şi se va desfăşura în conformitate cu reglementările FIP, ale FFR şi ale prezentului Regulament, aprobat de către Comitetul de Organizare.
Comitetul de Organizare îşi are sediul la Asociaţia Filateliştilor "HARFILA" din Miercurea Ciuc.
La expoziţie vor participa exponatele copiilor a căror vârstă este cuprinsă între 7-14 ani, care vor avea aprobarea Asociaţiei Filateliştilor din judeţul în care îşi au domiciliul.
2. CLASE DE PARTICIPARE
Clasa Hors Concurs va cuprinde colecţiile expozanţilor- membrii ai familiilor care fac parte din juriu cu drept de vot, sau colecțiile copiilor care nu îndeplinesc condițiile de participare la clasele de competiție ( de exemplu vârsta participantului).
Clasa de Competiţie va cuprinde toate exponatele înscrise în concurs care satisfac condițiile de participare inclusiv de vârstă.
Expozanţii sunt împărţiţi în următoarele categorii de vârstă:
- între 7- 9 ani;
- între 10-12ani;
- între 13-14ani.
3. CONDIŢII SPECIFICE DE PARTICIPARE
Participarea la clasa Hors Concurs va avea loc în baza iniţiativei Comitetului de Organizare.
Înscrierea participanţilor la Expoziţie se va solicita printr-o cerere-tip care trebuie să ajungă la Comitetul de Organizare până la data de 18 mai 2009.
Confirmarea de participare va fi făcută de către Comitetul de organizare până la data de 01 iunie 2009.
Exponatele admise trebuie să ajungă la Comitetul de Organizare până la data de 17 iulie 2009.
Exponatul va cuprinde un panou alcătuit din 16 foi de expunere (format A4 adică 210 mm x 296 mm). Colecţia va fi proprietatea expozantului. Nu sunt admise exponate colective.
Foile de expunere vor fi protejate prin folii transparente, iar materialele filatelice expuse vor fi şi ele protejate. Fiecare foaie de expunere va avea pe verso scris în dreapta jos:
Colectie personală: ..................................................
Elev: ……………………… Localitatea: …………………
iar în partea stângă sus se va trece, clar, numărul de ordine al foii în exponat.
Prima foaie va conţine descrierea şi planul exponatului, care se va încheia cu numele şi prenumele expozantului, vârsta, şcoala, clasa unde studiază şi localitatea.
Colecţiile depuse nu vor putea fi retrase temporar pentru modificări şi nici definitiv până la închiderea expoziţiei.
De siguranţa ajungerii în stare bună a exponatului de la expozant la expoziţie va răspunde expeditorul, iar de secutitatea şi manipularea exponatelor pe întreaga perioadă de la primire până la expedierea lor va răspunde Comitetul de Organizare.
Participarea la expoziţie este gratuită.
4. JURIZAREA EXPONATELOR, DISTINCŢII, şi PREMII
Juriul expoziţiei va cuprinde 3 membri, propuşi de organizatori şi aprobaţi de Comitetul Director al F.F.R.
Juriul îşi va desfăşura activitatea în ziua de 30 iulie 2009. Lucrările juriului sunt secrete, iar hotărârile sale sunt definitive.
Distincţiile acordate participanţilor sunt diplome în rang de argint, bronz-argintat, bronz, diploma de participare.
Expozanţii clasei Hors Concurs, membrii Comitetului de Onoare si ai juriului, precum şi cei ai Comitetului de Organizare, vor primii diploma expoziţiei.
Palmaresul expoziţiei va avea loc după vernisaj în data de 31 iulie 2009.
Tuturor expozanţilor şi persoanelor implicate în reuşita expoziţiei li se vor acorda materiale filatelice realizate cu ocazia expoziţiei.
5. DISPOZIŢII FINALE
Comitetul de Organizare are dreptul de a reveni asupra unor probleme stipulate de prezentul regulament cu condiţia de a informa persoanele interesate in timp util.
Întreaga corespondenţă referitoare la Expoziţie precum și nevoile de cazare și masă se va trimite pe adresa:
Asociația Filateliștilor din Harghita "HARFILA"
530101 Miercurea Ciuc, Jud. Harghita
STR. Kőrösi Csoma Sándor Bl .3, Sc. C, Ap. 9
Tel.: 0266 372 306; Fax. 0266 371 265
www.harfila.ro
Persoană de contact:
ing. Lőrincz Barnabás – tel. 0740 507 307, e-mail barnabas@geplas.ro
președinte "HARFILA" - președintele comitetului de organizare

