Structura a fost construită din oţel produs la Reşiţa

31 martie 1889: A fost inaugurat Turnul Eiffel, construcţie impunătoare, modelată în aproximativ 7.000 de tone de oţel, al cărei profil este simbolul Franţei. Turnul Eiffel este o construcţie faimoasă pe schelet de oţel din Paris. Acesta este simbolul Franţei cel mai răspândit la nivel mondial. A fost conceput de către Émile Nouguier, Maurice Koechlin şi Stephen Sauvestre, angajaţi la Eiffel şi Co. Gustave Eiffel, iniţial reticent asupra proiectului, a devenit ulterior un mare susţinător al său şi a cumpărat brevetul. Turnul care poartă numele său, este una dintre principalele destinaţii turistice, cu mai mult de 5,5 milioane de vizitatori anual. Turnul şi-a primit cel de-al 200.000.000 invitat pe 28 noiembrie 2002.
Structura a fost construită în 1887-1889 din oţel produs la Reşiţa, în România. Turnul Eiffel mai are în compoziţie oţel de la furnalul din Govăjdia, localitatea Ghelar din judeţul Hunedoara. Ea urma să servească drept arc de intrare la Expoziţia Universală (1889), un târg mondial ce sărbătorea centenarului Revoluţiei franceze. A fost inaugurat pe 31 martie 1889 şi deschis pe 6 mai. 300 de muncitori au unit 18.038 de piese de oţel, folosind două milioane jumătate de nituri. Luând în considerare standardele de siguranţă în acel moment, este remarcabil faptul că un singur muncitor a murit în construcţia turnului, în timpul instalării lifturilor. Lifturile originale funcţionau cu ajutorul unui sistem hidraulic, lifturile actuale sunt electrice.
Turnul are 300 m înălţime, excluzând antena din vârf, ce mai adaugă 20 de metri, şi o greutate de peste 10.000 de tone. Când a fost construit, era cea mai mare clădire din lume. Întreţinerea turnului include 50 de tone de vopsea maro închis, la fiecare șapte ani. Depinzând de temperatura aerului, Turnul Eiffel îşi schimbă înălţimea cu câţiva centimetri datorită contracţiei şi dilatării aliajului de metale.
Cel puţin la începuturile sale, publicul a întâmpinat cu multă reticenţă această construcţie, considerând-o inestetică. Astăzi însă este considerat drept simbolul oraşului şi una dintre cele mai frapante piese de artă arhitecturală din lume. Unul dintre clişeele hollywoodiene este priveliştea de la o fereastră pariziană, care întodeauna include Turnul Eiffel.
La început, Eiffel a primit permisiunea de a lăsa monumetul în viaţă timp de 20 de ani, dar ţinând cont că oferea o serie de beneficii în domeniul comunicaţiilor, s-a renunţat la demontarea sa. Turnul are trei nivele: accesul publicului la primul şi al doilea nivel se poate face atât pe scări, cât şi cu liftul, în schimb accesul la ultimul nivel se face exclusiv cu liftul.

Cel mai productiv şi mai citit scriitor german

Karl Friedrich May (n. 25 februarie 1842 la Ernstthal, d. 30 martie 1912 la Radebeul) a fost, timp de decenii, unul dintre scriitorii germani cei mai productivi şi mai citiţi, fiind cunoscut pentru romanele sale de aventuri. Mai cunoscute sunt romanele sale cu povestiri de călătorie din orient sau de pe pe teritoriul SUA şi al Mexicului. O mare parte din operele sale au fost ecranizate, sau adaptate pentru piese de teatru.
Karl May provine dintr-o familie săracă de ţesători, fiind al cincilea fiu dintr-o familie cu 14 copii, din care nouă mor la câteva luni după naştere. În anul 1844, probabil dintr-o carenţă de vitamina A, copilul contracterază o hemeralopie, boală care, cu timpul, se va înrăutăţi, ajungând, după spusele scriitorului la o "orbire funcţională", care va fi tratată cu succes la vârsta de cinci ani.
Fiind un tânăr plin de fantezie, este sprijinit încă din şcoală să urmeze un curs privat de muzică. Din anul 1856 studiază la seminarul pedagogic din Waldenburg, de unde este exmatriculat în anul 1859, din cauza furtului a şase lumânări. În urma iertării păcatului său, i se admite urmarea cursului de la seminarul pedagogic din "Plauen", curs pe care este nevoit să-l părăsească definiv după câteva zile, fiind reclamat că ar fi sustras ceasul de buzunar al unui coleg, fiindu-i interzis de a mai urma un seminar.
În următorii doi ani duce o viaţă grea, din punct de vedere financiar, străduindu-se să-şi câştige existenţa pe căi legale. Astfel, el va acorda consultaţii private, va scrie naraţiuni, va compune unele piese muzicale şi va recita poezii.
Aceaste ocupaţii nu i-a asigurat nevoile existenţiale. Ca urmare, a fost nevoit să recurgă la furturi, înşelăciuni, prezentându-se ca o persoană de vază, cea ce face să fie urmărit de poliţie. În anul 1865 este condamnat la patru ani de detenţie şi a fost pus să lucreze în "casa săracilor". După obţinerea libertăţii, eşuează toate încercările sale de a-şi câştiga existenţa pe o cale cinstită, fiind nevoit din nou să recurgă la furt şi înşelătorii, de multe ori eforturile mari erau răsplătite cu o pradă de valoare mică.
În 1870 este arestat în Niederalgersdorf, Boemia pentru vagabondaj şi după identificarea lui predat autorităţilor din Saxonia, unde va sta între anii 1870 şi 1874 în penitenciarul din Waldheim. În anul 1874, când se poate întoarce în casa părintească, începe să scrie în noiembrie "Die Rose von Ernstthal". În anul 1879 primeşte o ofertă de la un cotidian catolic din Regensburg de a-şi publica povestirile sale mai întâi la ei.
Cinci ani mai târziu, în 1879, la Stollberg este arestat timp de cinci zile pentru încercarea de înşelare a autorităţilor, prin declararea unei identităţi false. După căsătoria cu Emma Pollmer, în anul 1880, începe o viaţă normală, scriind cărţile care i-au adus succesul.
Karl May începe în anul 1880 cu povestirile din "Orientzyklus" ce durează, cu mici întreruperi, până în anul 1888. În paralel, scrie şi pentru alte ziare cotidiene, în afară de cel din Regensburg, folosind pseudonime diferite, pentru ca textele sale să fie onorate de mai multe ori. Până la moartea sa, a scris peste o sută de povestiri seriale în diferite cotidiene ca "Deutschen Hausschatz", "Der Gute Kamerad", "Kolportage", până ce va întâlni în 1892 pe editorul "Friedrich Ernst Fehsenfeld" care îi propune prezentarea naraţiunilor sale în cărţi. Astfel va apare "Karl May’s Gesammelte Reiseromane", încununată de succes. Printre cele mai renumite volume se numără "Old-Shatterhand-Legende" unde apare figura "indianului apaş Winnetou".

