%20Agong%20ER%20-%20Copy.jpg)
George Călinescu (n. 19 iunie 1899, Bucureşti - d. 12 martie 1965, Otopeni) a fost un critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii şi literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după alţii doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai importanţi critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu. Îşi semnează întotdeauna articolele cu pseudonimul G. Călinescu, după o modă destul de răspândită în perioada interbelică.
Pe 19 iunie 1899, se naşte la Bucureşti Gheorghe Vişan, fiul Mariei Vişan. Copilul e crescut de impiegatul C.F.R. Constantin Călinescu şi de soţia sa, Maria, în casa cărora mama băiatului lucra ca menajeră. Familia Călinescu, împreună cu „femeia în casă” şi copilul, se mută la Botoşani, apoi impiegatul Călinescu este transferat la Iaşi. Aici Gheorghe Vişan (viitorul scriitor) e înscris la Şcoala „Carol I”, de pe lângă Liceul Internat. În 1907, Maria Vişan (mama sa naturală) acceptă ca soţii Călinescu, care nu aveau copii, să-l înfieze. De acum, se va numi Gheorghe Călinescu. Se muta la Bucureşti în 1908. În copilărie nu a excelat cu nimic, s-a lăsat învăluit în aura mediocrităţii.
Intelectual cu idei de stânga, dar care în timpul dictaturii regelui Carol al doilea publica în Revista Fundaţiilor Regale ode ditirambice la adresa monarhului, Călinescu a aderat, după abdicarea regelului Mihai şi instaurarea comunismului, în 1947 la noua ideologie, surâzându-i, bineînţeles, avantajele practice obţinute de pe urma acestei adeziuni.
A făcut mai multe călătorii de documentare în Uniunea Sovietică (Kiev, Moscova, Leningrad, 1949) şi în China comunistă (Am fost în China nouă, 1953) , publicându-şi impresiile de călătorie în aceste două volume.
Perioada aceasta poate fi subdivizată în trei etape:
1. Perioada anilor 1948-1953, când criticul si istoricul literar va fi atacat şi marginalizat. În acelaşi timp este îndepărtat de la catedră şi exilat la Institutul de Teorie Literară şi Folclor, creat special pentru el, devenit abia după 1965 Institutul de Istorie şi teorie literară-George Călinescu. Devine membru al Academiei Republicii Populare Române din 1949.
2. Perioada 1953-1956, anii destalinizării, anii dezgheţului hruşciovian. România era însă condusă de Gheorghiu-Dej, un lider cu vederi staliniste care nu se grăbeşte să urmeze exemplul colegului său sovietic Hruşciov şi să denunţe crimele comise în epoca stalinistă, de fapt să se autodenunţe.
Aceste evenimente politice îl găsesc pe G. Călinescu în faza încercării de creaţie a unor opere în stilul epocii, dar limbajul trădează imposibilitatea unei adaptări totale la stereotipiile din limba de lemn, stil adoptat de majoritatea contemporanilor săi. Se pare însă că mai marii vremii nu i-au apreciat aceste tentative de aliniere, fiind totuşi considerat un conservator, un intelectual cu idei retrograde.
În anul 1953 îi apare romanul Bietul Ioanide iar începând cu 1956 reintră în viaţa literarã printr-o rubricã permanentã (Cronica optimistului) ţinută în săptămânalul cultural Contemporanul.
3. Începând cu anii 1955-1956 şi până la moarte (12 martie 1965), el va fi „reabilitat” şi se vor formula numai aprecieri pozitive privind angajarea sa civică, activitatea sa de intelectual democrat din perioada interbelică. Îşi retipăreşte aproape întreaga operă, cu excepţia Istoriei sale monumentale, care este republicată în anii 80 de asistentul său, devenit între timp profesor, Alexandru Piru, este înconjurat de onoruri, e premiat şi omagiat.
Pe 19 iunie 1899, se naşte la Bucureşti Gheorghe Vişan, fiul Mariei Vişan. Copilul e crescut de impiegatul C.F.R. Constantin Călinescu şi de soţia sa, Maria, în casa cărora mama băiatului lucra ca menajeră. Familia Călinescu, împreună cu „femeia în casă” şi copilul, se mută la Botoşani, apoi impiegatul Călinescu este transferat la Iaşi. Aici Gheorghe Vişan (viitorul scriitor) e înscris la Şcoala „Carol I”, de pe lângă Liceul Internat. În 1907, Maria Vişan (mama sa naturală) acceptă ca soţii Călinescu, care nu aveau copii, să-l înfieze. De acum, se va numi Gheorghe Călinescu. Se muta la Bucureşti în 1908. În copilărie nu a excelat cu nimic, s-a lăsat învăluit în aura mediocrităţii.
Intelectual cu idei de stânga, dar care în timpul dictaturii regelui Carol al doilea publica în Revista Fundaţiilor Regale ode ditirambice la adresa monarhului, Călinescu a aderat, după abdicarea regelului Mihai şi instaurarea comunismului, în 1947 la noua ideologie, surâzându-i, bineînţeles, avantajele practice obţinute de pe urma acestei adeziuni.
A făcut mai multe călătorii de documentare în Uniunea Sovietică (Kiev, Moscova, Leningrad, 1949) şi în China comunistă (Am fost în China nouă, 1953) , publicându-şi impresiile de călătorie în aceste două volume.
Perioada aceasta poate fi subdivizată în trei etape:
1. Perioada anilor 1948-1953, când criticul si istoricul literar va fi atacat şi marginalizat. În acelaşi timp este îndepărtat de la catedră şi exilat la Institutul de Teorie Literară şi Folclor, creat special pentru el, devenit abia după 1965 Institutul de Istorie şi teorie literară-George Călinescu. Devine membru al Academiei Republicii Populare Române din 1949.
2. Perioada 1953-1956, anii destalinizării, anii dezgheţului hruşciovian. România era însă condusă de Gheorghiu-Dej, un lider cu vederi staliniste care nu se grăbeşte să urmeze exemplul colegului său sovietic Hruşciov şi să denunţe crimele comise în epoca stalinistă, de fapt să se autodenunţe.
Aceste evenimente politice îl găsesc pe G. Călinescu în faza încercării de creaţie a unor opere în stilul epocii, dar limbajul trădează imposibilitatea unei adaptări totale la stereotipiile din limba de lemn, stil adoptat de majoritatea contemporanilor săi. Se pare însă că mai marii vremii nu i-au apreciat aceste tentative de aliniere, fiind totuşi considerat un conservator, un intelectual cu idei retrograde.
În anul 1953 îi apare romanul Bietul Ioanide iar începând cu 1956 reintră în viaţa literarã printr-o rubricã permanentã (Cronica optimistului) ţinută în săptămânalul cultural Contemporanul.
3. Începând cu anii 1955-1956 şi până la moarte (12 martie 1965), el va fi „reabilitat” şi se vor formula numai aprecieri pozitive privind angajarea sa civică, activitatea sa de intelectual democrat din perioada interbelică. Îşi retipăreşte aproape întreaga operă, cu excepţia Istoriei sale monumentale, care este republicată în anii 80 de asistentul său, devenit între timp profesor, Alexandru Piru, este înconjurat de onoruri, e premiat şi omagiat.
No comments:
Post a Comment