Pe aripile vântului

30 iunie 1936 - se publică romanul "Pe aripile vântului" al scriitoarei americane Margaret Mitchell.

Margaret Mitchell, numele la naştere Margaret Munnerlyn Mitchell, (n. 8 noiembrie 1900, Atlanta, Georgia - d. 16 august 1949 în Atlanta) a fost o scriitoare şi jurnalistă americană.
Pentru romanul Gone with the Wind (Pe aripile vântului) care apăruse în 1936, a primit Premiul Pulitzer în anul 1937. Filmul cu acelaşi nume, din anul 1939, cu Vivien Leigh şi Clark Gable în rolurile principale, este unul din filmele de mare succes al tuturor timpurilor. "Pe aripile vântului" a fost singurul ei roman. A început să-l scrie datorită faptului că avea glezna luxată, fiind încurajată, de asemenea, de soţul ei, John Marsh. A decedat la 48 de ani, în 1949, călcată de o maşină.

Tatăl "Micului Prinţ"

Antoine-Marie Roger, viconte de Saint-Exupéry (n. 29 iunie 1900, Lyon - d. 31 iulie 1944, deasupra Mării Mediterane) a fost romancier, eseist şi reporter francez, aviator căzut pe frontul antifascist. S-a făcut cunoscut unui cerc larg de cititori în special datorită povestirii "Le Petit Prince" ("Micul Prinţ", 1943), una din cele mai răspândite cărţi din lume, tradusă în circa 110 limbi.
Antoine de Saint-Exupéry s-a născut la 29 iunie 1900 în Lyon. În 1910 intră în colegiul din Mans şi îşi continuă studiile la Fribourg (Elveţia) . În 1921 intră în aviaţia franceză şi, în 1926, devine pilot de linie al unei companii particulare. La începutul celui de al doilea război mondial se înrolează în aviaţia militară franceză şi, după armistiţiul din 1940, părăseşte Franţa şi se stabileşte la New York. În toamna anului 1942, odată cu debarcarea trupelor aliate în Africa de nord, Saint-Exupéry părăseşte America şi îşi reia activitatea de pilot de război.
După o perioadă de instructaj în Statele Unite ale Americii, participă, începând din 1943, la mai multe misiuni în Africa, Sardinia şi Corsica. În timpul unui zbor de recunoaştere deasupra Mării Mediterane la 31 iulie 1944, avionul său este doborât şi Antoine de Saint-Exupéry este considerat de atunci dispărut.

Sfiinţii Petru şi Pavel

Sfântul Petru

Simon Petru, cunoscut ca Sfântul Petru, în folclor Sânpetru, (n. ?- d. cca. 67) a fost un pescar din Betsaida (localitate pe malul nordic al lacului Genesareth, astăzi El Aradsch, Siria), unul din primii discipoli al lui Isus din Nazaret. Simon Petru este considerat în mod tradiţional ca unul dintre cei doisprezece apostoli. A fost fratele mai mic al apostolului Andrei.
În conformitate cu Evanghelia lui Marcu (cea mai timpurie), Petru a locuit în Capernaum, la marginea Lacului Ghenezaret din Galileea. Acolo avea o casă în care locuia cu soacra şi soţia sa. Conform datelor din Evanghelia lui Ioan, Petru şi fratele său Andrei ar fi fost originari din Betsaida.
Ajuns la Roma în jurul anului 57 d.Hr., Petru a devenit şeful comunităţii iudeo-creştine din Roma, unde l-a reîntâlnit pe Pavel. Una din legende afirmă că Petru şi Pavel ar fi cauzat prăbuşirea şi moartea lui Simon-Magul în timpul unui zbor al Magului în faţa împăratului Nero (54-68 d.Hr.), ceea ce le-a atras arestarea. După o altă legendă, Petru şi Pavel ar fi fost arestaţi în timpul represiunilor anticreştine declanşate de împăratul Nero după incendierea Romei în anul 64 d.Hr. Ar fi fost ţinuţi închişi în „Carcera Mamertinică”, situată între Capitoliu şi Forumul Roman. Carcera constă din două celule suprapuse: o celulă superioară (închisoarea Romei) şi o celulă inferioară (cea mai veche cameră din Roma, numită din anul 300 î.Hr. „Tullianum”). (Mai târziu, capela amenajată în „Tullianum” a primit numele de „San Pietro in Carcere” - „Sf. Petru în Carceră”.)
Petru ar fi fost condamnat la moarte şi executat prin crucificare cu capul în jos (la cererea lui), spre a se deosebi de modul răstignirii lui Isus, în jurul anului 67 d.Hr., lângă fostul circ al lui Caligula şi Nero, în afara zidurilor Romei, pe terenul numit „Agger Vaticano”, şi îngropat în apropierea Circului, în cimitirul-necropolă al celor neînstăriţi, de lângă şirul de cavouri ale unor cetăţeni romani mai bogaţi.
Istoricul Eusebiu de Cezareea (260-339) a menţionat relatările diaconului roman Gaius din jurul anului 200, care a susţinut că ar cunoaşte locul unde se găseşte mormântul lui Petru. Acolo s-ar găsi o inscripţie, pe care stau scrise numele lui Isus şi a lui Petru. În jurul anului 160, comunitatea creştină din Roma a înălţat un prim monument pe acel loc. Pe baza informaţiilor lui Eusebiu de Cezareea şi a monumentului existent, împăratul Constantin cel Mare (306-337) a dezgropat presupusul schelet, după care l-a reaşezat în acelaşi loc, acoperind totodată mormântul cu un monument prevăzut cu o nişă cu marmoră („Tropaion”). Pe „Tropaionul” constantinian, păstrat până în zilele de azi, stă inscripţia prescurtată (în limba greacă): Petr ene (Petros enestin= Petru se găseşte înăuntru). În anul 324, Constantin cel Mare a ordonat nivelarea dealului „Agger Vaticano”, rambleerea părţilor supraterane ale vechiului cimitir, decaparea cavourilor din vechea necropolă (ce depăşeau nivelul zero al terenului) şi construcţia unei bazilici dedicate lui Petru, păstrând monumentul „Tropaion” ca axă a altarului.
Sfântul Pavel
Apostolul Pavel (n. Tars în Cilicia, circa 3-7 e.c. - d. Roma, probabil în 67 e.c., pe timpul domniei şi persecuţiei lui Nero).
Personaj biblic al Noului Testament, foarte cunoscut convertit de la iudaismul asumat în spiritualitatea farizeilor, Saul/Paul devine deopotrivă cel mai activ misionar în lumea păgână cât şi cel mai prolific scriitor al creştinismului de la început: lui îi sunt atribuite 13 Scrisori din cuprinsul Noului Testament. Atât la răspândirea geografică cât şi la precizarea doctrinei creştine rolul lui este incontestabil.
Din aluziile autobiografice din scrisorile sale şi din cartea neotestamentară „Faptele Apostolilor” (scrisă de un ucenic al lui Paul, Luca) se cunosc destule episoade din viaţa acestui apostol. Deşi trebuie luate cu precauţie, scrierile apocrife şi simpla tradiţie transmit şi ele elemente care pot ajuta la înţelegerea personajului şi la creionarea portretului său.
Până la începutul primei călătorii misionare Paul este întotdeauna numit Saul. Unii istorici au presupus o schimbare de nume determinată de anumite motive; însă cea mai mare parte dintre cercetători – cu şi mai multă credibilitate – consideră că cele două nume: semitic (Saul) şi roman (Paul; în cultura bizantină şi cea slavă Pavel), îi sunt proprii din copilărie. Într-adevăr, printre evreii din diasporă era comună practica folosirii a două nume, unul ebraic pentru relaţiile familiare şi statutul religios; celălalt roman – (sau, după caz, de altă etnie) – pentru viaţa publică. În cazul lui Paul, s-ar fi chemat Saul, întrucât aparţinea tribului lui Beniamin, trib din care se evidenţiase primul rege al lui Israel, Saul; şi Paul, ca marea gens romana a Paulilor, acesta era destul de indicat pentru un viitor cetăţean roman şi, de ce nu, pentru părinţii săi care se proclamau astfel clienţi ai acelei celebre familii, cu care se pare că aveau legături deja mult mai vechi.
Practic nu se ştie nimic de copilăria şi de adolescenţa lui. Din cunoştinţele pe care le manifestă în scrierile sale lasă loc presupunerii că el a învăţat greaca în forme caracteristică de atunci, denumită koine (comună). Din frecvenţa cu care Paul întroduce în scrierile sale, sub forma metaforelor sau pentru alt motiv, referinţe la viaţa civilă, militară şi sportivă se poate presupune că era un membru activ al vieţii cosmopolite din Tars, pe atunci mare centru comercial şi sediul uneia dintre cele mai reputate şcoli de filosofie şi de retorică. Cu totul altceva se poate şi trebuie spus în ceea ce priveşte cultura lui religioasă (biblică şi rabinică): a fost educat conform celei mai rigide învăţături fariseice. Formarea sa intelectuală a fost făcută asupra textului Bibliei şi în şcoala rabinică. Ea a fost desăvârşită la Ierusalim la Şcoala lui Gamaliel, reprezentant de seamă stimat atât de tradiţia iudaică cât şi de cea creştină.
Ea s-a terminat cu martiriul prin decapitare, probabil în 67 e.c. Cât priveşte locul martiriului său îşi dispută şi azi onoarea două părţi: Tre Fontane şi Bazilica Ostiense, unde i se venerează mormântul.
Este sărbătorit la 29 iunie împreună cu celălalt mare apostol: Petru.

