%20Agong%20ER%20-%20Copy.jpg)
Jean-Baptiste Poquelin, cunoscut mai bine ca Molière (15 ianuarie 1622 – 17 februarie 1673), a fost un scriitor francez de teatru, director şi actor, unul dintre maeştrii satirei comice.Fiu de Tapissier du Roi ("Tapiţer al Regelui"), Poquelin şi-a pierdut mama din copilărie. A fost admis la prestigiosul Collège de Clermont iezuit, pentru a-şi completa studiile. Există multe poveşti despre timpul petrecut la colegiu: se spune că tatăl său a fost foarte exigent în privinţa sa, că l-ar fi întâlnit pe Prinţul de Conti sau că ar fi fost elev al filozofului Pierre Gassendi, dar niciuna dintre acestea nu par a fi veridice.
Este sigur, însă, că Poquelin a fost un prieten apropiat al abbéului La Mothe Le Vayer, fiu al lui François de La Mothe-Le-Vayer, în anii pe când abbé-ul edita lucrările tatălui său, şi a fost sugerat că Poquelin ar fi fost influenţat de către acestea. Printre primele sale lucrări a fost traducerea (astăzi pierdută) a De Rerum Natura de filozoful roman Lucretius.
Când Poquelin a ajuns la 18 ani, tatăl său i-a predat titlul de Tapissier du Roi, şi oficiul asociat de valet de chambre, ceea ce-l aducea în contact frecvent cu regele. Se pretinde că Poquelin ar fi absolvit dreptul la Orléans în 1642, însă există unele dubii în această privinţă.
În iunie 1643, împreună cu iubita sa Madeleine Béjart, cu un frate şi o sora a acesteia, a fondat compania teatrală sau trupa L'Illustre Théâtre, care a falimentat în 1645. În această perioadă şi-a asumat pseudonimul Molière, inspirat de numele unui mic sat din sudul Franţei. Eşuarea companiei l-a forţat să stea câteva săptămâni la închisoare pentru datoriile acumulate. A fost eliberat cu ajutorul tatălui său şi, însoţit de Madeleine Béjart, a plecat într-un tur al satelor drept comedian voiajor. Această viaţă a durat 14 ani, timp în care a jucat iniţial alături de companiile lui Charles Dufresne, creându-şi ulterior propria sa companie. În cursul călătoriilor sale, l-a întâlnit pe prinţul de Conti, guvernatorul provinciei Languedoc, care a devenit sponsorul său, numind compania sa după acesta. Prietenia sa avea, însă, să se termine mai târziu, când Conti s-a alăturat inamicilor lui Molière în Parti des Dévots.
În Lyon, Mme Duparc, cunoscută ca la Marquise, s-a alăturat trupei. La Marquise era curtată, zadarnic, de Pierre Corneille, devenind mai târziu iubita lui Jean Racine. Racine i-a oferit lui Molière tragedia sa Théagène et Chariclée (una dintre primele lucrări pe care a scris-o după părăsirea studiilor sale teologice), dar Molière nu a interpretat-o, deşi l-a încurajat pe Racine în a-şi continua cariera artistică. Se spune că după puţin timp Molière a devenit foarte nervos pe Racine, când i-a fost spus că prezentase în secret tragedia sa şi companiei Hôtel de Bourgogne.
Molière a ajuns la Paris în 1658 şi a jucat la Louvre în tragedia Nicomède a lui Corneille şi în farsa Le docteur amoureux (Doctor îndrăgostit), înregistrând ceva succes. A primit titlul de Troupe de Monsieur (Monsieur era fratele regelui) şi cu ajutorul acestuia, compania sa s-a alăturat unei companii italiene faimoase pe plan local ce juca Commedia dell'arte. S-a stabilit cu fermitate la teatrul lor, Petit-Bourbon, unde pe 18 noiembrie 1659 a oferit premiera piesei Les Précieuses ridicules (Preţioasele ridicole), una dintre capodoperele sale. Aceasta a fost cu certitudine prima sa încercare în a batjocori anumite manierismuri şi afectări comune la acea vreme în Franţa.
A fost Molière, cu siguranţă, care a materializat conceptul că satira castigat ridendo mores (critică obiceiuri prin umor) uneori confundat cu un proverb latin autentic. Stilul şi conţinutul primului său succes au devenit cu rapiditate subiectul unei vaste dezbateri literare.
Unul dintre cele mai faimoase momente din viaţa lui Molière este ultimul, care a devenit proverbial: a murit pe scenă, în timp ce juca Le Malade imaginaire (Bolnavul închipuit). În timp ce vorbea, s-a prăbuşit pe scenă şi a murit la puţine ore după aceasta la casa sa, fără împărtăşanie pentru că doi preoţi refuzaseră să-l viziteze, iar al treilea a ajuns prea târziu.
Se spune că purta culoarea galbenă, iar din acest motiv există o superstiţie cum că galbenul aduce nenoroc actorilor.