"Pământul mare" a costat SUA 7,2 milioane de dolari

30 martie 1867 - SUA au cumpărat Alaska şi insulele Aleutine de la Rusia cu 7,2 milioane de dolari.
Alaska este un stat al Statelor Unite ale Americii situat în extremitatea nord vestică a continentului America de Nord. A devenit cel de-al patruzeci şi nouălea stat al Uniunii nord-americane, la 3 ianuarie 1959, după ce fusese teritoriu al Statelor Unite, Alaska Territory, între 1912 şi 1959. Numele "Alaska" provine cel mai probabil din cuvântul Alyeska din aleutină însemnând "ţară mare", sau "continent", sau "pământ mare".
Primul contact al europenilor cu Alaska a avut loc în 1741, când Vitus Bering a condus o expediţie a marinei ruse la bordul navei Sf. Petru. După ce echipajul s-a întors în Rusia cu blănuri de vidră, blănuri care au fost considerate a fi cele mai bune blănuri din lume, mici asociaţii de blănari au pornit spre ţărmurile Siberiei şi spre insulele Aleutine. Prima aşezare permanentă a europenilor a fost fondată în 1784, iar Compania ruso-americană a pus în aplicare un program de colonizare în primii ani ai secolului al XIX-lea. New Archangel de pe Insula Kodiak a fost prima capitală a Alaskăi, dar ea s-a mutat curând pentru un secol la Sitka. Ruşii nu au colonizat complet Alaska, colonia nefiind foarte profitabilă. William H. Seward, secretarul de stat al SUA, a negociat achiziţia acestei colonii de către ţara lui de la Imperiul Rus în 1867 pentru 7,2 milioane de dolari. Alaska a fost guvernată de armată mulţi ani, şi a fost, neoficial, teritoriu al Statelor Unite după 1884. Alaska a primit oficial statutul de teritoriu în 1912.

A tăiat o bucată din urechea lui Gaguin

Vincent van Gogh, (n. 30 martie 1853, Groot Zundert, Ţările de Jos, d. 29 iulie 1890, Auvers, Franţa) a fost un pictor olandez. Tatăl lui era pastor protestant, iar mama provenea dintr-o familie de pictori şi negustori de artă.
La vârsta de 16 ani, mama lui i-a găsit primul loc de muncă, în Haga, la un unchi care era negustor de artă. Părea că viaţa lui a intrat pe un făgaş normal, dar în 1874 este transferat la Londra, unde se îndrăgosteşte de fiica gazdei şi îşi neglijează munca. A fost concediat şi trimis acasă. În 1876 se întoarce în Anglia şi lucrează ca colector de impozite într-o şcoală londoneză. Mizeria oraşului îl afectează atât de puternic încât refuză colectarea impozitelor, motiv pentru care se trezeşte iar pe străzi.
Se întoarce acasă şi de decide, urmându-şi tatăl, să devină preot, dar studiile teologice i se par prea dificile şi se dedică activităţilor caritabile. Aşa ajunge în 1878 în Belgia, în zona minieră Borinage. Sărăcia regiunii este impresionantă chiar şi faţă de mizeria cartierelor londoneze; îşi vinde lucrurile şi se mută într-o colibă sărăcăcioasă, aproape de "ai săi". Patronii, uimiţi, îl concediază în 1880.
În 1881 Van Gogh îşi împarte timpul între Haga şi Anvers hotărăt să devină pictor. În 1885 pleacă la Paris. Cu ocazia primului sejur în acest oraş, înainte cu 11 ani, fusese fascinat de prima şi unica expoziţie impresionistă, iar acum îşi dorea să fie aproape de artiştii săi idolarizaţi. Van Gogh era îndeosebi ataşat de Gauguin, având în vedere că ambii artişti considerau că picturile trebuie să reflecte trăirile interioare. În următorii ani, Van Gogh are accese de furie la beţie şi se ceartă din ce în ce mai des cu Gauguin. În urma unei certe aprige între cei doi, Van Gogh îl atacă pe Gauguin cu briciul. Gauguin fuge speriat, iar Van Gogh îşi taie o bucată din urechea dreaptă. Cu această ocazie realizează cât de aproape este de demenţă. În 1889 se internează voluntar în ospiciul din Saint-Rémy. În perioadele de calm este lăsat acasă să picteze. În decurs de mai puţin un an pictează 200 de tablouri.
În 1890 se stabileşte în Auvers, la nord-vest de Paris, un orăşel foarte popular în rândul artiştilor. Se refugiază într-o cămăruţă deasupra unei cafenele şi se dedică exclusiv picturii. Pictează 70 tablouri în tot atâtea zile. Însă nu a rezistat mult timp în acest ritm fanatic. La 27 iulie 1890 iese din orăşel şi se împuşcă în piept, după care se retrage în camera lui, unde îşi petrece noaptea fumându-şi pipa. Marţi, la ora unu noaptea, Van Gogh în vârstă de 37 ani, moare din cauza rănii.

Floră din arii protejate - Munții Rodnei

Cu o suprafaţă de 47 000 ha, Parcul Naţional Munţii Rodnei cuprinde cele mai înalte vârfuri din Carpaţii Orientali (Vf. Pietrosu Mare, 2303 m) şi una dintre cele mai vechi rezervaţii naturale din ţară (Pietrosu Mare, 1932), recunoscută ca Rezervaţie a Biosferei. Importanţa acestui Parc Naţional este datorată atât geologiei masivului cât şi a diversităţii speciilor de floră şi faună, unele dintre ele foarte rare, iar altele întâlnite doar în acest masiv. De altfel, Comitetul MaB (Man and the Biosphere) al UNESCO de la Paris a hotărât, în anul 1979, decernarea statutului de Rezervaţie a Biosferei acestei zone.
În dorinţa de a sprijini eforturile de protejare a mediului înconjurător - inclusiv fauna şi flora ţării- care, făcând parte din avuţia naţională, trebuie conservat pentru generaţiile viitoare, Romfilatelia introduce în circulaţie emisiunea de mărci poştale "Floră din arii protejate - Munţii Rodnei".
Colecţionarii de timbre vor descoperi ilustrate, în această emisiune filatelică, următoarele flori: opaiţul Munţilor Rodnei, crinul de pădure, garofiţa de munte, steluţa alpină, clopoţeii şi floarea de colţi.
Floarea de colţi (Leontopodium alpinum) - adevărată minune a naturii, declarată monument al naturii şi ocrotită prin lege, este ilustrată pe timbrul cu valoarea nominală de 0,30 lei. Este o plantă perenă, având o tulpină dreaptă, fără ramificaţii, înaltă de 5-20 cm în România, însă în alte ţări poate avea înălţime mai mare de 50-80 cm. Floarea de colţi creşte în zona alpină, dar uneori o întâlnim şi în regiuni subalpine. Este îmbrăcată la vârf cu frunze păroase, unele mai mari, altele mai mici, luând formă de stea. Planta este acoperită cu peri catifelaţi şi argintii, ceea ce-i conferă gingăşie şi frumuseţe. Înfloreşte în lunile iulie-august.
Steluţa alpină (Aster alpinus) - ilustrată pe timbrul cu valoarea nominală de 0,60 lei. Steluţa alpină sau ochiul boului este o plantă scundă, caracteristică zonei subalpine şi alpine. Creşte pe substrat stâncos, în locuri însorite şi are o înălţime de 10-15 cm. Florile sale au cinci cm în diametru. Culoarea lor este roz, iar în centru galbenă. Înfloreşte în perioada mai-iunie.
Garofiţa de munte (Dianthus superbus) - ilustrată pe timbrul cu valoarea nominală de 1,00 leu. Garofiţele de munte adeseori formează tufe, au tulpinile subţiri, până la 30 cm înălţime şi care au la vârf câteva flori cu diametrul de 1,5-2,5 cm. Frunzele sunt înguste, aşezate în perechi; cele de la baza tulpinii sunt numeroase şi subţiri. Garofiţa de munte înfloreşte în iunie-iulie şi o întâlnim prin locuri ierboase şi stâncoase, uneori chiar pe stâncile golaşe.
Opaiţul Munţilor Rodnei (Silene nivalis) - ilustrat pe timbrul cu valoarea nominală de 1,20 lei. Este cea mai cunoscută floare, specie endemică ce reprezintă emblema Parcului Naţional Munţii Rodnei, acesta fiind singurul areal de distribuţie.
Clopoţei (Campanula persicifolia) - ilustraţi pe timbrul cu valoarea nominală de 2,40 lei. Este o specie perenă, cu o înălţime de 30-70 cm. Înfloreşte în perioada iunie-iulie şi o întâlnim la liziera pădurilor, dar şi pe poteci montane cărora le conferă un decor viu colorat.
Crinul de pădure (Lilium martagon) - ilustrată pe timbrul cu valoarea nominală de 3,10 lei. Crinul este una dintre cele mai vechi flori cultivate de om, datează de cel puţin cinci milenii, fiind chiar mai veche decât trandafirul. Originar din Europa, atinge 100 cm înălţime şi prezintă flori purpurii. Petalele sunt răsucite mult în exterior, etalând o frumuseţe deosebită. (sursă: Romfilatelia)