Se odihneşte în osuarul de onoare al capuccinilor

Nicolae Bălcescu (n. 29 iunie 1819, Bucureşti - d. 29 noiembrie 1852, Palermo) a fost un istoric, scriitor şi revoluţionar român.
Născut în Bucureşti, într-o familie de mici boieri, era fiului pitarului Barbu sin Petre şi al "serdăresei" Zinca Petreasca-Bălcescu. Va lua numele de familie al mamei sale, originară din Bălceşti, Vâlcea, în locul celui al tatălui, Petrescu. Tatăl lui Nicolae Bălcescu a murit în anul 1824. Nicolae Bălcescu avea doi fraţi: Costache şi Barbu, precum şi două surori: Sevasta şi Marghioala. Într-un alt document se mai pomeneşte şi de o altă soră: Eleni.
Studiază la Colegiul Sfântul Sava, începând cu 1832, fiind pasionat de istorie, avându-l coleg pe Ion Ghica, iar ca profesori, între alţii, pe Ion Heliade Rădulescu. La 19 ani intră în armată, iar în 1840 participă, alături de Eftimie Murgu, Marin Serghiescu Naţionalul, la conspiraţia Filipescu, care este descoperită şi este închis la Mănăstirea Mărgineni, unde a rămas doi ani, până la 21 februarie 1843, la plecarea domnitorului Ghica şi venirea lui Bibescu. Mitiţă Filipescu este ţinut doi ani, cu picioarele în apă.
După ce este eliberat înfiinţează împreună cu Ion Ghica şi Christian Tell o altă organizaţie secretă denumită Frăţia, călătoreşte prin toate teritoriile locuite de români: Ţara Românească, Moldova, Transilvania, Bucovina, precum şi prin Franţa şi Italia şi studiază istoria, fiind editor, alături de August Treboniu Laurian, la o revistă istorică numită Magazin istoric pentru Dacia, care a apărut începând cu 1844. În Franţa se va implica în revoluţia din februarie 1848, dar inspirat de această revoluţie se întoarce la Bucureşti pentru a participa la revoluţia din 11 iunie, fiind timp de două zile ministru de externe şi secretar de stat al guvernului provizoriu instaurat de revoluţionari. Va fi de partea liberalilor, dorind împroprietărirea ţăranilor şi vot universal.
Moare la Palermo de tuberculoză la vârsta de 33 de ani. În anul 1977, Cantemir Riscuţia a făcut parte dintr-o delegaţie română plecată la Palermo pentru a descoperi locul în care se spunea ca ar fi înmormântat Bălcescu. Totul pornise de la mărturia unui marinar, care credea ca trupul românului mort în exil se afla în galeria de mumii a călugărilor capuccini. Riscuţia a analizat 2.000 de schelete, dar nici unul nu se potrivea trăsăturilor lui Nicolae Bălcescu. Într-un final, au aflat că românul fusese înmormântat într-un osuar de onoare al capuccinilor, loc sigilat în urma unei epidemii de holeră. Trupul lui Nicolae Bălcescu nu a mai fost scos la lumină.
Ideologia comunistă românească, sprijinindu-se pe unele lucrări ale lui Karl Marx, îl considera pe Nicolae Bălcescu drept un înaintaş al acesteia. De aceea, pe biletele bancare româneşti, de 100 de lei, ediţiile 1952 şi 1966, a fost gravată imaginea lui Nicolae Bălcescu. Peste zece localităţi rurale, precum şi străzi din România comunistă au primit numele lui Nicolae Bălcescu, în memoria revoluţionarului paşoptist.

Asasinatul care a declanşat a declanşat Primul Război Mondial

Arhiducele Franz Ferdinand al Austriei în germană: Franz Ferdinand Karl Ludwig Josef von Habsburg-Lothringen, Erzherzog von Österreich-Este (n. 18 decembrie 1863 - d. 28 iunie 1914) a fost Arhiduce de Austria, din 1896 devenind primul succesor la tronul imperiului Austro-Ungar, până asasinarea lui la Sarajevo pe 28 iunie 1914 ora 11 de către Gavrilo Princip, un student sârb bosniac de 19 ani. Atentatul de la Sarajevo a constituit motivul începerii Primului război mondial, în august 1914.
Franz Ferdinand s-a născut în Graz, Austria, fiind fiul cel mare al arhiducelui Karl Ludwig (fratele cel tînar a lui Franz Josef al Austriei) şi al Prinţesei Maria Annunciata (a doua nevastă a lui Karl Ludwig). Când avea 12 ani, a murit unchiul său Duce Francisc V de Modena, care l-a numit moştenitor, cu condiţia ca Franz Ferdinand să îşi adauge Este la nume. În 1877 Franz Ferdinand a intrat în armată cu gradul de locotenent. A fost un pasionat vânător. În 1883 a vizitat pentru prima dată Italia, în 1885 a vizitat Egiptul, Palestina, Siria, şi Turcia. În 1889 a vizitat Germania. În 1889 viaţa lui Franz s-a schimbat în mod dramatic după sinuciderea vărului său Prinţul Rudolf al Austriei, succesorul la tronul Austriei. Următorul în linie era tatăl său, care a renunţat, Franz devenind astfel primul succesor la tronul imperiului. La 28 iunie 1914 la ora 11, în Sarajevo, Franz Ferdinand şi soţia lui Sophia au fost asasinaţi de Gavrilo Princip, un tânar sârb bosniac cu vârsta de 19 ani, membru al organizaţiei Tânăra Bosnie. Această asasinare a declanşat Primul Război Mondial.

Rubens şi Cele trei Graţii

Peter Paul Rubens (n. 28 iunie 1577, Siegen/Westfalia - d. 30 mai 1640, Antwerpen), cel mai renumit pictor flamand. Viaţa lui Rubens pare să fi fost guvernată de o inepuizabilă energie. În decurs de patruzeci de ani, artistul pictează ca. 1400 tablouri şi execută sute de desene. Este primit cu căldură atât în cercurile celor mai de seamă artişti din Europa, cât şi la curţile princiare.
Peter Paul Rubens a fost numit astfel deoarece s-a născut în ajunul sărbătorii Sf. Petru şi Pavel. Este cunoscut ca unul dintre cei mai mari pictori flamanzi deşi s-a născut în Germania şi şi-a perfecţionat talentul artistic în Italia. De fapt el a văzut prima data Flandra la vârsta de zece ani. S-a născut la Siegen, în Westfalia, fiu al lui Jan Rubens. Cu câţiva ani mai înainte, tatăl artistului - asesor la tribunalul din Antwerpen - se refugiase cu familia la Köln, pentru a scăpa de persecuţiile guvernatorului spaniol al Olandei, Ducele de Alba. În 1577 se naşte Peter Paul, a cărui copilărie va fi umbrită de moartea tatălui său în 1587. Doi ani mai târziu, mama artistului se întoarce cu copiii la Antwerpen.
În anul 1589 tânărul Rubens este înscris la cea mai bună şcoală din Antwerpen, condusă de eruditul Rumboldus Verdonck, unde, copiind ilustraţii biblice, descoperă măiestria desenului. În anul 1591, începe să studieze pictura în atelierul peisagistului Tobiasz Verhaecht din Antwerpen. După un scurt stagiu în atelierul lui Adam van Noort, Rubens devine în 1596 elevul lui Otton van Veen (numit şi Vaenius), un pictor al cărui stil este influenţat de maeştrii italieni din vremea respectivă. La vârsta de 21 de ani, fiind deja pictor independent, Rubens este primit în breasla de pictori a oraşului Antwerpen, dar - la sfatul maestrului său - se hotărăşte să plece în Italia.
În ultimii ani, Rubens se concentrează cu precădere asupra temelor mitologice, cu predilecţie dionisiace. În decembrie 1630 se recăsătoreşte cu Helene Froment, fiica unui negustor bogat din Antwerpen, vestită pentru extraordinara ei frumuseţe, pe care o va picta în mai multe tablouri.
În anul 1630, Rubens este ridicat la rangul de cavaler de către regele Carol I al Angliei, iar un an mai târziu este înnobilat de regele Filip IV al Spaniei. Continuă executarea unor opere de pictură cu caracter monumental după Metamorfozele lui Ovidiu, precum şi Judecata lui Paris, Sărbătoarea lui Venus, Cele trei Graţii şi altele.
Începând cu anul 1637, crizele de artrită de care suferea de mai mulţi ani se îndesesc şi devin tot mai grave. La 30 mai 1640, Peter Paul Rubens încetează din viaţă. Este înmormântat în biserica Sfântul Iacob din Antwerpen, chiar sub tabloul pictat de el, Sacra Conversazione.