----------

FORMULAR DE ÎNSCIERE

pentru mărire/imprimare click pe imagine

După 27 de ani de închisoare a devenit președintele Africii de Sud

9 mai 1994 - Nelson Mandela este ales drept primul preşedinte de culoare al Africii de Sud.
Nelson Rolihlahla Mandela (n. 18 iulie 1918) a fost liderul Congresului Naţional African şi primul preşedinte de culoare al Republicii Africa de Sud, după primele alegeri multirasiale, din aprilie 1994 şi unul din principalii activişti împortriva apartheid-ului. Condamnat pe viaţă la 12 iunie 1964, a fost eliberat, după 27 de ani închisoare, la 11 februarie 1990. În 1993 i s-a decernat Premiul Nobel pentru Pace.
La 10 mai 1994, Nelson Rolihlahla Mandela depune jurământul, devenind primul preşedinte de culoare al Africii de Sud. În discursul său inaugural, Mandela, care şi-a petrecut 27 de ani din viaţă ca deţinut politic al guvernului sud-african a declarat că a venit vremea oblojirii ranilor. Două saptămani mai devreme, peste 22 de milioane de sud-africani au ieşit la vot pentru primele alegeri parlamentare multirasiale din această ţară. O majoritate covarşitoare l-a ales pe Mandela şi partidul său, Congresul Naţional African la conducerea ţării. Ca preşedinte, Mandela a format Comisia pentru adevar şi reconciliere, pentru a investiga încălcările drepturilor omului sub apertheid şi a avut numeroase iniţiative menite să îmbunătăţească standardul de viaţa al populaţiei de culoare din Africa de Sud. În 1996, a ratificat o noua constituţie a Africii de Sud. Mandela s-a retras din politică în iunie 1999, la varsta de 80 de ani. A fost urmat in funcţia de preşedinte de Thabo Mbeki, din partea aceluiaşi partid.