Nu văd niciun Dumnezeu aici sus!

Iuri Alexeevici Gagarin (n. 9 martie 1934, Kluşino, RSFS Rusă, URSS - d. 27 martie 1968, Kirjaci, RSFS Rusă, URSS), Erou al Uniunii Sovietice, a fost un cosmonaut sovietic. La 12 aprilie 1961, el a devenit primul om în spaţiu şi primul pe orbita Pământului. El a primit numeroase medalii în diferite ţări pentru călătoria sa de pionierat în spaţiul cosmic.
Yuri Gagarin s-a născut în satul Kluşino, aproape de Gjatsk (în prezent în Regiunea Smolensk, Rusia), la 9 martie 1934. În 1968, satul a fost redenumit Gagarin în onoarea sa. Părinţii lui, Alexei Ivanovici Gagarin şi Anna Timofeevna Gagarina, au lucrat la o fermă colectivă. Mamei sale îi plăcea să citească, iar tatăl său era un dulgher iscusit. Iuri a fost cel de-al treilea din cei patru copii, iar sora lui mai în vârsta se ocupa de el în timp ce părinţii lui lucrau. La fel ca milioane de oameni din Uniunea Sovietică, familia lui Gagarin a suferit în timpul ocupaţiei naziste din al Doilea Război Mondial. Ceilalti doi fraţi ai săi mai în vârsta au fost trimişi în Germania ca prizonieri în anul 1943 şi au revenit numai după război.
În timp ce era tânăr, Iuri a devenit interesat despre cosmos şi a început să viseze despre spaţiul pe care îl va cuceri într-o bună zi. Iuri a fost descris de către profesorii din suburbia Moscovei Liuberţî ca inteligent şi muncitor, ocazional chiar excesiv de scrupulos. Profesorul lui de matematică şi ştiinţe a luptat în al doilea război mondial ca pilot al Forţelor Aeriene Sovietice, fiind o persoană care l-a impresionat profund pe tânărul Gagarin.
După ce a început o ucenicie în metalurgie ca turnător, Gagarin a fost ales pentru continuarea studiilor la un liceu tehnic din Saratov. În timp ce studia acolo, el s-a înscris în "AeroClub" şi a învăţat să piloteze aeronave uşoare, hobby care i-a ocupat din ce în ce mai mult timp. În 1955, după terminarea şcolii tehnice, a început formarea ca pilot militar la Şcoala de Piloţi Orenburg. Acolo a întâlnit-o pe Valentina Goriaciova, cu care s-a căsătorit în 1957, după ce a a devenit pilot pe MiG-15. După absolvire, el a fost repartizat la baza aeriană Luostari din Regiunea Murmansk, foarte aproape de graniţa cu Norvegia, unde vremea grea făcea zborul dificil. A fost promovat la gradul de locotenent al Forţelor Aeriene Sovietice, la 5 noiembrie 1957 iar la 6 noiembrie 1959, el a primit gradul de locotenent senior.
În 1960, după o intensă căutare şi un proces de selecţie, Yuri Gagarin a fost selectat împreună cu alţi 19 cosmonauţi pentru Programul Spaţial Sovietic. Alături de ceilalţi cosmonauţi, el a fost supus la o serie de experimente riguroase menite să-i testeze rezistenţa fizică şi psihică. A urmat şi un antrenament intensiv pentru pregătirea zborului ce avea să fie efectuat. Din acei douăzeci selectaţi, eventualele alegeri pentru prima lansare erau Gagarin şi Gherman Titov, datorită performanţelor excelente din timpul antrenamentelor, dar şi datorită capacităţilor lor psihice - deşi la o simulare cu o capsulă mică Vostok amândoi bărbaţii au fost inferiori. Oficialii sovietici au cântărit şi alţi factori în selectarea lui Yuri: înfăţişarea acestuia, capacitatea sa de a manipula atenţia presei, originile sale ruseşti şi chiar numele Gagarin, care era şi el, de asemenea, asociat cu aristocraţia ţaristă.
După versiunea oficială, pe 27 martie 1968, ora 10.31 dimineata, avionul în care se afla Iuri Gagarin şi Sereghin s-a prăbuşit în apropierea satului Novoselovo, la 18 km de oraşul Chirjaci, regiunea Vladimirskoe. Totuşi, există elemente care pun la îndoială atât data şi ora catastrofei cât şi împrejurările ei.