Regele pop-ului a murit

LOS ANGELES / 05:21, 26.06.2009 - Reuters preluat de Mediafax
Starul pop Michael Jackson a murit vineri dimineaţa, ora României, după ce a fost spitalizat la Los Angeles, în urma unui stop cardiac, informează presa internaţională.
Celebrul cântăreţ, care a devenit faimos încă de când era copil şi a încântat generaţii întregi cu muzica sa exuberantă şi mişcările sale de dans, a murit după ce a făcut un stop cardiac, fiind apoi transportat la un spital din Los Angeles, informează Reuters, citând Los Angeles Times. Jackson avea 50 de ani.
"Starul pop Michael Jackson a fost declarat mort de către doctori în această după-amiază, după ce a ajuns la spital în comă profundă", au declarat surse pentru ziarul californian.
Potrivit site-ului TMZ, Jackson suferise un stop cardiac în casa sa din Holmby Hills, Los Angeles, în urma căruia a fost dus cu ambulanţa la Centrul Medical UCLA din Los Angeles. Însă cântăreţul nu şi-a recăpătat pulsul, în ciuda eforturilor medicilor.
Faimosul artist avea trei copii: Michael Joseph Jackson Jr., Paris Michael Katherine Jackson şi Prince Michael Jackson II.
Jackson avea programat un turneu de revenire care cuprindea 50 de concerte ce urmau să fie susţinute la O2 Arena din Londra, începând cu 12 iulie anul acesta şi până în martie anul viitor. Toate biletele pentru show-urile sale se epuizaseră în doar câteva ore după punerea acestora în vânzare.
Michael Jackson este unul dintre artiştii cu cele mai mari vânzări de discuri din toate timpurile. El şi-a început cariera muzicală împreună cu fraţii săi, în trupa Jackson 5, promovată de celebra casă de discuri Motown, după care s-a lansat într-o strălucită carieră solo.
Aceasta a fost însă afectată, după 1990, de scandaluri şi dezvăluiri despre stilul său de viaţă excentric. Jackson a fost anchetat şi achitat de un tribunal american, după ce a fost acuzat de pedofilie, în 2005.
Presa internaţională a declarat în repetate ocazii că Jackson s-a confruntat cu probleme financiare în ultimii ani, după ce starul muzicii pop a fost pe punctul de a-şi vinde celebra fermă Neverland la licitaţie, în mai 2008. Câteva luni mai târziu, în noiembrie, el a predat titlul de proprietate asupra fermei Neverland unei companii înfiinţate de el însuşi şi de firma care deţine o ipotecă de 24 de milioane de dolari asupra reşedinţei.
Albumul său "Thriller" a câştigat opt premii Grammy. Şapte dintre aceste premii au fost obţinute pentru melodia care dă titlul albumului. Jackson nu a mai lansat nicio piesă nouă din 2001.

O carieră fabuloasă, umbrită de o viaţă plină de excentricităţi şi controverse

Cântăreţul american Michael Jackson, care a fost supranumit "regele pop-ului", a murit la vârsta de 50 de ani, după ce a suferit un stop cardiac, lăsând în urmă o carieră fabuloasă, marcată însă de scandaluri şi dezvăluiri despre stilul său de viaţă excentric.

Unul dintre puţinii artişti care a fost introdus de două ori în Rock and Roll Hall of Fame, Michael Jackson a intrat şi în Cartea Recordurilor ca fiind cel mai de succes showman al tuturor timpurilor, cu 13 premii Grammy la activ, 13 single-uri pe clasate locul întâi în topuri şi vânzări de peste 750 de milioane de albume în întreaga lume.
Jackson a avut parte de o viaţă intens mediatizată, dublată de o carieră de succes, reprezentând o parte semnificativă a culturii pop timp de aproape patru decade.
Michael Joseph Jackson s-a născut pe 29 august 1958, în Gary, Indiana, fiind al şaptelea din cei nouă copii ai familiei. Cei cinci băieţi Jackson - Jackie, Tito, Jermaine, Marlon şi Michael - au susţinut primul lor concert, sub titulatura The Jackson Five, când Michael avea doar 11 ani. Trupa a fost promovată de celebra casă de discuri Motown şi s-a bucurat de succes internaţional. După acest moment, Michael s-a lansat într-o strălucită carieră solo.
El a debutat pe cont propriu în 1972, iar zece ani mai târziu a lansat albumul "Thriller", care a devenit un hit de proporţii. Albumul s-a vândut în 21 de milioane de exemplare doar în SUA şi în peste 27 de milioane de copii în întreaga lume.
La începutul anilor '80, Jackson s-a impus ca o figură dominantă în muzica pop, devenind primul showman afro-american intens promovat de MTV. Popularitatea videoclipurilor sale, precum "Thriller", "Beat It" şi "Billie Jean ", au ajutat la impunerea pe piaţă a postului de televiziune, încă nou la acea vreme. Atât în clipuri, cât şi pe scenă, Jackson a făcut celebre o serie de tehnici de dans elaborate, precum faimosul "moonwalk".
Albumul "Bad ", apărut în 1987, s-a vândut aproape la fel de bine ca şi precedentul. Fiecare nou album semnat de Jackson, fiecare nouă apariţie a sa reprezenta un eveniment. Oamenii îi copiau coafura cârlionţată, precum şi vestimentaţia extravagantă. Veterani din showbiz precum Fred Astaire îl lăudau. Jackson poza pentru fotografi alături de Ronald şi Nancy Reagan la Casa Albă. Paul McCartney făcea duete cu el, precum " The Girl Is Mine" şi "Say Say Say". Jackson a devenit imaginea Pepsi, iar când părul său a luat foc în timpul filmării unei reclame, acest fapt făcea titlurile tuturor ziarelor.
Dar, aşa cum spune o vorbă în showbiz - atunci când eşti pe culmile lumii, n-ai unde să mergi decât în jos.
Următoarea lansare a lui Jackson, "Dangerous" (1991), a debutat pe locul întâi în topuri, lansând doar un singur single, piesa "Black or White", al cărui videoclip a fost intens criticat la acea vreme pentru felul violent în care se sfârşea.
După acest album, viaţa privată a artistului a devenit mai interesantă decât cariera sa, care şchiopăta. Un dublu album "greatest hits" lansat în 1995, ""HIStory", s-a vândut relativ prost, comparativ cu onorariile imense ale lui Jackson - doar șapte milioane de copii.
Un nou album lansat în 2001, "Invincible", a înregistrat vânzări chiar şi mai slabe.
Alte aspecte ale vieţii sale personale, precum chipul său în continuă schimbare, apariţiile sale excentice şi comportamentul său ciudat, au început să suscite interesul publicului. De asemenea, numeroase controverse i-au afectat imaginea în ultimele două decade.
În 1993 a fost acuzat de molestarea sexuală a unui copil, dar anchetele poliţiei au fost închise din cauza lipsei de probe. De asemenea, în 2005, Jackson a fost din nou anchetat de un tribunal american, după ce a fost acuzat de pedofilie, fiind în cele din urmă achitat.
Începând cu anii '90, cântăreţul a avut o serie de probleme de sănătate, dublate de zvonuri care indicau că acesta ar suferi de diverse boli de piele, ca urmare a numeroaselor operaţii estetice suferite.
De asemenea, în ultima perioadă a vieţii sale, artistul s-a confruntat cu o serie de probleme financiare, el fiind chiar pe punctul de a-şi vinde celebra fermă Neverland la licitaţie, în mai 2008. Câteva luni mai târziu, în noiembrie, el a predat titlul de proprietate asupra fermei Neverland unei companii înfiinţate de el însuşi şi de firma care deţine o ipotecă de 24 de milioane de dolari asupra reşedinţei.
Jackson a fost căsătorit de două ori, prima dată cu fiica lui Elvis, Lisa Marie Prestley.
Chiar dacă interesul publicului a scăzut de-a lungul timpului, Michael Jackson nu şi-a pierdut niciodată fanii. Dovadă stau cele 50 de concerte de adio pe care le avea programate la O2 Arena din Londra, începând cu 13 iulie. 75.000 de bilete au fost epuizate la doar câteva ore de la punerea acestora în vânzare.
Mort cu mai puţin de o lună înainte de revenirea pe scenă, artistul lasă în urmă trei copii: Michael Joseph Jackson Jr., Paris Michael Katherine Jackson şi Prince Michael Jackson II. (Mediafax)

