%20Agong%20ER%20-%20Copy.jpg)
Tunelul Canalului Mânecii (în engleză Channel Tunnel, "Tunelul Canalului", în franceză Tunnel sous la Manche, "Tunelul pe sub Canalul Mânecii") este un tunel feroviar submarin, lung de 50 km, care leagă vestul Franţei cu sud-estul Angliei, pe sub Canalul Mânecii. Tunelul a fost construit în cooperare de guvernele Regatului Unit şi Franţei. Este al doilea tunel feroviar ca lungime din lume, depăşit fiind doar de tunelul japonez Seikan.
Traversarea maşinilor, autocarelor, motocicletelor şi camioanelor este asigurată de navete feroviare şi durează aproximativ 35 de minute de la peron la peron. Transportul călătorilor este asigurat de compania Eurostar, care utilizează trenuri de tip TGV modificate pentru a se adapta specificului tunelului şi reţelei britanice (alimentare prin a treia şină).
Săpat în stratul de cretă albastră, la o adâncime medie de 40 m sub fundul mării (107,3 m adâncime maximă), tunelul este format de fapt din trei galerii:
* două tuneluri feroviare, câte unul pentru fiecare sens, cu un diametru util de 7,6 m;
* o galerie de serviciu lată de 4,8 m, prin care circulă vehicule speciale.
Cele 3 galerii sunt legate la fiecare 375 de metri prin culoare de comunicaţie. Acest sistem a permis evacuarea călătorilor cu ocazia incendiului din 18 noiembrie 1996. Aceste culoare asigură şi aerisirea tunelului. Aerul este introdus în galeria de serviciu pe la capete şi este împins în tunelurile feroviare prin clapete uni-direcţionale, ceea ce împiedică pătrunderea fumului de la un eventual incendiu în galeria de serviciu. Există şi ţevi între cele două tunele feroviare, pentru a permite aerului să se mişte, reducând astfel rezistenţa la înaintare.La fiecare treime a parcursului subteran există legături între cele două tunelrui feroviare, pentru a permite izolarea unei secţiuni a tunelului în caz de necesitate. În aceste puncte, galeria de serviciu este plasată lângă cele două tuneluri.
Din motive de securitate, tunelurile feroviare sunt iluminate de 20.000 de neoane şi au un trotoar continuu pe partea dinspre galeria de serviciu, pentru a asigura evacuarea rapidă a călătorilor. Există antene care asigură comunicaţia radio cu suprafaţa.
Construcţia tuneleului a costat aproximativ 105 miliarde de franci francezi (16 miliarde de euro), asiguraţi de investitori privaţi care au pierdut 87,2% din sumă la cursul curent al acţiunii.
Terminalul francez al tunelului a fost conceput de arhitectul Paul Andreu.
Galeriile britanică şi franceză, care fuseseră săpate cu ajutorul măsurătorilor cu laser, s-au întâlnit prima dată pe 30 octombrie 1990, printr-o mică gaură în galeria de serviciu. Diferenţa între centrul celor două tuneluri era de doar 358 mm orizontal şi 58 mm vertical. Când cele două tunele au fost unite complet, pe 1 decembrie 1990, a fost prima dată în ultimii 8.500 de ani când se putea merge pe uscat între Anglia şi Franţa. Tunelul a fost inaugurat oficial de către Regina Elisabeta a II-a şi preşedintele francezt François Mitterrand in cadrul unei ceremonii în Calais pe 6 mai 1994.
Traversarea maşinilor, autocarelor, motocicletelor şi camioanelor este asigurată de navete feroviare şi durează aproximativ 35 de minute de la peron la peron. Transportul călătorilor este asigurat de compania Eurostar, care utilizează trenuri de tip TGV modificate pentru a se adapta specificului tunelului şi reţelei britanice (alimentare prin a treia şină).
Săpat în stratul de cretă albastră, la o adâncime medie de 40 m sub fundul mării (107,3 m adâncime maximă), tunelul este format de fapt din trei galerii:
* două tuneluri feroviare, câte unul pentru fiecare sens, cu un diametru util de 7,6 m;
* o galerie de serviciu lată de 4,8 m, prin care circulă vehicule speciale.
Cele 3 galerii sunt legate la fiecare 375 de metri prin culoare de comunicaţie. Acest sistem a permis evacuarea călătorilor cu ocazia incendiului din 18 noiembrie 1996. Aceste culoare asigură şi aerisirea tunelului. Aerul este introdus în galeria de serviciu pe la capete şi este împins în tunelurile feroviare prin clapete uni-direcţionale, ceea ce împiedică pătrunderea fumului de la un eventual incendiu în galeria de serviciu. Există şi ţevi între cele două tunele feroviare, pentru a permite aerului să se mişte, reducând astfel rezistenţa la înaintare.La fiecare treime a parcursului subteran există legături între cele două tunelrui feroviare, pentru a permite izolarea unei secţiuni a tunelului în caz de necesitate. În aceste puncte, galeria de serviciu este plasată lângă cele două tuneluri.
Din motive de securitate, tunelurile feroviare sunt iluminate de 20.000 de neoane şi au un trotoar continuu pe partea dinspre galeria de serviciu, pentru a asigura evacuarea rapidă a călătorilor. Există antene care asigură comunicaţia radio cu suprafaţa.
Construcţia tuneleului a costat aproximativ 105 miliarde de franci francezi (16 miliarde de euro), asiguraţi de investitori privaţi care au pierdut 87,2% din sumă la cursul curent al acţiunii.
Terminalul francez al tunelului a fost conceput de arhitectul Paul Andreu.
Galeriile britanică şi franceză, care fuseseră săpate cu ajutorul măsurătorilor cu laser, s-au întâlnit prima dată pe 30 octombrie 1990, printr-o mică gaură în galeria de serviciu. Diferenţa între centrul celor două tuneluri era de doar 358 mm orizontal şi 58 mm vertical. Când cele două tunele au fost unite complet, pe 1 decembrie 1990, a fost prima dată în ultimii 8.500 de ani când se putea merge pe uscat între Anglia şi Franţa. Tunelul a fost inaugurat oficial de către Regina Elisabeta a II-a şi preşedintele francezt François Mitterrand in cadrul unei ceremonii în Calais pe 6 mai 1994.
No comments:
Post a Comment