Missa solemnis

Ludwig van Beethoven (16 decembrie 1770, Bonn - 26 martie 1827, Viena) a fost un compozitor german, recunoscut ca unul din cei mai mari compozitori din istoria muzicii. Beethoven este considerat un compozitor de tranziţie între perioadele clasică şi romantică ale muzicii.
Ludwig van Beethoven s-a născut în 1770 la Bonn, Germania, ca fiu al lui Johann van Beethoven (1740-1792), de origine flamandă şi al Magdalenei Keverich van Beethoven (1744-1787). Până relativ recent ziua de 16 decembrie este considerată, în multe lucrări de referinţă, ca fiind data de naştere a lui Beethoven deoarece se ştie că el a fost botezat pe 17 decembrie, ori la vremea respectivă copiii erau botezaţi la o zi după naştere. Oricum această presupunere este încă privită cu rezerve la ora actuală.
Mediul familial nu îi era tocmai favorabil, sub autoritatea capricioasă a tatălui, un cântăreţ de curte mediocru, alcoolic notoriu. Observând însă talentul muzical precoce al fiului său, acesta a încercat să facă, fără succes, din micul Ludwig un copil-minune, asemenea lui Wolfgang Amadeus Mozart. Beethoven a început să ia lecţii de muzică, în jurul vârstei de 10 ani, cu organistul Christian Gottlob Neefe. Acesta recunoaşte dotarea muzicală excepţională a tânărului Beethoven şi, cu sprijinul Arhiepiscopului din Bonn, Maximilian Franz, îi facilitează în 1787 o călătorie la Viena. Aici ia probabil câteva lecţii cu Mozart, dar trebuie să se întoarcă după scurt timp la Bonn, din cauza înbolnăvirii şi morţii mamei sale. În următorii patru ani lucrează cu capela curţii şi cu orchestra teatrului din Bonn, având astfel prilejul să-şi îmbogăţească cunoştinţele muzicale cu operele aflate în circulaţie în acel timp. În această perioadă compune o Cantată cu ocazia morţii împăratului Iosif al II-lea.
În noiembrie 1792, Beethoven pleacă pentru a doua oară la Viena, unde devine elevul lui Joseph Haydn, mai târziu şi al lui Antonio Salieri. În capitala imperiului habsburgic, Beethoven reuşeşte să câştige favorurile aristocraţiei vieneze prin concerte private, cu care ocazie capătă faima de virtuos pianist şi de compozitor. Graţie acestor relaţii şi a contactelor cu casele de editură, care îi publică unele compoziţii, Beethoven reuşeşte să dobândească o independenţă, pe care şi-a dorit-o cândva şi Mozart.
În martie 1795 apare pentru prima dată în faţa publicului vienez executând primul său concert pentru pian şi orchestră. Urmează o serie de concerte la Praga, Dresda, Berlin şi Preßburg (Bratislava). După primele sonate pentru pian - printre care sonata op. 13 "Patetica" - , Beethoven deschide, începând cu anul 1798, seria cvartetelor de coarde, compune şi prima lui simfonie, în Do-major. În acelaşi timp apar primele semne ale scăderii auzului, ceea ce îl face să se izoleze tot mai mult de societate. În celebrul "Testament de la Heiligenstadt" (1802) Beethoven se adresează fratelui său, înspăimântat de surzenia sa tot mai accentuată. Totuşi, tocmai în aceşti ani, Beethoven compune o serie de opere desăvârşite ale stilului clasic de maturitate, ca cele trei sonate pentru pian op. 31, simfonia III-a "Eroica", apoi sonata pentru pian op. 57 "Appassionata", concertul pentru vioară şi orchestră, simfoniile a V-a (a "Destinului") şi a VI-a ("Pastorala"). În aceste compoziţii se observă deosebirile faţă de operele compuse în primii săi ani în Viena: orchestra devine principalul "instrument" al lui Beethoven, chiar şi operele compuse pentru instrumente soliste au un caracter orchestral.
Prin anul 1818, Beethoven devine complet surd, singura modalitate de a comunica cu interlocutorii erau "caietele de conversaţii", în care aceştia scriau în loc să vorbească. Surditatea nu i-a întrerupt însă creaţia artistică, în 1819 compune "Variaţiile-Diabelli" pentru pian, în 1820 se execută prima versiune a "Missei Solemnis", realizează ultimele sale sonate pentru pian şi cvartetele de coarde, în sfârşit, Simfonia a IX-a. În ziua de 7 mai 1824 a avut loc la Viena prima audiţie a Simfoniei a IX-a. Succesul a fost triumfal, s-ar putea spune revoluţionar. Beethoven a fost întâmpinat cu cinci salve de aplauze, când, potrivit etichetei, însăşi familia imperială era salutată la intrarea în sală doar cu trei salve. Simfonia a dezlănţuit un entuziasm delirant, multă lume plângea. Beethoven, care se găsea pe scenă cu faţa la orchestră, nu percepea nimic din cele ce se petreceau în sală, unde lumea ridicată în picioare striga şi îşi agita pălăriile. Una din soliste l-a întors pe Beethoven cu faţa la public, putând astfel să-şi trăiască triumful.
Tot mai bolnav, fiind ţintuit la pat încă din decembrie 1826, Beethoven moare la 26 martie 1827, în urma unei boli de ficat. La înmormântarea în cimintirul Währinger au luat parte mii de locuitori ai Vienei, cuvântul de adio l-a rostit poetul Franz Grillparzer. A fost ulterior de două ori exhumat şi reîngropat in Cimitirul Central (Zentralfriedhof) din Viena.

Time - "Persoana Anului 2007"

26 martie 2000 Vladimir Putin a fost ales preşedintele Rusiei.
Vladimir Vladimirovici Putin (n. 7 octombrie 1952, Leningrad, URSS, astăzi Sankt Petersburg, Rusia) este un om politic rus, a fost al doilea preşedinte al Rusiei şi actualul prim-ministru al Rusiei, precum şi Preşedintele Consiliului Miniştrilor ai Uniunii dintre Rusia şi Belarus. El a devenit preşedinte interimar pe 31 decembrie 1999, când preşedintele Boris Elţîn îşi dăduse demisia, iar apoi Putin a câştigat alegerile prezidenţiale din 2000. În 2004, el a fost re-ales pentru al doilea mandat, ce a durat până pe 7 mai 2008.
Din cauza limitelor mandatelor date de Constituţie, Putin a fost ineligibil pentru a candida pentru al treilea mandat prezidenţial consecutiv. După victoria succesorului său, Dmitri Medvedev, în alegerile prezidenţiale din 2008, a fost nominalizat de acesta să fie Prim-ministrul Rusiei; Putin a ocupat această poziţie începând cu 8 mai 2008.
Atentatele teroriste din 11 septembrie 2001 de la New York i-au dat prilejul să-şi justifice propria politică anti-teroristă, făcându-l aliat al puterilor occidentale în coaliţia împotriva terorismului internaţional.
Vladimir Putin este apreciat pentru stabilitate şi reducerea drastică a corupţiei, dar şi acuzat de o parte a opoziţiei de a fi iniţiatorul metodelor de intimidare şi aducere la tăcere a adversarilor politici. El şi-a exprimat nemulţumirea la Conferinţa de la Helsinki din noiembrie 2006, că Rusia nu a fost consultată în ceea ce priveşte admiterea României şi Bulgariei în Uniunea Europeană. La presiunile sale, Georgia şi Ucraina nu au fost admise ca membre NATO la Summit-ul din 2008 de la Bucureşti.
În perioada celor doua mandate succesive de preşedinte (2000-2008), Vladimir Putin a redat Rusiei demnitatea şi forta politică pe plan inernaţional. De asemenea, Rusia a cunoscut o creştere economică fără precedent de la căderea Uniunii Sovietice, jucănd un rol important pe piaţa globală de capital. Vladimir Putin este apreciat de majoritatea conaţionalilor sai, lucru relevat si prin faptul ca succesorul său la Presedinţia Rusiei, Dmitri Medvedev, a câştigat alegerile datorită sprijinului acestuia.
La 31 decembrie 1999, Boris Elţîn se retrage din funcţia de Preşedinte al Rusiei, Putin devine preşedinte interimar, pentru ca, la alegerile prezidenţiale anticipate din 26 martie 2000, să fie ales cu o majoritate de 52,50% din voturile exprimate. Este reales în martie 2004, având o majoritate comodă şi în Duma de Stat (Parlament), ceea ce îi permite să guverneze într-un stil autoritar. Este reales în martie 2004, având o majoritate comodă şi în Duma de Stat (Parlament), ceea ce îi permite să guverneze într-un stil autoritar.

