"Un ideal care nu se atinge niciodată"

Carol Popp de Szathmári a rămas în istoria artei româneşti drept unul dintre cei mai importanţi artişti documentarişti atât prin activitatea sa de pictor, dar mai ales prin cea de fotograf. Călător prin excelenţă, pasionat în egală masură de valoarea etnografică cât şi de cea spirituală a zonelor pe care le-a vizitat, artistul a reuşit să dobandească faima internaţională şi bunavoinţa a numeroşi conducători de state din epocă.

Carol Szathmári s-a născut în 11 ianuarie 1812, la Cluj, într-o familie nobilă provenită din Sătmar (Satu Mare). Tânărul Carol de Szathmári era destinat unei cariere bisericeşti, asemeni altor membrii ai familiei sale, şi este înscris la Colegiul Reformat din Cluj. Renunţă la Colegiu şi la viaţa monahală alături de Biserică fiind îndrăgostit de o fată despre care se presupune că ar fi Mariţica Văcărescu (ea se va mărita cu spătarul Costake Ghica şi mai târziu cu Gheorghe Bibescu).
În timpul studiilor la Colegiul Reformat, artistul dă dovada unui talent pentru poezie dar exersează pe numeroase caiete şi desenul.
Prima sa schiţă, inspirată probabil de Mariţica Văcărescu, datează din 1830 şi poarta inscripţia „un ideal care nu se atinge niciodată”. Schiţa în acuarelă reprezintă imaginea unei fete şi a indrăgostitului care-şi întinde mâinile spre ea. Se poate observa o evoluţie între exerciţiile din timpul colegiului şi prima sa lucrare, mai ales în ceea ce priveşte detaliile anatomice şi compoziţia. Nu există niciun document care să ateste că Szathmári ar fi urmat cursurile vreunei şcoli de arte, dar unii istorici de artă presupun că ar fi studiat într-un atelier, probabil la Cluj.
În 1835 se stabileşte la Pesta, unde colaborează cu pictorul Anton Chladek: Szathmári litografiază un desen de Chladek cu portretul Ninei Onitsch, iar Chladek desenează portretul actriţei Déry după un tablou de Szathmári. Doi ani mai târziu pictorul realizează câteva acuarele cu peisaje din Dolj, Argeş şi Neamț. În timpul călătoriei prin ţările româneşti face numeroase portrete ale ţăranilor din diversele regiuni dar reprezintă şi scene menite să scoată în evidenţă obiceiurile şi tradiţiile specifice.
În perioada în care marea majoritate a pictorilor din ţările româneşti încercau să răspândească printre familiile înstărite gustul pentru portretul laic, Szathmári se retrage în Italia pentru a studia operele diferitelor epoci anterioare. Petrece în Roma, Florenţa şi Sorenta perioada 1839-1840, timp în care realizează numeroase copii dupa capodoperele expuse în muzeele italiene, dar şi lucrării proprii: peisaje şi portrete.
Reîntors la Bucureşti, în a doua jumătate a anului 1840, Szathmári devine pictor de curte al domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica. Părăseşte Bucureştiul pentru Cluj, unde este însărcinat cu desenarea şi litografierea portretelor membrilor Dietei (Landtag-ului).
Istoricii de artă, Ion Frunzetti şi George Oprescu pun stabilirea pictorului la Bucureşti în 1843, pe seama relaţiei sale cu Mariţica Bibescu, devenită pe atunci principesa Valahiei.
În 1848, locuind în continuare la Bucureşti, Szathmári încearcă să aducă încă o inovaţie artei româneşti organizând o expoziţie prin care să-şi prezinte tablourile publicului. Până la acest moment, şi mult timp după, pictorii îşi expuneau lucrările în vitrinele prăvăliilor, singura excepţie de la această regulă fiind expoziţia de final de an a elevilor Academiei Mihăilene, elevii lui Asachi.
Tehnica rapidă de schiţare pe care o folosea pictorul pentru a surprinde momentul nu îi putea satisface necesitatea de a reproduce toate detaliile subiectului ales, iar fotografia a venit ca o soluţie. Procedeul mecanic prin care o imagine era fixată şi prin care putea fi multiplicată aproape la infinit venea ca o inovaţie.
Fotografia, considerată pe atunci cea mai mare invenţie a secolului răspundea nevoilor jurnalismului din epocă, şi deşi se afla abia la început, a însemnat un imens progres pentru artiştii documentarişti ca Szathmári, care au devenit astfel reporteri şi care şi-au putut face lucrările cunoscute pe plan internaţional. În 1853 Szathmári fotografiază numeroşi ofiţeri din armatele care au participat la Războiul Crimeii, iar mai târziu, la începutul lui 1854 merge pe front, la malul Dunării, lângă cetăţile Olteniţa şi Silistra pentru a fotografia bivuacurile, fortificaţiile şi combatanţii.
Szathmári a încercat diferite modalităţi de fotografiere şi de imprimare a imaginii. La început a folosit tehnica clişeelor pe sticlă acoperite cu colodiu umed ce permitea o multiplicare aproape infinită. Szathmári aprofundează arta fotografiei şi devine ulterior pictor şi fotograf de curte pentru Alexandru Ioan Cuza dar şi pentru Carol I. Îşi continuă călătoriile în ţară, atât cât şi în afara ei, fiind însoţit acum atât de cele necesare picturii dar şi de o camera obscura mobilă. Fotografiază şi realizează numeroase schiţe cu locurile şi oamenii din Bucureşti: biserici, tarafuri de lăutari, boieri sau târgul Moşi. În 1874 face o nouă expoziţie la Cluj unde prezintă 63 de acuarele şi trei uleiuri cu imagini din Roamânia şi din Bucureşti. Ilustrează Războiul de Independenţă alături de Grigorescu, Henţia şi Mirea, şi documentează ceremonia de încoronare a primului rege al României, Carol I.
Szathmári moare în 1887 la Bucureşti, lăsând atelierul de pe strada Enei în grija numeroşilor săi „elevi”, atelier ce va rămâne funcţionabil până în timpul celui de-al doilea Război Mondial când va fi distrus într-un bombardament. (adaptat după FamousWhy.ro)