În chipul lui Jean Valjean

Eugène Henri Paul Gauguin, (n. 7 iunie 1848, Paris - d. 8 mai 1903, Atuona/Insulele Marchize), a fost un pictor postimpresionist francez. Aventurier şi geniu, Paul Gauguin a ştiut să prevadă viitorul, pregătind calea picturii moderne, influenţând pe fauvişti şi pe artiştii din gruparea Nabis. Între mizerie şi epuizare, călătorii şi disperare, a ajuns să creeze opere extraordinare, în care redă cu intensitate viziunea sa senzuală asupra vieţii.
Paul Gauguin s-a născut la Paris pe 7 iunie 1848, fiu al lui Clovis Gauguin, ziarist şi republican înveterat. Familia Gauguin, simţind că în Franţa republica este în pericol, se mută în Peru (1849). Tatăl său moare la 30 octombrie în Patagonia, familia se întoarce în Franţa abia peste cinci ani, în august 1854, şi se stabileşte la Orléans. În 1865 Paul Gauguin se află ca ofiţer secund pe un vas comercial cu destinaţia Rio de Janeiro, un an mai târziu, porneşte într-o călătorie de 13 luni în jurul lumii, ca locotenent pe vasul "Chili". Ajutat de tutorele său, Gustave Arosa, bancher şi colecţionar îndrăgostit de lucrările impresioniştilor, Paul Gauguin este angajat în 1871 ca funcţionar la o agenţie de bursă. Se împrieteneşte cu pictorul Émile Schuffeneker, cu care deseori pictează şi desenează. În 1873, se căsătoreşte cu Mette Sophie Gad, fiica unui înalt funcţionar danez. În următorii zece ani se nasc cei cinci copii ai lor.
Anul 1874 aduce o schimbare decisivă în viaţa lui Gauguin. Are acum 25 de ani şi pentru el începe lucrul în atelier şi perioada de căutări artistice. Se înscrie la "Academia Colarossi", unde învaţă secretele picturii după model. Este anul când se organizează prima expoziţie a impresioniştilor şi Gauguin cumpără, încântat, tablouri realizate în acest stil. În 1875, expune primul său tablou, "Peisaj la Viroflay", în care se simte influenţa lui Camille Pissarro, al cărui elev va deveni mai târziu.
Gauguin recurge adesea la motive pictate deja, pe care şi le însuşeşte şi le aşează într-o nouă ambianţă. Tabloul "Christ galben" este inspirat în mod direct de statuia de lemn policromă a unor meşteşugari din secolul al XVII-lea. Gauguin merge însă mai departe, preia idei formale şi din propriile lucrări şi, asemenea unui compozitor, le prelucrează ca şi cum ar scrie variaţii diferite pe aceeaşi temă. În partea stângă a tabloului se văd femei din Bretagne, motiv ce constituie o nouă variantă a compoziţiei "Viziune după predică".
În anul (1888), galeria pariziană "Boussod et Valadon" îi organizează prima expoziţie personală. Noua generaţie vede în Gauguin maestrul simbolismului. În acelaşi an, la 21 octombrie 1888, Gauguin soseşte la Arles, la Van Gogh, pe care îl cunoscuse cu doi ani în urmă. Van Gogh era curios să afle la ce rezultat artistic a dus colaborarea lui Gauguin cu Émile Bernard şi i-a rugat pe cei doi să-şi facă reciproc portretul. Rezultatul îl constituie tabloul "Mizerabilii", în care Gauguin se reprezintă în chipul lui Jean Valjean din cunoscutul roman al lui Victor Hugo. Relaţia de prietenie dintre Gauguin şi Van Gogh se deteriorează repede. După o ceartă, Van Gogh îşi taie o ureche, Gauguin se întoarce la Paris.
Paul Gauguin moare la 8 mai 1903 în Atuona, anul în care galeria "Vollard" organizează o expoziţie cu 50 de picturi şi 20 de desene, şi când Salonul de Toamnă dedică o întreagă sală lucrărilor sale.