"Allegro barbaro"

Béla Viktor János Bartók (n. 25 martie 1881, Nagyszentmiklós, azi: Sânnicolau Mare - d. 26 septembrie 1945, New York) a fost un compozitor şi pianist maghiar, unul din reprezentanţii de seamă ai muzicii moderne.
Primele lecţii de pian le-a primit de la mama sa. Din 1899 a studiat pianul şi compoziţia la Preßburg (azi: Bratislava, Slovacia) şi la Academia Regală de Muzică din Budapesta, unde între 1908 şi 1934 a funcţionat ca profesor de pian. Între anii 1934 şi 1940 a lucrat la Academia de Ştiinţe din Budapesta în domeniul Folclorului muzical. În 1940 a emigrat în Statele Unite ale Americii, unde, pentru o scurtă perioadă (1940-1941), a lucrat pe lângă "Columbia University" şi ca profesor de muzică în New York, având venituri financiare modeste. A murit bolnav de leucemie pe 26 septembrie 1945 în New York.
În primele sale opere, Béla Bartók se orientează în tradiţia muzicii vest-europene, fiind în special influenţat de Johannes Brahms, Richard Wagner, Franz Liszt şi Claude Debussy. În poemul sinfonic "Kossuth" (1904) se recunoaşte influenţa muzicii lui Richard Strauss. Începând cu anul 1905, Béla Bartók studiază tot mai mult muzica populară maghiară, românească şi cea tradiţională a artiştilor ţigani. În colaborare cu prietenul său, compozitorul Zoltán Kodály, realizează o culegere de muzică folclorică maghiară, românească, sârbească, croată, turcească şi nord-africană, publicată în 12 volume.
Béla Bartók a fost un excelent pianist şi a compus mai multe lucrări în scop pedagogic, ca "Microcosmos" (1935), cuprinzând 153 piese pentru pian cu grade de dificultate crescândă. Cele şase cvartete de coarde sunt considerate unele din cele mai importante compoziţii ale genului.

Stăpânul Castelului din Carpați

Jules Verne (8 februarie 1828 - 24 martie 1905) a fost un scriitor francez şi un precursor al literaturii science-fiction. Verne a fost apreciat pentru scrierea operelor legate de viitor, spaţiu, aer şi călătoria în adâncurile mării.
Jules Verne s-a născut la Nantes, fiu al unui procuror, Pierre Verne şi al soţiei sale, Sofia. Fiind cel mai mare din cei cinci copii ai familiei, el şi-a petrecut copilăria acasă cu părinţii săi, pe o insulă vecină cu Râul Loara. La vârsta de nouă ani, a fost trimis la şcoală, la Liceul Nantes. Jules a studiat Latina, pe care a folosit-o în povestirea sa scurtă, Le Mariage de Monsieur Anselme des Tilleuls (mij. anilor 1850).
În 1848, împreună cu Michel Carre, a început să lucreze la operetele muzicale, din punct de vedere literar. Când tatăl lui Jules Verne a aflat că fiul său scria şi compunea mai mult, decât învăţa pentru Drept, i-a stopat suportul financiar. În perioada aceasta, s-a întâlnit cu autori de reputaţie, cum ar fi Alexandre Dumas şi Victor Hugo, care i-au dat nişte sfaturi foarte bune. Însă cea mai mare realizare în plan personal a lui Jules Verne a fost căsătoria sa cu Honorine de Viane Morel, o văduvă cu două fiice. S-au căsătorit la 10 ianuarie 1857. Ajutat de şi să caute activ un editor ce ar fi putut să-i publice cartea.
Pe 4 august 1861, s-a născut copilul lor, Michel Jean Pierre Verne. A fost descris de către tatăl său, ca un enfant terrible (un copil teribil). Trecând peste obiecţiile exprimate de Jules Verne, el s-a căsătorit în secret cu o actriţă, cu care a avut doi copii. Un moment semnificativ în viaţa literară a lui Jules Verne, l-a constituit apariţia lui Pierre-Jules Hetzel, unul dintre cei mai importanţi editori francezi, care a mai publicat operele lui Victor Hugo, George Sand, Erckmann-Chatrian şi mulţi alţii.
Când s-au întâlnit, Jules Verne avea 35 de ani, iar Pierre-Jules Hetzel avea 50 de ani, şi de atunci până la moartea lui Hetzel ei au format un excelent tandem - scriitor şi editor. Imediat după această întâlnire norocoasă Verne a publicat romanul Călătorie spre centrul Pământului (1864)
* De la terre à la lune - De la Pământ la Lună (1865)
* Vingt Mille Lieues sous les mers - 20.000 de leghe sub mări (1869)
* Le tour du monde en quatre-vingts jours - Ocolul Pământului în 80 de zile (1873)
Fratele său, Paul Verne, a contribuit la Ediţia Nr. 40 a Festivalului Francez de la Mont-Blanc, unde a adăugat operele colecţiei de povestiri ale fratelui său, Doctor Ox, în 1874. Jules Verne a rămas cel mai tradus scriitor de romane; potrivit statisticilor UNESCO operele sale au fost traduse în 148 de limbi. Anul 2005 a fost anul centenarului morţii scritorului marcat în Franţa şi în alte ţări francofone, printre care si România prin reeditări ale volumelor sau ale unor opere de exegeză despre Jules Verne.
Patru din romanele sale evocă România:
* Kéraban le têtu, 1882
* Claudius Bombarnac, 1891
* Le Château des Carpathes, 1892 (cel mai cunoscut, pentru că întreaga acţiune se petrece în Transilvania)
* Le beau Danube jaune, 1901
În cartea Pe urmele lui Jules Verne în România, Simion Săveanu, autorul acesteia, emite ipoteza că între 1882 şi 1884 Jules Verne ar fi fost în relaţii intime cu o anume Luiza Müller, originară din România, mai precis din Homorod. La îndemnul ei, ar fi făcut o călătorie incognito cu o navă pe Dunăre până la Giurgiu, apoi cu trenul la Bucureşti şi apoi la Braşov şi, în final, la Homorod. Cu această ocazie ar fi cutrierat prin regiune mai multe săptămâni şi ar fi vizitat Castelul Colţ, care a devenit sursă de inspiraţie pentru romanul "Castelul din Carpaţi".

Cu un pas înaintea epocii în care a trăit

24 martie 1882 Robert Koch, medic şi microbiolog german, a anunţat descoperirea bacilului tuberculozei. În 1891 în calitate de Profesor Onorific al Facultății de Medicina din Berlin și director al Institului de Boli Infecţioase se reîntoarce la cecetarea bacilului tuberculozei şi reuşeşte să creeze o formă inactivată a bacilului pe care o denumeşte tuberculină. Pune bazele obţinerii tuberculinei prin două căi diferite, fiecare tuberculină primind numele de "cea veche" și "cea noua". Însă comunicarea pe care o susţine asupra obţinerii tuberculinei, naşte vii comentarii și controverse, care culminează atunci când tuberculina nu se ridica la înălțimea așteptarilor opiniei publice în combaterea flagelului tuberculozei.
În 1896 anunţă obţinerea unei noi tuberculine , însă și de data această rezultatele sunt sub așteptări; această tuberculină va avea însă un rol important ca substanţă de diagnostic. În 1901 la Congresul Internaţional al Tuberculozei (Londra) Koch afirmă că bacilii care provoacă tuberculoza la om şi animale nu sunt identici, afirmaţie care bulversează lumea medicală; însă timpul va demonstra că savantul a avut dreptate.
Koch a stabilit cauza bacterială a mai multor boli infecţioase şi a descoperit microorganismele care cauzeaza antraxul (1876), infectarea rănilor (1878), tuberculoza (1882), conjunctivita (1883), holera (1884) si alte boli. A fost profesor la Universitatea din Berlin din 1885 până în 1891 şi şef al Institutului de Boli Infecţioase (pe care l-a fondat tot el), din 1891 până în 1904. Pentru contribuţiile lui la studiul infecţiei tuberculoase, Koch a primit în 1905 Premiul Nobel pentru Fiziologie/Medicină.