Primul produs cu cod de bare - un pachet de gumă de mestecat

În 1932 un grup de studenţi de la Universitatea Harvard conduşi de Wallace Flint au demarat un proiect destul de îndrăzneţ. Produselor le erau anexate puncte de reper din cataloage de produse şi erau centralizate într-o bază de date. Codurile de bare, în forma modernă, au început să apară în 1948.
Bernard Silver, un absolvent al institutului "Drexel Institute of Technology" din Philadelphia, a primit o cerere de dezvoltare a unui sistem automat de identificare a produselor. Silver i-a spus prietenului său Norman Joseph Woodland despre comanda primită. Woodland avea 27 de ani şi era profesor la acelaşi institut. Problema l-a fascinat pe Woodland şi a început să lucreze la acest proiect. Prima idee a lui Woodland a fost aceea de a folosi un tip de cerneală, care sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete va deveni strălucitoare. Woodland şi Silver au creat un dispozitiv care funcţiona, dar sistemul avea probleme cu instabilitatea cernelii, iar tipărirea modelelor era foarte costisitoare. Woodland era convis că ideea lor era bună, astfel că a renunţat la profesorat şi s-a mutat în apartamentul bunicului său din Florida pentru a avea mai mult timp de lucru.
Majoritatea codurilor de bare pe care Woodland şi Silver le-au descris erau formate dintr-o serie de spirale circulare. În timp ce cei doi le descriau ca simboluri, simbologia de bază a codurilor de bare se asemăna foarte mult cu codurile de bare unidimensionale din prezent.
Simbologia era realizată dintr-un model format din 4 linii albe pe un fundal închis. Prima linie era linia de control, iar celelalte 3 linii erau fixate la distanţe variabile faţă de prima linie (de control). Informaţia era codată prin prezenţa sau absenţa unei sau mai multor linii. Astfel se puteau realiza 7 clasificări diferite de produse. Prin adăugarea mai multor linii erau posibile mai multe clasificări de produse. La un număr de zece linii erau posibile 1023 (210-1) de clasificări diferite.
Modelul de cod de bare realizat de Woodland şi Silver la 7 octombrie 1952 a început să fie folosit ca model general de indentificare a produselor.
Codurile de bare început să fie folosite în comerţ numai după 1966. "National Association of Food Chains" ("Asociaţia Naţională a Lanţurilor Alimentare") a comandat unui producător de echipamente electronice realizarea unui echipament ce să poata realiza citirea codurilor de bare pentru o evidenţă şi un inventar mult mai rapid al produselor. În 1967 a fost instalat primul cititor de coduri de bare la un magazin din Cincinnati. Codurile de bare erau reprezentate după modelul realizat de Woodland şi Silver. Aceste coduri de bare nu erau imprimate direct pe ambalaje ci pe etichete pe care angajaţii magazinului le lipeau pe produse. Astfel sistemul a fost recunoscut ca un model de automatizare şi indentificare a produselor şi a fost adoptat de toţi producătorii şi distribuitorii de produse.
În 1969 aceeaşi asociaţie a cerut companiei Logicon dezvoltarea unui sistem pentru industria codurilor de bare. Rezultatele au fost realizarea standardului UGPIC (Universal Grocery Products Identification Code) (Codul de Identificare Universal al Produselor Alimentare) în vara anului 1970. Trei ani mai târziu s-a adoptat simbologia UPC pentru indentificarea produselor în SUA. A fost implementat de IBM şi dezvoltat de George Laurer, care a continuat ideea lui Woodland şi Silver. Woodland era angajat IBM pe vremea aceea.
În 26 iunie 1974 primul scaner UPC realizat de NCR Corporation (ce se numea pe atunci National Cash Register Co.) a fost instalat la supermarket-ul Marsh din Troy, Ohio. Primul produs cu cod de bare scanat şi înregistrat era un pachet de zece lame de gumă de mestecat Wrigley cu aromă de fructe. Produsul acesta nu a fost special realizat pentru a fi primul produs scanat, ci pur şi simplu a fost o întâmplare. Din păcate, istoria nu a păstrat şi numele cumpărătorului. Astăzi pachetul de gumă de mestecat este expus la "Smithsonian Institution's National Museum of American History".

192 ani de la patentarea biciletei

O bicicletă poate fi definită în general ca fiind un vehicul rutier cu două roţi aşezate în linie una în spatele celeilalte, pus în mişcare prin intermediul a două pedale acţionate cu picioarele. Se estimează că mersul pe bicicletă este de trei ori mai eficient din punct de vedere energetic decât mersul pe jos, iar viteza este de trei - patru ori mai mare.
Fiind inventate în Europa secolului 19, bicicletele sunt acum în număr de peste un miliard, asigurând în multe regiuni mijlocul principal de transport. Ele sunt de asemenea foarte populare ca mod de recreaţie, şi au fost adaptate pentru folosinţă în multe alte domenii ale activităţii umane cum ar fi cel al jucăriilor, fitness, aplicaţii militare, servicii de curierat şi sportul numit ciclism.
Forma şi configuraţia de bază a cadrului, roţilor, pedalelor, şezutului şi a ghidonului au suferit doar mici schimbări din 1885, când a fost construit primul model cu lanţ, cu toate că multe detalii importante au fost îmbunătăţite, în special odată cu apariţia materialelor moderne de fabricaţie şi a proiectării asistate de calculator. Acestea au permis răspândirea modelelor speciale pentru cei ce practică un anume tip de ciclism.
Bicicleta a influenţat istoria în mod considerabil, atât în domeniul cultural, cât şi în cel industrial. În anii de început, construcţia bicicletelor s-a inspirat din tehnologiile deja existente, dar în ultima vreme bicicleta a contribuit la rândul ei la dezvoltarea tehnologiilor, atât în vechile domenii, cât şi în altele noi.
Strămoşul bicicletei a fost creat de către baronul german Karl Drais, care a inventat şi şi-a patentat maşinăria în 26 iunie 1817. Aşadar, în acel an a avut loc prima plimbare cu bicicleta din oraşul său natal, Mannheim, până în suburbia Rheinau.
Din punct de vedere legal, după cum s-a stabilt la Convenţia de la Viena privind traficul rutier din 1968, bicicleta este considerată ca fiind un vehicul, iar cel ce o conduce este şofer. Codurile rutiere din multe ţări reflectă aceste definiţii, impunând ca bicicletele să satisfacă anumite cerinţe legale, în unele cazuri incluzând chiar obţinerea unui permis pentru conducerea bicicletei, pentru a putea fi folosită pe drumuri publice. De asemenea, în multe zone este o infracţiune conducerea unei biciclete care nu e în condiţie suficient de bună. În majoritatea locurilor, bicicletele trebuie sa aibă lumini (faruri si stopuri) funcţionale daca sunt folosite după lăsarea întunericului. Deoarece o bicicletă aflată în mişcare nu face foarte mult zgomot, în multe ţări, bicicletele trebuie sa aiba claxoane pentru a putea avertiza pietonii şi pe alţi biciclişti de apropierea lor.
În România, conducătorii bicicletelor nu au nevoie de permis de conducere, dar Codul Rutier include şi obligaţii pentru ei.

În 1923 despre Racheta în spaţiul interplanetar

Hermann Oberth (n. 25 iunie 1894, Sibiu - d. 28 decembrie 1989, Nürnberg) a fost unul dintre părinţii fondatori ai rachetei şi astronauticii.
Născut la Sibiu (la acea vreme Nagyszeben sau Hermannstadt), Hermann Oberth a fost, pe lângă rusul Konstantin Ţiolkovski şi americanul Robert Goddard, unul dintre cei trei părinţi fondatori ai ştiinţei rachetelor şi astronauticii. Cei trei nu au colaborat niciodată, în mod activ, concluziile cercetărilor lor fiind în mod esenţial identice, deşi cercetarea a avut loc în mod independent.
Încă de la vârsta copilăriei (la aproximativ 11 ani), Hermann a fost fascinat de acest subiect prin cărţile lui Jules Verne, în special De la Pământ la Lună şi Călătorie în jurul Lunii, pe prima mărturisind că a citind-o de nenumărate ori, până a ajuns aproape să o ştie pe dinafară. În urma influenţei acestor cărţi şi concluziei personale că ideile prezentate de Jules Verne nu erau întru totul fanteziste, Hermann a construit primul model de rachetă încă din şcoala generală, în jur de 14 ani.
Hermann Oberth a realizat că deşi combustibilul rachetei se consumă, prin aceasta reducându-se masa rachetei, continuă totuşi să existe un rezervor care conţinea combustibilul consumat, acesta nemaifiind util din punct de vedere funcţional. Hermann a ajuns astfel, în mod independent, să inventeze conceptul de ardere în etape a combustibilului.
Hermann Oberth s-a stins din viaţă la 28 decembrie 1989, la vârsta de 95 de ani, la Feucht.
După moartea sa, s-a deschis la Feucht Muzeul Spaţial Hermann Oberth, unde cercetările sale şi rezultatele acestora sunt disponibile publicului. Societatea Hermann Oberth pe de altă parte aduce laolaltă oameni de ştiinţă, cercetători şi astronauţi din toată lumea pentru a-i continua opera.

Aventura Calypso

Jacques-Yves Cousteau (n. 11 iunie, 1910, Saint-André-de-Cubzac, Franţa; d. 25 iunie 1997, Paris) a fost un ofiţer francez, oceanograf, explorator al vieţii subacvatice, care a devenit cunoscut în întreaga lume în calitate de comandant al navei Calypso.
Fiu al unui avocat internaţional, nepot al unui notar din Bordeaux şi frate al unui scriitor colaboraţionist în timpului celui de-al doilea război mondial - Pierre-Antoine Cousteau, Jacques-Yves Cousteau a descoperit marea pe coastele mediteraneene din aproprierea Marsiliei, unde locuia familia sa. În 1930, după terminarea studiilor pregătitoare la prestigiosul Collège Stanislas de Paris, a intrat la Şcoala Navală din Brest, devenind ofiţer canonier. La Toulon, unde activa pe nava "Condorcet", Cousteau a avut ocazia de a avea primele experienţe submarine, datorită prietenului său, Philippe Tailliez. În 1936, acesta din urmă îi împrumută ochelarii submarini Fernez, care anticipau maştile de scafandru moderne. Cousteau aparţinea de asemenea de serviciul de informaţii al marinei franceze, titlu în virtutea căruia va fi trimis în misiune la Shanghai şi în Japonia) (1938, precum şi în URSS (1939).
S-a căsătorit la 12 iulie 1937 cu Simone Melchior, cu care va avea doi copii, Jean-Michel Cousteau (1938) şi Philippe Cousteau (1940), care vor participa şi ei la aventura Calypso.