Ca actor, nu i-a fost permis din prisma legilor vremii a fi îngropat într-un cimitir obişnuit, pe tărâm sfânt. Soţia sa Armande a fost cea care i-a cerut regelui Ludovic al XIV-lea să-i permită funeralii „normale“ pe timp de noapte.
În 1792, rămăşiţele sale au fost aduse la muzeul monumentelor franceze şi în 1817 transferate la Cimitirul Le Père Lachaise , Paris, în apropiere de cele ale lui La Fontaine. (sursă: Wikipedia)
Este sigur, însă, că Poquelin a fost un prieten apropiat al abbéului La Mothe Le Vayer, fiu al lui François de La Mothe-Le-Vayer, în anii pe când abbé-ul edita lucrările tatălui său, şi a fost sugerat că Poquelin ar fi fost influenţat de către acestea. Printre primele sale lucrări a fost traducerea (astăzi pierdută) a De Rerum Natura de filozoful roman Lucretius.
Când Poquelin a ajuns la 18 ani, tatăl său i-a predat titlul de Tapissier du Roi, şi oficiul asociat de valet de chambre, ceea ce-l aducea în contact frecvent cu regele. Se pretinde că Poquelin ar fi absolvit dreptul la Orléans în 1642, însă există unele dubii în această privinţă.
În iunie 1643, împreună cu iubita sa Madeleine Béjart, cu un frate şi o sora a acesteia, a fondat compania teatrală sau trupa L'Illustre Théâtre, care a falimentat în 1645. În această perioadă şi-a asumat pseudonimul Molière, inspirat de numele unui mic sat din sudul Franţei. Eşuarea companiei l-a forţat să stea câteva săptămâni la închisoare pentru datoriile acumulate. A fost eliberat cu ajutorul tatălui său şi, însoţit de Madeleine Béjart, a plecat într-un tur al satelor drept comedian voiajor. Această viaţă a durat 14 ani, timp în care a jucat iniţial alături de companiile lui Charles Dufresne, creându-şi ulterior propria sa companie. În cursul călătoriilor sale, l-a întâlnit pe prinţul de Conti, guvernatorul provinciei Languedoc, care a devenit sponsorul său, numind compania sa după acesta. Prietenia sa avea, însă, să se termine mai târziu, când Conti s-a alăturat inamicilor lui Molière în Parti des Dévots.
În Lyon, Mme Duparc, cunoscută ca la Marquise, s-a alăturat trupei. La Marquise era curtată, zadarnic, de Pierre Corneille, devenind mai târziu iubita lui Jean Racine. Racine i-a oferit lui Molière tragedia sa Théagène et Chariclée (una dintre primele lucrări pe care a scris-o după părăsirea studiilor sale teologice), dar Molière nu a interpretat-o, deşi l-a încurajat pe Racine în a-şi continua cariera artistică. Se spune că după puţin timp Molière a devenit foarte nervos pe Racine, când i-a fost spus că prezentase în secret tragedia sa şi companiei Hôtel de Bourgogne.
Molière a ajuns la Paris în 1658 şi a jucat la Louvre în tragedia Nicomède a lui Corneille şi în farsa Le docteur amoureux (Doctor îndrăgostit), înregistrând ceva succes. A primit titlul de Troupe de Monsieur (Monsieur era fratele regelui) şi cu ajutorul acestuia, compania sa s-a alăturat unei companii italiene faimoase pe plan local ce juca Commedia dell'arte. S-a stabilit cu fermitate la teatrul lor, Petit-Bourbon, unde pe 18 noiembrie 1659 a oferit premiera piesei Les Précieuses ridicules (Preţioasele ridicole), una dintre capodoperele sale. Aceasta a fost cu certitudine prima sa încercare în a batjocori anumite manierismuri şi afectări comune la acea vreme în Franţa.
A fost Molière, cu siguranţă, care a materializat conceptul că satira castigat ridendo mores (critică obiceiuri prin umor) uneori confundat cu un proverb latin autentic. Stilul şi conţinutul primului său succes au devenit cu rapiditate subiectul unei vaste dezbateri literare.
Unul dintre cele mai faimoase momente din viaţa lui Molière este ultimul, care a devenit proverbial: a murit pe scenă, în timp ce juca Le Malade imaginaire (Bolnavul închipuit). În timp ce vorbea, s-a prăbuşit pe scenă şi a murit la puţine ore după aceasta la casa sa, fără împărtăşanie pentru că doi preoţi refuzaseră să-l viziteze, iar al treilea a ajuns prea târziu.
Se spune că purta culoarea galbenă, iar din acest motiv există o superstiţie cum că galbenul aduce nenoroc actorilor.
Ca actor, nu i-a fost permis din prisma legilor vremii a fi îngropat într-un cimitir obişnuit, pe tărâm sfânt. Soţia sa Armande a fost cea care i-a cerut regelui Ludovic al XIV-lea să-i permită funeralii „normale“ pe timp de noapte.
În 1792, rămăşiţele sale au fost aduse la muzeul monumentelor franceze şi în 1817 transferate la Cimitirul Le Père Lachaise , Paris, în apropiere de cele ale lui La Fontaine. (sursă: Wikipedia)
No comments:
Post a Comment