Protejaţi regiunile polare şi gheţarii

La început de secol XXI, una din problemele majore cu care se confruntă şi se va confrunta omenirea în viitor îl reprezintă fenomenul încălzirii globale.
Efectul asupra florei şi faunei globului - deja o obişnuinţă în presa scrisă şi audio-vizuală din întreaga lume - a ajuns într-un stadiu critic.
Principala cauză a acestui fenomen are la origine activităţile desfăşurate de comunităţile umane. Astfel că oamenii de ştiinţă au tras un semnal de alarmă aducând la cunoştinţa întregii umanităţi că viteza de topire a calotei glaciare a atins un nivel record.
În anul 2007, calota glaciară a ajuns la cele mai scăzute cote înregistrate în ultimii 30 de ani de supraveghere prin satelit. Un studiu realizat de NASA a demonstrat că 23% din pierderi s-au înregistrat în decursul ultimelor ierni.
"Topirea gheţii în timpul iernii devine astfel principala cauză pentru nivelul alarmant de topire. În următorii 25 de ani calota glaciară arctică va dispărea pe timp de vară. În lipsa emisiilor de gaze cu efect de seră, această situaţie nu ar fi fost niciodată posibilă"... a spus cercetătorul Walt Meier de la National Snow and Ice Data Center - NSIDC (SUA).
În ultimii ani gheţarii s-au topit extrem de mult ceea ce a dus, în zona Polului Nord, la formarea unei noi rute navigabile între Oceanul Pacific şi Oceanul Atlantic. Altfel spus, de acum încolo există o "scurtătură" între Europa şi Asia.
Regiunile polare sunt foarte sensibile la schimbările climatice, iar unii oameni de ştiinţă prevăd că gheţarii vor dispărea din zona arctică până în 2040. Analiştii susţin că încălzirea globală se manifestă în regiunea arctică de două ori mai repede decât în celelalte locuri de pe planetă.
"Am observat că gheţarii au scăzut la doar trei milioane de kilometri pătraţi", a declarat Leif Toudal Pedersen, de la Centrul Spaţial Naţional Danez. Arctica nu beneficiază în momentul de faţă de un statut internaţional similar Antarcticii, practic ea putând fi revendicată şi exploatată.
Pentru protejarea Antarcticii a fost încheiat un Tratat care stabileşte statutul internaţional al continentului, tratat ce a fost semnat de 12 state (Argentina, Australia, Belgia, Chile, Franţa, Japonia, Noua Zeelandă, Norvegia, Africa de Sud, Uniunea Sovietică, Anglia, Statele Unite ale Americii) în 1959 şi a intrat în vigoare în 1961. România a semnat acest Tratat în 1971, fiind cea de-a 17-a ţară care a aderat la acesta. În prezent aproape 50 de ţări au semnat Tratatul.
Emisiunea filatelică cu tematică specială este urmarea iniţiativei preşedinţilor statului Chile şi al Finlandei lansată în 2007. În deplin consens Administraţiile Poştale din cele două ţări au propus şi altor state să se alăture programului de a se realiza o emisiune de mărci poştale având ca temă protejarea regiunilor polare şi a gheţarilor. O serie de ţări nordice ale Europei dar şi Australia, Canada, Noua Zeelandă, Brazilia, Africa de Sud, precum şi multe alte ţări s-au alăturat acestui proiect. Printre acestea se numără şi România.
Timbrele emise de ţările participante vor avea acelaşi însemn specific: simbolul grafic al unui cristal de gheaţă, lângă care, statele semnatare ale Tratatului Antarctic, vor adăuga şi conturul continentului alb. (Romfilatelia)

O lume în "Roşu şi Negru"

Stendhal, pe numele său adevărat Henri-Marie Beyle (23 ianuarie 1783, Grenoble - 23 martie 1842), Paris, a fost un scriitor francez renumit pentru fineţea analizei sentimentelor personajelor sale şi pentru lipsa intenţionată de sensibilitate a stilului său. Se crede că Stendhal şi-a ales pseudonimul literar ca un omagiu adus lui Johann Joachim Winckelmann, fondatorul arheologiei moderne, născut în localitatea Stendal, Saxa-Anhalt (Germania).
Stendhal a participat la războaiele care au urmat Revoluţiei franceze şi din perioada Primului Imperiu napoleonian ca ofiţer de dragoni şi ca intendent militar.
Opera lui Stendhal este profund inspirată din propria sa viaţă, romanele lui constituind o autobiografie ideală a scriitorului. Julien Sorel, Lucien leuwen, Fabrice del Dongo sunt cei care Stendhal ar fi visat să fie. Există trei tipuri de opere autobiografice la Stendhal: pe de o parte, Stendhal a scris timp de ani şi ani un Jurnal, conţinând evenimentele din viaţa sa; pe de alta, marile opere autobiografice intitulate Viaţa lui Henri Brulard şi Amintirile unui egoist. Acestea urmăresc aceeaşi idee ca Jurnalul, dar şi ideea Confesiunilor lui Rousseau, aceea a autocunoaşterii, dar se deosebesc de Jurnal fiind scrise a posteriori. În sfârşit, autobiografia ia o formă originală la Stendhal: îi plăcea să scrie pe marginea cărţilor, (sau chiar a romanelor sale, dar de manieră criptică) sau pe obiecte de îmbrăcăminte (de exemplu pe o curea în Viaţa lui Henri Brulard).
Opera autobiografică la Stendhal nu se deosebeşte atât de scopul urmărit (Rousseau urmărind aceeaşi idee) decât prin importanţa pe care o dobândeşte, exprimându-se la fel de bine prin romane ca prin autobiografii propriu-zise, şi chiar critica de artă la Stendhal ia forma unei autobiografii.