Un program violent fascist, antisemit şi antioccidental

Legiunea Arhanghelul Mihail, numită pe scurt Mişcarea Legionară, a fost o organizaţie naţionalistă din România interbelică. A fost creată la data de 24 iunie 1927 de către Corneliu Zelea Codreanu. Organizaţia a avut un caracter mistic-religios, violent anticomunist, antisemit şi antimasonic.
Co-fondatori ai mişcării au fost, pe lângă Zelea-Codreanu, Ion Moţa, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu şi Ilie Gârneaţă.
În anul 1930 Corneliu Zelea Codreanu înfiinţează o organizaţie anexă a Mişcării Legionare, intitulată Garda de Fier, organizaţie care să cuprindă în rândurile sale orice partid sau grupare, indiferent de adversităţile politice, care doreşte să lupte împotriva expansiunii comunismului din URSS. După aceasta Mişcarea Legionară a fost denumită uneori şi Garda de Fier.
Despre originile mişcării, Neagu Djuvara scrie: "Să nu credeţi, cum spun adversarii Mişcării Legionare, că a fost o copie a nazismului sau a fascismului. Mişcarea Legionară a fost o mişcare autohtonă, născută din grupări studenţeşti anticomuniste".
Legiunea nu a avut un program politic oficial. În cuvintele lui Corneliu Zelea-Codreanu, "Ţara aceasta piere din lipsă de oameni, nu din lipsă de programe. Aceasta este părerea noastră." Pentru alegerile parlamentare din 1933, însă [...] "legionarii s-au pregătit de alegerile din ţară cu un program atât de violent fascist, antisemit şi antioccidental, încât liberalul I. G. Duca, însărcinat de rege să organizeze alegerile, a crezut de cuviinţă să interzică participarea la alegeri a Gărzii de Fier".

zum Gutenberg

Johannes Gensfleisch zur Laden zum Gutenberg (n. 24 iunie 1398 - d. 3 februarie, 1468) a fost un metalurgist şi inventator german, renumit pentru contribuţia sa remarcabilă la tehnologia tiparului.
Este creditat cu inventarea unui nou tip de presă tipografică ce folosea, pentru prima dată în Europa, litere mobile, cu crearea aliajului folosit pentru acest tip de matriţe şi cu realizarea unei întregi serii de cerneluri pe bază de uleiuri. Originea exactă a primelor prese ale lui Gutenberg este aparent necunoscută, mai mulţi autori considerând presele sale iniţiale adaptări ale preselor mai vechi deja existente. Conform impactului avut, inventarea de către Gutenberg a presei cu litere mobile în Europa reprezenta o substanţială îmbunătăţire a presei fixe, care era deja utilizată. Combinând aceste elemente într-un sistem de producţie, invenţia sa a permis tipărirea rapidă a materialelor scrise şi o explozie a informaţiei în Europa renascentistă.
Gutenberg s-a născut în oraşul german Mainz, fiul unui negustor numit Friele Gensfleisch zur Laden, care a adoptat numele de familie "zum Gutenberg" după numele cartierului în care se mutase familia sa. Gutenberg s-a născut îăntr-o familie de patricieni bogaţi, care aveau o genealogie datată până în secolul al treisprezecelea. Părinţii săi erau aurari şi băteau monedă.
Presa fixă, în care foile de hârtie erau presate de blocuri de lemn în care fuseseră gravate textul şi/sau ilustraţiile, a apărut pentru prima oară în China, şi a fost folosită în Asia de Est cu mult timp înaintea lui Gutenberg. Până în secolele al 12-lea şi al 13-lea, numeroase biblioteci chineze conţineau zeci de mii de cărţi tipărite. Coreenii şi chinezii cunoşteau tiparul cu litere mobile, dar datorită complexităţii alfabetului folosit, tiparul cu litere mobile nu a fost atât de utilizat ca în Europa Renaşterii.
Nu se ştie dacă Gutenberg cunoştea aceste tehnici sau le-a inventat independent.
Gutenberg în mod sigur a introdus metode eficiente pentru producerea cărţilor ducând la o creştere masivă a numărului de texte scrise în Europa - în mare datorată popularităţii Bibliei lui Gutenberg, prima lucrare produsă în masă, începând cu 23 februarie 1455. Chiar şi aşa, Gutenberg nu avea talent la afaceri, şi nu a obţinut profituri substanţiale din invenţia sa.
Gutenberg a început experimentele cu tipografia din metal după ce s-a mutat din oraşul natal Mainz la Strassburg (pe atunci oraş german, astăzi în Franţa) în jurul anului 1430. Ştiind că tiparul cu blocuri de lemn implica mult timp şi cheltuială, deoarece trebuia să fie gravat de mână, Gutenberg a tras concluzia că blocurile metalice puteau fi reproduse mult mai repede, odată ce era construită o matriţă.

Noutate - EUROPA 2009

Premiat de Institutul American de Film

Fred Astaire (n. 10 mai 1899, Omaha, Nebraska - d. 22 iunie 1987, Los Angeles, California), după numele lui de botez Frederick Austerlitz a fost un actor, dansator şi cântăreţ american.
Primul film în care a dansat a fost Dancing Lady (1933). La un an, a fost distribuit în producţia muzicală RKO, Flying Down to Rio. A întâlnit-o în film pe dansatoarea Ginger Rogers. Cei doi au realizat un număr de dans, numit "The Carioca". Flying Down to Rio a fost un mare succes, salvând compania de producţie de la faliment. Fanii filmului au vrut să-i vadă dansând iar pe cei doi, iar RKO a realizat în 1934 The Gay Divorcee, bazat pe unul din succesele din trecut ale lui Astaire pe Broadway. Au mai urmat Night and Day şi laureatul Oscar The Continental. Astaire şi Rogers erau buni prieteni, dar fiecare dorea să fie apreciat individual. După şase filme făcute împreună, Astaire are şansa de a juca singur în Damsel in Distress (1937), ce a fost un eşec, cei de la RKO refăcând cuplul Astaire-Rogers în Carefree (1938).
După The Story of Vernon şi Irene Castle (1939), Astaire decide să joace iar singur, iar după câteva eşecuri, o întâlneşte pe cea despre care a spus mai târziu că a fost partenera sa favorită : Rita Hayworth, cu care apare în You'll Never Get Rich (1942) şi You Were Never Lovelier (1946). A mai avut şi alte partenere, printre care Lucille Bremer, Judy Garland, Betty Hutton, Jane Powell, Cyd Charisse şi Barrie Chase, dar cu nici una nu a mai înregistrat succesele pe care le-a avut cu Ginger Rogers. Cei doi mai joacă împreună în 1949 în The Barkeleys of Broadway, arătând câtă nevoie au unul de celălalt.
După ce câştigă câteva premii Emmy în anii 1950-1960, Astaire pune dansul pe locul doi, încercând să se concentreze mai mult pe cariera de actor. A avut roluri în multe filme, printre care: On the Beach (1959) şi The Towering Inferno (1974), pentru care a fost nominalizat la Premiul Oscar. În 1981, la aproape zece ani de când nu a mai dansat în public, Astaire a primit un premiu pentru întreaga activitate din partea Institutului American de Film. A încetat din viaţă în anul 1987 ca urmare a unei pneumonii.