Un Recviem german

Johannes Brahms (n. 7 mai 1833, Hamburg - d. 3 aprilie 1897, Viena) a fost un compozitor romantic german, care a trăit cea mai mare parte a vieţii sale în Austria, la Viena. Brahms a fost considerat de către mulţi "succesorul" lui Beethoven, iar prima sa simfonie a fost descrisă de Hans von Bülow drept a zecea a lui Beethoven (supranume folosit şi astăzi).
Brahms s-a născut la Hamburg. Tatăl său, care i-a dat primele lecţii de muzică, era contrabasist. Brahms s-a remarcat la pian şi ajuta la suplimentarea venitului relativ scăzut al familiei, prin interpretări în restaurante şi teatre, precum şi prin oferirea de lecţii de pian. Deşi povestea larg-cunoscută este că Brahms a trebuit să cînte la pian prin baruri şi bordeluri, studii recente, precum cele ale lui Kurt Hoffman, sugerează că acest fapt este probabil incorect. Într-o perioadă, el a învăţat şi violoncelul, deşi progresul său a fost întrerupt odată cu sustragerea instrumentului chiar de către profesorul său.
Tânărul Brahms a interpretat câteva concerte publice, dar nu a devenit foarte cunoscut drept pianist (deşi mai târziu avea să interpreteze ambele prime-audiţii ale lucrărilor sale Concertul pentru pian No. 1 în 1859 şi Concertul pentru pian No. 2 în 1881.
A început să şi compună, însă eforturile sale n-au primit atenţia cuvenită până în 1853, când a mers într-un turneu de concerte alături de Eduard Reményi. În acest turneu, a făcut cunoştinţă cu Joseph Joachim, Franz Liszt şi mai târziu a fost prezentat marelui compozitor german Robert Schumann. Reményi s-a simţit, însă, ofensat de eşecul lui Brahms în a aprecia cu toată inima Sonata în B minor a lui Liszt într-o vizită la Curtea de la Weimar, unde Liszt era muzicianul curţii, iar Brahms a adormit la una dintre operele recent compuse ale acestuia. Mulţi dintre prietenii lui Brahms au afirmat că Reményi, fiind un curtezan şlefuit, se aştepta ca tânărul Brahms să se conformeze practicii obişnuite a aplauzelor politicoase acordate piesei unei celebrităţi, însă acesta a afişat simple complimente amabile. I-a spus lui Brahms că prietenia lor trebuie să se sfârşească, deşi nu era clar dacă Liszt se simţise sau nu ofensat. Joachim, însă, avea să devină unul dintre cei mai apropiaţi prieteni, iar Schumann, prin articole slăvitoare pentru Brahms, a jucat un rol important în atragerea atenţiei publicului asupra compoziţiilor tânărului. Lui Brahms i-a fost prezentată şi soţia lui Schumann, compozitoarea şi pianista Clara, cu 14 ani mai în vârstă, faţă de care a avut o prietenie afectivă pasională, însă întotdeauna platonică. Brahms nu s-a căsătorit niciodată.
În 1862 se stabileşte permanent la Viena şi începe să se concentreze total asupra compoziţiei. Cu lucrări precum Un Recviem german, Brahms dobândeşte în final o reputaţie puternică şi devine recunoscut încă din timpul vieţii sale drept unul dintre marii compozitori. Poate că aceasta i-a oferit în sfârşit încrederea necesară pentru a termina prima sa simfonie; ea apare în 1876, după aproape zece ani de trudă. Celelalte trei simfonii au urmat apoi într-o succesiune îndestul de rapidă (1877, 1883, 1885). Brahms călătorea adesea, atât pentru afaceri (concerte în turnee), cât şi din plăcere. Vizita deseori Italia în timpul primăverii şi de obicei se stabilea într-o aşezare rurală plăcută în care putea compune în timpul verii. Îi plăcea în mod deosebit să petreacă timpul afară, unde simţea că putea gândi mai limpede.
În 1890, la vârsta de 57 de ani, Brahms decide să renunţe la compus. S-a dovedit mai târziu, însă, că nu şi-a putut respecta decizia şi în anii premergători morţii sale a scris un număr de capodopere recunoscute, inclusiv cele două sonate pentru clarinet Op. 120 (1894) şi cele Patru Melodii Serioase (Vier ernste Gesänge) Op. 121 (1896). În timpul terminării melodiilor din cadrul Op. 121 Brahms cade lovit de cancer (sursele sunt incerte fie a fost vorba despre ficat sau pancreas). Condiţia sa se înrăutăţeşte treptat şi la 3 aprilie 1897 moare. Este înmormântat în Cimitirul Central (Zentralfriedhof) din Viena.