Armee der Weimarer Republik

La 23 martie 1921 a fost creată Reichswehr, armata Republicii de la Weimar. Perioada istoriei germane dintre anii 1919-1933 este cunoscută ca Republica de la Weimar. Numele provine de la oraşul Weimar, unde o adunare naţională convenea la producerea unei noi constituţii, după ce monarhia germană a fost abolită în urma înfrângerii naţiunii în Primul Război Mondial. Deşi era republică, numele oficial al ţării era Deutsches Reich.
Guvernul provizuriu este dominat de socialiştii moderaţi. Aceştia nu sunt de acord cu o transformare radicală a societăţii: ei vor să pună la punct un sistem democratic şi pluralist. Alegerile generale pentru o Adunare Constituantă prin vot universal (femeile vor vota acum pentru întâia dată) sunt anunţate pentru ianuarie 1919. În toamna anului 1918 mişcările revoluţionare l-au determinat pe împăratul Wilhelm al II-lea să abdice şi să plece în exil. Socialiştii au preluat puterea şi au proclamat republica. Pentru a împiedica invadarea ţării, ei au semnat armistiţiul, atrăgându-şi ostilitatea naţionaliştilor care refuzau să recunoască înfrângerea din primul război mondial.
În ianuarie, spartakiştii, aripa stângă a socialiştilor, imitând pe bolşevicii ruşi, au încercat să preia puterea. Cu ajutorul unor formaţii para-militare credincioase guvernului mişcarea spartakistă a fost înăbuşită, iar conducătorii spartakişti Karl Liebknecht şi Rosa Luxemburg au fost asasinaţi. Această săptămână este denumită "săptămâna sângeroasă" între 5 şi 12 ianuarie 1919. O a doua insurecţie va fi înăbuşită la Berlin în martie 1919.
În primăvara anului 1919, Adunarea Constituantă reunită la Weimar a adoptat o constituţie care transforma Germania într-o democraţie, o republică federală condusă de un parlament (Reichstag) şi de un preşedinte ales prin vot universal. Noul guvern a trebuit să facă faţă agitaţiilor politice atât de stânga cât şi de dreapta precum şi gravei crize economice şi sociale.
Constituţia care intră în vigoare în septembrie 1919, dă naştere unei Republici Federale şi Democratice. Germania este împărţită în 17 landuri, care au fiecare Adunarea lor constituantă aleasă şi guvernul lor. Landurile au anumite prerogative în domeniul poliţiei, al cultelor, culturii şi educaţiei. Statul federal este însă, cel care deţine adevărata putere, împărţită între Parlament şi preşedintele Republicii.
Ocuparea bogatei zone Ruhr de către Franţa în 1923 a adus economia germană în pragul colapsului. Inflaţia a devenit galopantă şi a izbucnit foametea. Republica, ne-populară chiar de la naşterea ei, a trebuit să facă faţă unor încercări de lovituri de stat, precum cea din 1920 a lui Wolfgang Kapp de la Berlin, sau cea din 1923, aşa-zisul "puci" al lui Adolf Hitler de la München.

Executat pentru "crime împotriva poporului italian"

În 23 martie 1919 Benito Mussolini fondează la Milano primul grup politic de orientare fascistă (a se vedea Fascism), fasci di combattimento. Iniţial programul grupului său politic avea o orientare strict naţionalistă, căutând să atragă categoria largă a veteranilor Primului Război Mondial. Ca un laitmotiv, Mussolini insista pe refacerea gloriei Romei antice.
Mai târziu, realizând că grupul său ţintă de veterani de război nu este suficient pentru realizarea ţelurilor sale politice, Mussolini adaugă o altă componentă programului său fascist, care se adresa specific italienilor bogaţi, proprietari de companii şi terenuri.
În octombrie 1922, Mussolini organizează "Marşul asupra Romei". La ordinul său, mii de fascişti se îndreaptă spre Roma pentru a prelua puterea. Intimidat şi temându-se de un război civil, regele Victor Emanuel III îl desemnează pe Mussolini drept prim-ministru. În anii următori, Mussolini preia treptat întreaga putere, luându-şi titlul de "Il Duce" şi impunând în Italia cultul propriei personalităţi.
Marele Consiliu Fascist s-a întors împotriva sa în iulie 1943 acuzându-l, pe bună dreptate, de toate dezastrele militare italiene, retrăgâdu-i toate prerogativele de conducător. Mussolini a fost apoi arestat din ordinul regelui Victor Emanuel III, care îl desemnează drept prim-ministru pe mareşalul Badoglio. Noul guvern trece de partea Aliaţilor.
Mussolini e eliberat de un comando german condus de Otto Skorzeny și pus în fruntea unui stat-marionetă în nordul Italiei, aşa-numita Republică de la Salo.
În primăvara lui 1945, când pierderea războiului de către Axă era absolur clară şi imposibil de evitat, după înfrângerea totală a trupelor germane din nordul Italiei, Benito Mussolini, împreună cu amanta sa, Clara Petacci, fuge în Elveţia.
Cei doi se ascund într-o vilă, pe marginea lacului Como, vilă ce fusese pregătită de mult ca refugiu în caz de dezastru. Partizanii italieni îi descoperă şi, fără nici o judecată, doar invocând motivul vag "pentru crime împotriva poporului italian" îi execută prin împuşcare. Trupurile celor doi sunt aduse la Milano şi spânzurate cu capul în jos, fiind agăţate de călcâie, în faţa unui garaj. Mai tărziu, rămăşiţele pământeşti ale lui "Il Duce", sunt înmormântate în taină, de teama unor demostraţii ale credincioşilor săi suporteri şi/sau epigoni. În august 1957, la cererea văduvei sale, Benito Mussolini a fost deshumat şi înmormântat lângă Predappio.
Benito Amilcare Andrea Mussolini (29 iulie, 1883, Predappio lângă Forlì - 28 aprilie, 1945, Giulino di Mezzegra lângă Como) a fost conducătorul Italiei între anii 1922 şi 1943. A creat un stat fascist utilizând propaganda şi teroarea de stat. Folosindu-şi carisma, controlul total al mediei şi intimidarea rivalilor politici, a ruinat sistemul democratic de guvernare existent. Intrarea sa în cel de-al doilea război mondial alături de Germania lui Hitler a făcut din Italia o ţintă a atacurilor Aliate, ceea ce a dus în final la căderea şi moartea sa. În noiembrie 2004 a fost votat al 34-lea mare italian într-un sondaj de opinie TV.
imagine 1: Emisuni de propagandă realizate de serviciile secrete engleze "Duo popoli/Un führer" ("Doi oameni, un Führer") - stânga sus; "Zwei Volker / Ein Krieg" ("Doi oamnei, un război") - dreapta sus
Marca originală din emisiunea Prietenia Italiano-Germană "Duo popoli/Un guerra" ("Doi oameni, un război") - stânga jos; cu textul original "Poste Italiane" - dreapta jos
imagine 2: francatură mixtă germano-italiană 01.07.1944 Deutsche Dienst Post ADRIA - Udine