Fata din Mahalaua Cărămidarilor

Maria Tănase (n. 25 septembrie 1913, Bucureşti - d. 22 iunie 1963) a fost o mare cântăreaţă română de muzică populară.
S-a născut în Bucureşti (mahalaua Cărămidarilor), ca al treilea copil al Anei Munteanu, originară din comuna Cârţa, judeţul Sibiu, şi al florarului Ion Coandă Tănase, din satul oltenesc Mierea Birnicii, de pe valea Amaradiei. De mică a venit în contact cu cântecul, atât mama cât şi tatăl fiind mari iubitori ai cântecului popular şi ai muzicii în general. Apare pe scenă, pentru prima dată, în anul 1921 pe scena Căminului Cultural "Cărămidarii de Jos" din Calea Piscului, la serbarea de sfârşit de an a Şcolii primare nr. 11, Tăbăcari, apoi pe scena Liceului "Ion Heliade Rădulescu", unde a frecventat doar cursul inferior, fiind nevoită să se retragă pentru a lucra, alături de părinţii săi, la grădină. Mai târziu, cu ajutorul gazetarului Sandu Eliad pătrunde în atmosfera unui cenaclu al tinerilor intelectuali, ai carui membri o vor sfătui să-şi valorifice însuşirile artistice şi să urce pe scenă. Debutul va avea loc la teatrul de revistă condus de Constantin Tănase. Apare pentru prima dată pe 2 iunie 1934 în revista "Cărăbuş-Express" cu pseudonimul, dăruit de Constantin Tănase, Mary Atanasiu.
A devenit celebră abia în anul 1938, când a înregistrat primele cântece pentru Societatea Româna de Radio, care însă au fost distruse în 1940 de Garda de Fier, sub pretextul că distorsionau folclorul românesc autentic. Adevăratul motiv al acestei mişcări antisemite a fost faptul că în cercul de prieteni ai Mariei Tănase se găseau şi o serie de intelectuali evrei, ca etnologul Harry Brauner (fratele pictorului Victor Brauner) şi jurnalistul Ştefan Roll.
În anul 1940, după cooptarea la guvernare a Mişcării Legionare, muzica de petreceri, populară, a fost interzisă la difuzare pe terase, grădini etc. Era decretat doliu naţional, "Regimul Pompelor Funebre". În acea perioadă, unii difuzori nu au respectat interdicţia impusă de noul guvern, astfel încât au fost distruse cu toporul multe înregistrări ale Mariei Tănase, de către legionari zeloşi. Legenda spune că din discurile Mariei Tănase sparte şi-au făcut ţigăncile piepteni, ce se vindeau pe margine de drum. Atunci au fost sparte şi matriţe ale casei de discuri Columbia, de pe Calea Victoriei. Pretextul interdicţiei muzicii ei o perioada de timp poate fi şi povestirea potrivit căreia Maria Tănase, fiind o mare amatoare de şah, îsi teroriza partenerii de joc jucând goală, fapt pe care îl povesteşte la un moment dat Constantin Brâncuşi.
În anul 1955, a primit "Premiul de Stat" iar în anul 1957 a primit titlul de "Artist emerit".
În anul 1963, Maria Tănase a aflat în timpul unui turneu că avea cancer la sân şi că ar mai fi o şansă să scape dacă întrerupe turneul şi se operează urgent. Pe 19 iunie 1963 a avut ultimul spectacol, la Hunedoara. Pe 22 iunie 1963, în casa natală, Maria Tănase era pe patul de moarte. Erau lângă ea şi tatăl ei, Ion Tănase, şi soţul ei, medicul Sachelarie. La ora 14:10 a deschis ochii şi s-a uitat în jur ca la ceva străin şi apoi a închis ochii pentru totdeauna.

Eppur si muove

21 iunie 1633 - omul de ştiinţă italian Galileo Galilei este găsit vinovat de către Inchiziţie de „bănuită erezie“ pentru apărarea opiniei heliocentrice copernicane, în care se crede că Pământul şi alte planete orbitează în jurul Soarelui. Deşi a fost forţat în a renega public opinia heliocentrică, pedepsei sale i s-a adăugat şi o perioadă nelimitată de arest la domiciliu.
Galileo Galilei (15 februarie 1564, Pisa - 8 ianuarie 1642, Florenţa) a fost un astronom, filosof şi fizician italian. Considerat "părinte" al ştiinţei moderne, Galileo Galilei a fost gânditorul care a deschis o eră nouă în cercetarea ştiinţifică, bazată nu numai pe observaţia directă a naturii, dar şi pe informaţiile date de mijloacele tehnice de investigaţie.
Galileo începe în 1574 să studieze literatura şi logica la Florenţa, apoi - la dorinţa tatălui său - se înscrie în 1581 la facultatea de Medicină a Universităţii din Pisa, disciplină care nu-i stimulează însă interesul. Se întoarce la Florenţa, unde dezvoltă o pasiune deosebită pentru Mecanică, începând să construiască diverse maşini complicate, aprofundează matematica şi face studii de fizică sub îndrumarea lui Ostilio Ricci. Pornind de la studiul principiului lui Arhimede, constrieşte în 1586 o "balanţă hidrostatică" pentru determinarea greutăţii specifice a unui corp. În 1589 este numit la conducerea catedrei de Matematică a Universităţii din Pisa, unde va rămâne până în 1592. Întreprinde studii asupra căderii corpurilor şi publică lucrarea "De Motu" ("Despre mişcare").
În 1593, Galileo este chemat la Universitatea din Padova, unde i se oferă prestigioasa catedră de Matematică, Geometrie şi Astronomie. Aici va rămâne până în anul 1610. În această perioadă începe să se intereseze de teoria lui Copernic asupra mişcării planetelor, folosindu-se de un telescop construit în Olanda, pe care el îl va perfecţiona. În 1609 publică lucrarea "Nuova astronomia" ("Astronomia nouă"), care conţine primele două legi ale mişcării planetelor. La Padova, cu un nou instrument, face observaţii asupra lunii, iar la 7 ianuarie 1610 observă mici "stele" luminoase în vecinătatea planetei Jupiter şi constată că este vorba de sateliţi ai planetei, cărora le dă numele de "Astri Medicei", în onoarea lui Cosimo de Medici, marele duce al Toscanei.
Descoperirea unui centru de gravitaţie în afara pământului contrazice teoria lui Ptolemeu asupra cosmosului şi intră în conflict cu doctrina aristoteliană, acceptată oficial de Biserica Catolică. Inchiziţia ecleziastică stigmatizează drept eretică această reprezentare cosmologică şi îi interzice lui Galileu să-şi susţină teoriile. Lucrările lui sunt "puse la index", împreună cu publicaţia lui Copernic, "De Revolutionibus Orbium Coelestium". Galileo încearcă să împace teoria lui Ptolemeu cu cea a lui Copernic, demonstrând totuşi superioritatea celei din urmă în lucrarea "Dialogo sui due Massimi Sistemi del Mondo", publicată în 1632 la Florenţa. Ajunsă în mâinile papei Urban al VIII-lea, acesta interzice difuzarea lucrării şi intentează un proces al Inchiziţiei împotriva lui Galileo. Bătrân şi bolnav, Galileo este chemat în 1633 la Roma în faţa tribunalului inchizitorial. Ameninţat cu tortura şi umilit, este silit să abjure public ideea că pământul se roteşte în jurul soarelui. Se spune că, printre dinţi, ar fi şoptit: "Eppur si muove" ("Şi totuşi se mişcă"). Scăpat de arderea pe rug, este condamnat la închisoare pe viaţă, pedeapsă comutată apoi în arest domiciliar în casa sa din Arcetri, din vecinătatea Florenţei. Moare la Florenţa la 8 ianuarie 1642, înconjurat de câţiva discipoli, care i-au rămas credincioşi. Este înmormântat în biserica Santa Croce din Florenţa, într-un mausoleu al marilor personalităţi ale Italiei.

Se pune astfel problema dacă este mai bine să fii iubit decât temut, sau invers

Niccolò Machiavelli (1469-1527) este primul mare filosof politic al Renaşterii, cunoscut în special pentru faimoasa sa lucrare „Principele”.
Născut în Florenţa, la 3 mai 1469, Machiavelli a intrat în serviciul guvernului în calitate de contabil şi a cunoscut succesul după proclamarea Republicii Florentine, în 1498. A fost secretar al consiliului de zece oameni care conduceau negocierile diplomatice şi supravegheau operaţiunile militare ale republicii. Printre însărcinările sale s-au numărat vizitele la suveranul francez (în 1504, 1510-1511), la Sfântul Scaun (1506), şi la împăratul german (1507-1508). În timpul misiunilor sale diplomatice a cunoscut mulţi dintre principii italieni şi a putut să le studieze strategiile politice, în special cele ale lui Cesare Borgia, care era preocupat, la vremea respectivă, de extinderea posesiunilor sale în Italia centrală. Din 1503 până în 1506, Machiavelli a reorganizat apărarea militară a Republicii Florentine. Deşi, în această perioadă, armatele de mercenari erau folosite în mod curent, a preferat să se bazeze doar pe recrutarea de localnici pentru asigurarea unei apărări permanente şi patriotice a bunurilor publice. În 1512, când familia florentină Medici a recâştigat puterea asupra Florenţei şi republica a fost dizolvată, Machiavelli a fost destituit din funcţie şi arestat pentru scurt timp, fiind învinuit de o presupusă conspiraţie împotriva noii puteri. După eliberarea sa, s-a retras pe un domeniu de lângă Florenţa, unde şi-a scris cele mai importante lucrări. În ciuda încercărilor sale de a câştiga încrederea casei de Medici, nu şi-a a recâştigat niciodată poziţia înaltă pe care o deţinuse în cadrul guvernului. Când republica a fost reinstaurată pentru scurt timp, în 1527, a fost suspectat de mulţi republicani că ar susţine casa Medici. În acelaşi an, a murit în Florenţa, la 21 iunie.

Kogălniceanu: N-aş schimba săraca Moldovă nici pentru întâiul tron din lume

Mihail Kogălniceanu (n. 6 septembrie 1817, Iaşi – d. 20 iunie 1891, Paris) a fost un om politic, gazetar şi scriitor român.
"N-aş schimba săraca Moldovă nici pentru întâiul tron din lume", afirma la Luneville, în Franţa, Mihail Kogălniceanu, cel care se considera, pe bună dreptate, „un adevărat fiu al secolului al XIX lea”. A fost istoric, scriitor, ziarist, om politic, prim-ministru şi, mai tarziu, ministru de externe. A jucat un rol important în Revoluţia de la 1848 şi în lupta pentru Unirea Principatelor Române.
Personalitate fascinantă a epocii moderne, spirit pasionat şi comprehensiv, Mihail Kogălniceanu se situează în fruntea celor mai talentaţi reprezentanţi ai generaţiei paşoptiste. Era urmaş al răzeşilor de pe Kogălnic. Asta nu l-a împiedicat în niciun fel să facă studii strălucite în Franţa şi Germania. În 1839, redactează "Foaea sătească a prinţipatului Moldovei", publicaţie nevinovată cu efecte modeste, dar sigure. În mai 1840 a anunţat apariţia a şase tomuri din Letopiseţele Valahiei şi Moldaviei şi, în acelaşi an a pregătit apariţia unei publicaţii de documentaţie istorică, intitulată „Arhiva românească”. Publicaţia a apărut în 1841. La nouă ani de la Revoluţia din 1848, Kogălniceanu participă ca deputat de Dorohoi la adunarea ad-hoc de la Iaşi unde este chemat să se pronunţe în privinţa Unirii. Sfetnic al domnitorului Al.I.Cuza, ministru, apoi prim-ministru al României, în perioada 1863 – 1865, Kogălniceanu a avut un rol hotărâtor în adoptarea unor reforme cruciale. Ca ministru de externe al ţării în 1867 şi în perioada 1877–1878, Mihai Kogălniceanu şi-a legat numele de actul proclamării independenţei de stat a României.
A fost înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iaşi.