Freud - fondator al şcolii psihologice de psihanaliză

Sigmund Freud (n. 6 mai 1856, Freiberg, astăzi Pribor/Republica Cehă - d. 23 septembrie 1939, Londra) a fost un medic neuropsihiatru evreu austriac, fondator al şcolii psihologice de psihanaliză. Principalele teorii ale acestei scoli sunt fondate pe urmatoarele ipoteze:
* Dezvoltarea umană este înţeleasă prin schimbarea zonei corporale de gratificare a impulsului sexual.
* Aparatul psihic refulează dorinţe, în special cele cu conţinut sexual şi agresiv, acestea fiind conservate în sisteme de idei inconştiente.
* Conflictele inconştiente legate de dorinţele refulate au tendinţa de a se manifesta în vise, acte ratate şi simptome.
* Conflictele inconştiente sunt sursa nevrozelor.
* Nevrozele pot fi tratate, cu ajutorul metodei psihanalitice, prin aducerea în conştient a dorinţelor inconştiente şi refulate.
Freud este considerat a fi părintele psihanalizei iar lucrările sale introduc noţiuni precum inconştient, mecanisme de apărare, acte ratate şi simbolistica viselor.
Sigmund Freud s-a născut într-o familie de evrei ashkenazi din Freiburg. Şi-a luat numele de Sigmund abia la vârsta de 21 de ani. Sigmund a fost primul născut din cei nouă copii ai familiei dar mai avea şi alţi fraţi din căsătoriile precedente ale tatălui său. Cu toate că familia sa nu era o familie înstărită şi trăiau într-un apartament mic şi aglomerat, părinţii săi au facut totul pentru ca Sigmund să aibă parte de cele mai bune condiţii uneori şi cu preţul defavorizării celorlalţi copii ai familiei. Freud a fost un copil precoce din punct de vedere intelectual şi deosebit de silitor. Şase ani la rând a fost primul din clasă, iar la terminarea şcolii avea nu numai cunoştinte temeinice de greacă, latină, germană şi ebraică, ci învăţase şi franceza şi engleza. Viaţa de familie se organiza în funcţie de programul său de studiu. Îşi lua masa de seară separat de restul familiei, iar pianul surorii sale Anna a fost mutat din apartament pentru a nu fi deranjat de exerciţiile acesteia.
Sigmund Freud a studiat medicina la Universitatea din Viena. În cursul celui de al treilea an de studiu a început să lucreze în laboratorul de Fiziologie, sub conducerea lui Ernst Wilhelm von Brücke, fiind în special preocupat de funcţiunea Sistemului Nervos Central. El s-a lăsat atât de mult absorbit de această activitate, încât a neglijat celelalte discipline, terminând facultatea în 1881, cu o întârziere de trei ani. Dorind să câştige experienţă practică, după doi ani începe să lucreze ca medic în spital, în secţiile de Psihiatrie şi Dermatologie. În 1885 obţine un post de docent în Neuropatologie la Universitatea din Viena şi - având o bursă din partea statului austriac - petrece 19 săptămâni la Paris, în clinica de maladii ale sistemului nervos de la spitalul Salpêtrière, condusă de Jean Martin Charcot. Charcot trata anumite tulburări nervoase prin hipnoză. Sub conducerea lui, Freud începe să studieze isteria, fapt care i-a trezit interesul pentru psihopatologie.
În 1886, Freud deschide la Viena un cabinet privat de psihiatrie, specializat pe tulburări cerebrale şi nervoase. Datorită faptului că aplica concepţiile lui Charcot, socotite neortodoxe de corpul medical vienez, Freud s-a lovit de dificultăţi din partea colegilor. Aceasta explică şi faptul că, mai târziu, teoriile lui asupra nevrozelor au fost acceptate cu multă reticenţă. Fugind de persecuţia nazistă din Viena în 1938, Freud, s-a refugiat la Londra, unde a petrecut ultimul an al vieţii sale. Casa situată la Maresfield Gardens nr. 20 în Hampstead, Londra, care a aparţinut familiei până la moartea din 1982 a fiicei celei mai mici a lui Freud, Anna Freud, a fost ulterior transformată în muzeu. În muzeu, a fost păstrată şi mobila, printre care se numără şi celebra sa canapea.