Este bizar în purtare... lucru ce-l poate face nesuferit

Johann Wolfgang Goethe, înnobilat 1782 (n. 28 august 1749, Frankfurt am Main - d. 22 martie 1832, Weimar) a fost un mare poet german, ilustru gânditor şi om de ştiinţă, una dintre cele mai de seamă personalităţi ale culturii universale.
Născut la Frankfurt pe Main, fiu al lui Johann Kaspar Goethe (1710–1782), înalt funcţionar de stat, şi al Catharinei Elisabeth Textor (1731–1808).
Relaţia lui Goethe cu părinţii, nu a fost fără conflicte. Cu excepţia sorei sale născute la 7 decembrie 1750 Cornelia Friderike Christiana, ceilalţi fraţi toţi au murit timpuriu. În anul 1758 tânărul Goethe s-a înbolnăvit de variolă.
Un rol esenţial în educaţie religioasă luterană include lectură în Biblie şi duminică slujbele la biserică. Primind o educaţie aleasă, studiind desenul, muzica, scrima, călărie, literatura germană şi universală, limbi străine vechi şi moderne (greaca veche, latina, ebraica, italiana, franceza şi engleza).
Prima îndoială în credinţă, Goethe a avut-o în anul 1755 cu ocazia cutremurului din Lisabona, unde Dumnezeu i-a pedepsit la fel pe cei nevinovaţi că şi pe cei vinovaţi şi nu s-a dovedit părinteşte. Educaţia religioasă pe care a primit-o în Frankfurt de la Johann Philipp Fresenius, un prieten al familiei şi mai târziu de la unchiul lui, preotul Ioan Iacob Starck, prea puţin i-au plăcut, a fost Protestantismul Bisericii care ne-a fost predat, doar o singură moralitate uscată: la un discurs înţelept nu s-au gândit, şi doctrina nu era pentru inimă, nici pentru suflet. Numai ocupaţia cu Vechiul Testament, mai ales de poveştile de Patriarhi Avraam, Isaac şi Iacob i-au sugerat imaginaţiile. Atitudinea sa faţă de Bisericiă şi dogma creştină, a rămas până mai târziu distanţată şi chiar ostilă.
Goethe a început să iubească de timpuriu literatura, pe care o putea găsi în vasta bibliotecă al tatălui sau. Fascinat era şi de teatru, în casa părintească, anual se prezenta un spectacol de teatru de păpuşi. În timpul ocupaţiei Frankfurtului de către trupele franceze, vizita des Teatrul Franţusesc. În anul 1763 a asistat la un concert al tânărului Mozart, care atunci avea şapte ani.
În anul 1765 începe să studieze dreptul la Universitatea din Leipzig, studiu de care nu era prea încântat, dar pe care îl termină în anul 1768. În acest timp o plăcere mai mare a fost participarea la cursurile lui Christian Gellert, un poet şi filosof etic al iluminismului. De asemenea participa şi la cursurile de desen ale pictorului şi sculptorului, Adam Oeser, care era directorul Academiei din Leipzig. În acest timp scrie primele poezii, Neue Lieder ("Cântece noi"), pătrunse de un lirism puternic şi elevat, precum şi o comedie întitulată Die Laune des Verliebten ("Capriciul îndrăgostitului"). Aici are şi prima deziluzie sentimentală, în iubirea neîmpărtăşită de Anna Katharina Schönkopf, eveniment pe care la inclus în comedia Die Mitschuldigen ("Vinovaţii"), scrisă la întoarcerea acasă.
Un an şi jumătate, o perioadă de refacere după deziluzia sentimentală, în care o prietenă a mamei sale, Susanne von Klettenberg îi aducea la cunoştinţă conceptul pietetic al Herrnhuter Brüdergemeine, o derivaţie a Bisericii Protestante, Goethe se ocupa cu misticismul, alchimia şi cercetarea sufletului.
La sfârşitul lunii august 1771, Goethe a primit la Frankfurt o licenţă de avocatură, unde dorea să devină activ în sensul progresiv al legilor umane. Deja în primul său proces, fiind mai certăreţ, a primit o dojană după care şi-a pierdut dorinţa de a mai exercita această meserie. Cu acest proces, doar după câteva luni de profesare, s-a încheiat carieră lui de avocat, chiar dacă firma sa a mai existat încă câţiva ani.
Din munca neplătită la o revistă literară, publicată de Schlosser şi Merck, Goethe nu putea trăi şi în luna mai 1772 s-a dus pentru terminarea studiului de drept, ca practicant la judecătoria regală în Wetzlar. Aici printre jurişti, îl întîlneşte pe Johann Christian Kestner, care a spus despre el: "... a venit un anumit Goethe din Frankfurt, după felul lui dr. juris, 23 de ani, singurul fiu al unui tată foarte bogat, ca aici - asta era dorinţa tatălui - să-şi caute o practică, dar intenţia sa era să-i studieze pe Homer Pindar şi pe alţi, care pot ocupa geniul, felul de-a gîndi şi inima lui... Are foarte mult talent, este... un om cu caracter, posedă o închipuire plină de viaţă nemaipomenită... Fără prejudecată, se poartă cum îi place, fără să-l intereseze dacă celuilalt î-i place... Urăşte orice constrângere... Este bizar în purtare... lucru ce-l poate face nesuferit. La copii, la femei şi la mulţi alţi este bine văzut..."
În septembrie 1786 Goethe pleacă în Italia. În Weimar planurile lui de călătorie şi destinaţia, în afara ducelui, erau cunoscute numai de angajatul şi secretarul lui, Philipp Seidel. Călătoreşte la Regensburg, München, Mittenwald, Innsbruck, Pasul Brenner, lacul Garda şi Verona la Veneţia. Ajuns în Roma, pictorul Johann Heinrich Wilhelm Tischbein îl ajută să găsească o gazdă în Via del Corso 18, unde azi se află: "Casa di Goethe".
La Roma Goethe se simţea ca acasă, picta şi modela, dar scria mai puţin. În această perioadă a scris totuşi "Iphigenia" în versuri, operă care nu a avut prea mare succes la prietenii lui. S-a împrietenit aici cu Johann Heinrich Meyer, un pictor elveţian şi bun cunoscător al istoriei artelori, cu care va rămâne prieten bun până la sfârşitul vieţii sale. Goethe se inspira din monumentele cele mai vechi: Pantheonul, Colosseum, Băile Imperiale din Roma etc. şi studia sculpturile antice: Apollo de Belvedere, Hercules Farnese, Juno Ludovisi etc. În plus, se ocupa intens cu pictura Renaşterii italiene.
În anul 1823 Goethe, se îmbolnăveşte de inflamaţie a pericardului inimii. După ce s-a însănătoşit, a devenit mai spiritual decât înainte. În Karlsbad, bătrânul Goethe face cunoştinţă cu tînăra de 19 de ani, Ulrike von Levetzow, pe care o cere în căsătorie. Ea însă îl respinge, fapt pentru care Goethe scrie în drum spre casă cu dezamăgire Marienbader Elegie ("Elegia din Marienbad").
Cu ultimile puteri, reia să lucreze la Faust II. El însuşi nu mai scria, doar dicta, în felul acesta Goethe rezolvându-şi corespondenţa, dar şi mărturisind în discuţii lungi problemele sale poetului Johann Peter Eckermann, care scria.
În anul 1830, moare fiul său, August, în Roma. În acelaşi an încheiea lucrarul la a doua parte din Faust. Aceasta a fost o lucrare la care ani mulţi, «a deveni» a fost pentru el cel mai important lucru. Formal era o piesă pentru scenă, dar care de fapt abia dacă se putea juca pe aceasta. În ultimii ani s-a amestecat în controversele dintre cei doi paleontologi Georges Cuvier şi Étienne Geoffroy Saint-Hilaire referitoare la catastrofism, dezvoltarea continuă a speciilor etc.
În august 1831 va vizita din nou pădurea Turingiei din Ilmenau, acolo unde i-au venit primele idei ştiinţifice. 51 de ani mai târziu, după ce în 1780 a scris pe o scândură a unei căsuţe de vânătoare pe Kickelhahn celebrul său poem Wandrers Nachtlied ("Cîntecul de noapte al călătorului"), el a vizitat din nou acest loc.
La 22 martie 1832 Goethe a murit de pneumonie. Ultimile sale cuvinte, care se pare că ar fi fost: Mehr Licht! („Mai multă lumină!”), sunt relatate de medicului său, Carl Vogel, care în momentul decesului însă nu era în camera lui Goethe. Goethe a fost îngropat pe data de 26 martie la Mormântul Prinţilor în Weimar.