Cea mai lungă domnie a unui monarh britanic

20 iunie 1837 - Victoria devine regină a Marii Britanii.
Victoria Alexandrina I (n. 24 mai 1819, Londra - d. 22 ianuarie 1901, Isle of Wight), a fost regina Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei din 1837 până în 1901, împărăteasa Indiilor din 1877 până în 1901 şi stăpâna celor 28 de colonii britanice. A domnit mai mult de 63 de ani, cea mai lungă domnie a unui monarh britanic şi a fost ultimul monarh al Casei de Hanovra.
Regina Victoria s-a născut la 24 mai 1819, în palatul Kensington din Londra. Tatăl său, Ducele de Kent şi Strathearn, Eduard, a fost al patrulea fiu al regelui George III iar mama, prinţesa Victoria Maria Louise din dinastia Saxe-Coburg-Gotha. La numai opt luni, tânăra prinţesă rămâne orfană după moartea tatălui ei, Eduard, urmând ca cea mai mare parte a adolescenţei să şi-o petreacă izolată în palatul Windsor, departe de curiozitatea opiniei publice. Aflată sub stricta supraveghere a mamei sale, Maria Louisa, micuţa Victoria trăieşte o copilărie ferită de problemele politice ale acelei vremi.
Soarta face ca atenţia întregului regat să se concentreze asupra ei după moartea regelui George al IV-lea, în anul 1830, urmată de scurta domnie a regelui Wilhelm al IV-lea.
Mereu activă şi autoritară, bătrâna Victoria este considerată un simbol al Angliei imperialiste şi orgolioase prin tradiţiile ei în întreaga lume. "Jubileul de diamant" din anul 1897 rămâne marcat în istorie prin manifestaţii de entuziasm popular. Domnia sa reprezinta apogeul puterii mondiale a Marii Britanii. La începutul anului 1901, clopotele catedralei Saint-Paul străpung cerul plumburiu al Londrei cu glasurile lor de jale. Regina a încetat din viaţă şi este înmormântată la Windsor.
"Era victoriană" rămâne înscrisă cu majuscule în istoria Marii Britanii, epocă înfloritoare atât din punct de vedere economic, cât şi cultural.

HARFILA și-a tras website

http://harfila.ro * http://harfila.ro * http://harfila.ro

Expoziția "MARTINEL 2009 - MICIMACKÓ 2009"

Cronicarul optimistului

George Călinescu (n. 19 iunie 1899, Bucureşti - d. 12 martie 1965, Otopeni) a fost un critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii şi literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după alţii doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai importanţi critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu. Îşi semnează întotdeauna articolele cu pseudonimul G. Călinescu, după o modă destul de răspândită în perioada interbelică.
Pe 19 iunie 1899, se naşte la Bucureşti Gheorghe Vişan, fiul Mariei Vişan. Copilul e crescut de impiegatul C.F.R. Constantin Călinescu şi de soţia sa, Maria, în casa cărora mama băiatului lucra ca menajeră. Familia Călinescu, împreună cu „femeia în casă” şi copilul, se mută la Botoşani, apoi impiegatul Călinescu este transferat la Iaşi. Aici Gheorghe Vişan (viitorul scriitor) e înscris la Şcoala „Carol I”, de pe lângă Liceul Internat. În 1907, Maria Vişan (mama sa naturală) acceptă ca soţii Călinescu, care nu aveau copii, să-l înfieze. De acum, se va numi Gheorghe Călinescu. Se muta la Bucureşti în 1908. În copilărie nu a excelat cu nimic, s-a lăsat învăluit în aura mediocrităţii.
Intelectual cu idei de stânga, dar care în timpul dictaturii regelui Carol al doilea publica în Revista Fundaţiilor Regale ode ditirambice la adresa monarhului, Călinescu a aderat, după abdicarea regelului Mihai şi instaurarea comunismului, în 1947 la noua ideologie, surâzându-i, bineînţeles, avantajele practice obţinute de pe urma acestei adeziuni.
A făcut mai multe călătorii de documentare în Uniunea Sovietică (Kiev, Moscova, Leningrad, 1949) şi în China comunistă (Am fost în China nouă, 1953) , publicându-şi impresiile de călătorie în aceste două volume.
Perioada aceasta poate fi subdivizată în trei etape:
1. Perioada anilor 1948-1953, când criticul si istoricul literar va fi atacat şi marginalizat. În acelaşi timp este îndepărtat de la catedră şi exilat la Institutul de Teorie Literară şi Folclor, creat special pentru el, devenit abia după 1965 Institutul de Istorie şi teorie literară-George Călinescu. Devine membru al Academiei Republicii Populare Române din 1949.
2. Perioada 1953-1956, anii destalinizării, anii dezgheţului hruşciovian. România era însă condusă de Gheorghiu-Dej, un lider cu vederi staliniste care nu se grăbeşte să urmeze exemplul colegului său sovietic Hruşciov şi să denunţe crimele comise în epoca stalinistă, de fapt să se autodenunţe.
Aceste evenimente politice îl găsesc pe G. Călinescu în faza încercării de creaţie a unor opere în stilul epocii, dar limbajul trădează imposibilitatea unei adaptări totale la stereotipiile din limba de lemn, stil adoptat de majoritatea contemporanilor săi. Se pare însă că mai marii vremii nu i-au apreciat aceste tentative de aliniere, fiind totuşi considerat un conservator, un intelectual cu idei retrograde.
În anul 1953 îi apare romanul Bietul Ioanide iar începând cu 1956 reintră în viaţa literarã printr-o rubricã permanentã (Cronica optimistului) ţinută în săptămânalul cultural Contemporanul.
3. Începând cu anii 1955-1956 şi până la moarte (12 martie 1965), el va fi „reabilitat” şi se vor formula numai aprecieri pozitive privind angajarea sa civică, activitatea sa de intelectual democrat din perioada interbelică. Îşi retipăreşte aproape întreaga operă, cu excepţia Istoriei sale monumentale, care este republicată în anii 80 de asistentul său, devenit între timp profesor, Alexandru Piru, este înconjurat de onoruri, e premiat şi omagiat.

Pascal: Dumnezeu există pentru că este cel mai bun pariu

Blaise Pascal (19 iunie 1623 - 19 august 1662) a fost un matematician, fizician şi filosof francez având contribuţii în numeroase domenii ale ştiinţei, precum construcţia unor calculatoare mecanice, consideraţii asupra teoriei probabilităţilor, studiul fluidelor prin clarificarea conceptelor de presiune şi vid. În urma unei revelaţii religioase în 1654, Pascal abandonează matematica şi ştiinţele exacte şi îşi dedică viaţa filozofiei şi teologiei.
În onoarea contribuţiilor sale în ştiinţă numele Pascal a fost dat unităţii de măsură a presiunii, precum şi unui limbaj de progamare.
S-a născut în Clermont la 19 iunie 1623 (acum Clermont-Ferrand), în regiunea Auvergne din Franţa. Blaise Pascal a fost al treilea copil al lui Etienne Pascal şi singurul său fiu. Mama lui Blaise a murit când acesta avea doar trei ani, micul Blaise fiind foarte afectat de această pierdere. În 1632, Etienne şi cei patru copii ai săi au părăsit Clermont pentru a se stabili la Paris, iar tatăl, un matematician cu vederi mai neortodoxe asupra educaţiei, a stabilit că Blaise nu va învăţa nimic despre matematică până la vârsta de 15 ani. Impulsionat de această interdicţie, la vârsta de 12 ani, Blaise a început să înveţe geometrie de unul singur, descoperind că „suma unghiurilor unui triunghi este egală cu 2 unghiuri drepte“. Când a aflat tatăl său, s-a îmbunat şi i-a permis lui Blaise să aibă o copie a „Elementelor“ lui Euclid.
La vârsta de 14 ani, Blaise Pascal a început să-l însoţească pe tatăl său la întrunirile lui Mersenne de la Paris, la care participau Roberval, Auzout, Mydorge, Desargues, ultimul devenind un model pentru tânărul Pascal. Pe la vârsta de 16 ani, Blaise a prezentat la aceste întruniri câteva teoreme despre geometria proiectivă, incluzând hexagonul mistic al lui Pascal.
În decembrie 1639, familia Pascal a părăsit Parisul pentru a locui la Rouen unde Etienne a fost numit colector de taxe pentru Normadia de Sus şi unde Blaise publică în februarie 1640 Essay on Conic Sections (Eseu despre secţiunile conice). După ce a lucrat 3 ani, între 1642 şi 1645, Pascal a inventat primul calculator mecanic, Pascaline pentru a-l ajuta pe tatăl său în munca sa de colector de taxe.
În 1646 tatăl său s-a rănit la picior şi a trebuit să se recupereze acasă, în grija a doi fraţi mai tineri dintr-o mişcare religioasă, care au avut o influenţă asupra tânărului Pascal care a devenit profund religios. Tot din această perioadă datează şi primele încercări de studii asupra presiunii atmosferice, iar in 1647 demonstrează că vidul există, după ce la 25 septembrie el şi Descartes s-au contrazis asupra acestui adevăr. În 1648 Pascal a observat că presiunea atmosferei scade cu înălţimea şi a dedus că vidul există deasupra atmosferei.
În septembrie 1651, Etienne Pascal moare, iar într-o scrisoare adresată uneia din surori dă un adânc înţeles creştin morţii în general şi morţii tatălui său în particular, idei care formează baza pentru lucrării sale filozofice ulterioare, Les pensées.
Din mai 1653, Pascal scrie Récit de la grande expérience de l'équilibre des liqueurs (Tratat despre echilibrul lichidelor) în care explică legea presiunii. În urma corespondenţei cu Fermat din vara anului 1654 a pus bazele teoriei probabilităţii. În această perioadă are şi probleme de sănătate, dar continuă lucrul până în octombrie 1654. Pe 23 noiembrie 1654, în urma unei experienţe religioase îşi dedică viaţa Creştinătăţii.
După această dată, Pascal face vizite la mănăstirea Jansenistă Port-Royal des Champs la 30 de km sud-vest de Paris şi publică lucrări anonime reunite în Lettres provinciales, în 1656. Între 1656 şi 1658 scrie Les pensées, cea mai cunoscută lucrare teologică a lui Pascal.
Moare la 39 de ani pe 19 August 1662, în urma extinderii tumorii maligne din stomac şi este înmormântat St. Étienne-du-Mont în Paris.