România - EUROPA 2009

Adunarea Generală a Uniunii Astronomice Internaţionale (UAI) din 23 iulie 2003 de la Sydney (Australia) a aprobat, în unanimitate, o rezoluţie în favoarea proclamării anului 2009 ca An Internaţional al Astronomiei. La 20 decembrie 2007, Anul Internaţional al Astronomiei 2009 a fost proclamat de către cea de-a 62-a Adunare Generală a Naţiunilor Unite. ONU a desemnat Organizaţia Educaţională Ştiinţifică şi Culturală a Naţiunilor Unite (UNESCO), ca agenţie conducătoare a acestui important eveniment. În acelaşi context, POSTEUROP a stabilit ca tema EUROPA 2009 să fie Astronomia. Cu această ocazie, Romfilatelia introduce în circulaţie emisiunea de mărci poştale ASTRONOMIE. Sub genericul EUROPA, subiectul este abordat de fiecare ţară membră a acestui organism, ţinând cont de specificul naţional.
Anul Internaţional al Astronomiei 2009 (IYA 2009/AIA 2009) aniversează împlinirea a patru secole de când Galileo Galilei a construit şi folosit pentru prima oară, în scop astronomic, telescopul. Acesta a fost momentul care a constituit începutul marilor descoperiri astronomice ce au susţinut, timp de 400 de ani, o revoluţie ştiinţifică care a dus la schimbarea viziunii oamenilor asupra lumii. Astăzi, 24 de ore din 24, telescoapele de la sol, dar şi din spaţiu, cercetează amănunţit Universul pe toate lungimile de undă ale luminii. Referitor la importanţa anului 2009 pentru astronomie, Catherine Cesarsky, preşedintele Uniunii Astronomice Internaţionale (UAI), a declarat: "Anul Internaţional al Astronomiei 2009 dă tuturor naţiunilor şansa de a lua parte la această palpitantă revoluţie ştiinţifică şi tehnologică."
În acest context, Anul Internaţional al Astronomiei 2009 va pune în evidenţă cooperarea globală în scopuri paşnice, evidenţiind încă odată faptul că de multă vreme astronomii lucrează împreună fără a ţine seama de barierele geografice, de deosebirile de sex, vârstă, cultură şi rasă, în deplină conformitate cu principiile Cartei ONU. În climatul geopolitic actual astronomia poate fi socotită un exemplu clasic al modului în care ştiinţa poate contribui decisiv la dezvoltarea cooperării internaţionale. Anul Internaţional al Astronomiei va prilejui desfăşurarea pe parcursul anului 2009 a numeroase manifestări la nivel internaţional şi naţional, precum colocvii, conferinţe, ateliere de predare şi instruire, experimente ştiinţifice şi expoziţii.
Punctul culminant al acestui an l-a constituit lansarea, în luna aprilie, a doi sateliţi europeni pentru cercetări ştiinţifice: telescopul spaţial Herschel şi observatorul spaţial Planck, a cărui lansare fusese prevăzută, iniţial, pentru 2008. Aceştia vor observa, printre altele, formarea stelelor şi a galaxiilor (Herschel), dar şi a câmpurilor de radiaţii cosmice "fosile" (Planck). Festivitatea de deschidere a Anului Internaţional al Astronomiei (AIA) în România, s-a desfăşurat la Sibiu, în perioada 6-7 februarie. Manifestările au fost organizate de Comitetul Naţional al AIA, din care fac parte reprezentanţi ai Comisiei Naţionale pentru România a UNESCO, ai Institutului Astronomic al Academiei Române, ai Observatorului Astronomic, ai Astroclubului Bucureşti şi ai altor instituţii sau asociaţii de profil şi coordonate de UNESCO în numele Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Marca poştală cu valoarea nominală de 2,40 Lei reproduce într-un cadru compoziţional portretul lui Galileo Galilei, alături de telescopul inventat de el şi de imaginea Turnului din Pisa a cărui construcţie este strâns legată de experienţele prin care marele savant a fundamentat existenţa mişcării de rotaţie a Pământului. Marca poştală cu valoarea nominală de 9,10 lei reproduce o parte din harta constelaţiilor cerului boreal, alături de imagini sugestive care redau atât mişcarea planetelor cât şi Universul, care încă mai ascunde multe secrete pe care omenirea s-a străduit şi se străduieşte să le descopere.
Produse speciale:
Timbru gravat - realizat într-un tiraj limitat de 350 exemplare de renumitul artist gravor Octavian Ion Penda, reproduce elementele timbrului cap de serie al emisiunii având valoarea nominală de 2,40 lei. Alături de gravura de autor sunt etalate în original cele două timbre ale emisiunii. Aceste produse exclusive sunt numerotate cu roşu de la 001-350, au imprimată sigla Romfilatelia în timbru sec şi sunt semnate de autor. (sursă Romfilatelia)

A apărut azi