Adversar al „formelor fără fond“

Titu Liviu Maiorescu (n. 15 februarie 1840, Craiova - d. 18 iunie 1917, Bucureşti) a fost academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filosof, pedagog, politician şi scriitor român, prim-ministru al României între 1912 şi 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române, personalitate remarcabilă a României sfârşitului secolului al XIX-lea şi începutului secolului XX. Maiorescu este autorul celebrei teorii sociologice a formelor fără fond, baza Junimismului politic şi "piatra de fundament" pe care s-au construit operele lui Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale sau Ioan Slavici.
Titu Maiorescu (numele său complet era Titu Liviu Maiorescu) s-a născut la Craiova, la 15 februarie 1840. Mama lui Titu Maiorescu, n. Maria Popazu, este sora cărturarului episcop al Caransebeşului, Ioan Popazu. Familia Popazu era de la Vălenii de Munte şi, se pare, de origine aromână. Tatăl său, Ioan Maiorescu, fiu de ţăran transilvănean din Bucerdea Grânoasă, se numea de fapt Trifu, dar îşi luase numele de Maiorescu pentru a sublinia înrudirea cu Petru Maior. Teolog prin formaţie (cu studii la Blaj, Pesta, Viena), Ioan Maiorescu se dovedi un liber cugetător. Profesor la Cernăuţi, Craiova, Iaşi, Bucureşti, el rămâne o figură luminoasă a epocii de formare a învăţământului românesc modern. Ioan Maiorescu a fost inspector al şcolilor din Oltenia, profesor la Şcoala Centrală din Craiova. În timpul revoluţiei de la 1848 a stabilit legătura dintre revoluţionarii munteni şi ardeleni şi a activat ca agent al Guvernului provizoriu lângă Dieta germană din Frankfurt. În acest timp, familia lui, constând din soţia, Maria, născută Popasu, şi cei doi copii, Emilia şi Titu, a călătorit la Bucureşti, Braşov, Sibiu şi Blaj, rămânând mai mult timp la Braşov, unde viitorul critic urmează clasa întâi a gimnaziului românesc. Stabilit la Viena, Ioan Maiorescu scrie în ziarele austriece articole despre români şi redactează memorii în legătură cu problema românească. Revenit în ţară după Unire, a îndeplinit funcţiile de preşedinte al Obşteştii Epitropii, de director al Comisiei Centrale a Principatelor Unite, profesor la „Sfântul Sava“, director al Eforiei Instrucţiunii Publice şi profesor la Şcoală Superioară de Litere din Bucureşti.

194 de ani de la bătălia de la Waterloo

Waterloo (valonă Waterlô) este o comună francofonă din regiunea Valonia din Belgia. Localitatea este celebră datorită Bătăliei de la Waterloo ce a avut loc aici la 18 iunie 1815 şi a opus armatelor lui Napoleon Bonaparte o coaliţie anglo-prusacă, bătălie soldată cu înfrângerea definitivă a lui Napoleon.
Datorită coloniştilor belgieni din SUA, mai există două localităţi cu numele Waterloo: una în Wisconsin, alta în Michigan.
Satul Waterloo s-a separat de Braine-l'Alleud la 18 decembrie 1795, devenind comună separată. La 1 ianuarie 1977 s-a făcut o reîmpărţire teritorială între cele două comune. Din punct de vedere cultural-lingvistic, Braine-l'Alleud a fost întotdeauna de cultură romană, pe când Waterloo de cultură germanică. Din cauza faptului că o vreme îndelungată Waterloo a fost lipit de Braine-l'Alleud, prima s-a francizat. De aceea în ziua de astăzi face parte din Valonia, chiar dacă se află exact la hotarul cu Flandra.
În secolul al XII-lea, schitul de la Forest deţinea moşii la Waterloo, lucru confirmat în 1245 de către papa Inocenţiu al IV-lea. În 1410, ducele Brabantului Antoniu de Burgundia dădea voie ca pe păşunea satului să pască animalele lui: 30 de vaci, 12 cai, 2 iepe şi 25 de porci. Apoi păşunea a fost vândută cu bani grei. Ferma a fost lovită în parte în timpul bătăliei de la 18 iunie 1815, apoi nimicită în 1818.
Călugării ospitalieri au avut şi ei moşii la Waterloo pe Muntele Saint-Jean. Aceştia au zidit clădiri importante, care au servit la îngrijirea răniţilor din timpul bătăliei. Ducele de Wellington şi-a stabilit cartierul general în mijlocul satului, dar bătălia s-a dat pe Muntele Saint-Jean.
Satul a fost agricol. După nişte date din 1819 se pare că pământurile cunoşteau cultura alternativă repartizată pe patru ani. În aceeaşi vreme existau la Waterloo o moară de vânt, două berării şi o distilerie. În 1838 s-a pus pe picioare fabrica de zahăr şi una de produse chimice. În 1896 se aflau încă cinci săpunării, o ţesătorie, trei ateliere de căciulărie, un atelier de tipărire pe pânză, cinci întreprinderi de zidărie.
În 1970, din 17.764 de locuitori ai comunei, 4.217 erau muncitori în industrie.
La Waterloo se află Butte du Lion, cu un momument în vârf, ridicat în cinstea bătăliei din 1815.

In memorian OLTCIT

17 iunie 1977 - inaugurarea lucrărilor de construcţie a uzinei de autoturisme de mic litraj „Oltcit” de la Craiova (cooperare româno-franceză).
Oltcit Craiova a apărut în urma unui parteneriat între autorităţile comuniste şi producătorul francez de automobile Citroën. Astfel, un an mai târziu (1977) la Craiova începe construcţia unei fabrici moderne pentru construcţia unui automobil de dimensiuni mici.
În fabrică s-au produs patru versiuni:
* Club - echipat cu un motor de 1129 cm³ şi o cutie în 4 trepte
* Special - echipat cu motorul de Visa şi LMA, de 652 cm³
* Axel 12 TRS - dotat iniţal cu un motor de 1200 cm³, dar a fost înlocuit cu un motor de 1299 cm³ şi o cutie de viteze în 5 trepte; a fost un automobil destinat exportului în Franţa, Olanda, Belgia, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Iugoslavia, Argentina, Uruguay, Paraguay, Ecuador, Venezuela, Costa Rica, Columbia, Siria, Iordania, Egipt, Turcia, Bulgaria
* Club 12 CS - disponibil din 1993, camionetă cu două locuri; motor de 1299 cm³ şi o cutie de viteze în 5 trepte, cu rapoarte care favorizează puterea
După 1989, producţia continuă sub numele de Oltcit până în 1994, când numele este schimbat în Oltena (totodată este modificată şi sigla); producţia acestor versiuni a continuat până la semnarea contractului cu compania Daewoo, când are loc o altă preschimbare a numelui din Oltena în Rodae.
În noiembrie 1994, Daewoo a înfiinţat o linie de producţie în România, devenind cel mai important investitor străin al ţării, prin înfiinţarea unei societăţi mixte, creată de Automobile Craiova şi grupul sud-coreean Daewoo. Această fabrică, cu un nivel egal cu cele vestice, a fost construită pentru producerea a mai mult de 100.000 de vehicule/an.