Văduva veselă

Franz Lehár (n. 30 aprilie 1870, Komárom - d. 24 octombrie 1948, Bad Ischl, Austria) a fost un compozitor austriac de origine maghiară.
Franz Lehár s-a născut în orăşelul Komárom, aflat pe atunci în Austro-Ungaria. Prima sa compoziţie a făcut-o la vârsta de 11 ani. A urmat studiile muzicale la Conservatorul din Praga, sub îndrumarea lui Antonin Dvořák. În anul 1902 a devenit dirijorul teatrului de operetă din Viena şi şi-a început activitatea de creaţie. În căutarea unui drum propriu, Lehár a compus vestitul vals "Aur şi argint" care i-a adus primul succes.
În anul 1902 a intrat în posesia primului său libret de operetă "Fetiţele vieneze" scris de Emil Norini. Tot atunci a făcut cunoştinţă cu celebrul regizor şi libretist Victor Léon colaborând cu el la realizarea şi montarea mai multor operete.
Prima operetă de mare succes a fost "Văduva veselă" compusă în anul 1905, urmată de peste 30 de operete dintre care amintim: "Bărbatul cu trei neveste" (1908), "Contele de Luxemburg" (1909), "Dragoste de ţigan" (1910), "Eva"(1911), "In sfârşit singuri" (1914), "Mazurca albastră" (1920), "Fraschita" (1922), "Primăvară" (1922), "Clo-Clo" (1923), "Paganini" (1925), "Ţareviciul" (1927), "Frederica" (1928), "Ţara surâsului" (1929) etc.
Reformator al operetei, Lehár devine întemeietorul noului curent, înviorând acest gen care decăzuse la finele secolului XIX.

Născut să fie dictator

Sadam Husein (n. 28 aprilie 1937, satul Al-Awja, Irak; d. 30 decembrie 2006, Bagdad) a fost preşedinte al Irakului în perioada 1979 - 2003 şi prim-ministru al acestei ţări între 1979-1991 şi 1994-2003.
Saddam a avut un rol cheie în lovitura de stat al partidului Baas din 1968. Ca vicepreşedintele lui al-Bakr, Saddam a menţinut un control strâns asupra conflictului între guvern şi forţe armate, iar economia irakiană s-a dezvoltat într-un pas rapid în anii 1970. Ca preşedinte, Saddam a rămas la putere în ciuda dezastruoaselor războaie împotriva Iranului (1980-1988), şi Războiul din Golf (1990-1991), care au adus un declin serios în condiţiile de viaţă şi condiţiile umanitare. După invazia Irakului din 2003, Saddam a fost răsturnat de la putere şi capturat pe 13 decembrie 2003 într-un raid din localitatea natală, Tikrit.
În 1979 şahul Mohammed Reza Pahlavi a fost răsturnat de revoluţie, lăsând loc unei republici islamice conduse de ayatollahul Ruhollah Khomeini. Saddam se temea că ideile radicale islamice, ostile conducerii seculare, vor creşte în influenţă în populaţia majoritar şiită din Irak. Dar era şi duşmănie veche între Khomeini şi Saddam: în 1964 Khomeini fusese exilat din Iran, şi se stabilise în oraşul sfânt şiit An Najaf . În 1978, Saddam a fost de acord să-l exileze pe Khomeini. După revoluţie, Khomeini vedea răsturnarea guvernului Saddam o chestiune de maximă importanţă. Pe 22 septembrie 1980 Irak a declarat război Iranului. În primii ani, forţele irakiene au făcut succese, dar apoi în 1982 s-au retras în Irak, transformând războiul rapid într-unul de uzură. Irakul începe din nou să câştige, fiind sprijinit de SUA sub Ronald Reagan, iar Khomeini în final acceptă armistiţiu în 1988.
Pe 2 august 1990, irakienii au invadat Kuweitul. SUA a construit rapid o coaliţie internaţională sub egida ONU şi a impus embargou asupra Irakului. Pe 16 ianuarie 1991 au început bombardamentele asupra Irakului, iar în februarie armata aliată i-a forţat pe irakieni să se retragă.
După capturarea sa de către armata americană, căci dictatorul irakian se ascundea într-o groapă într-un sat din regiunea Tikrit, Saddam a fost predat tribunalului penal irakian care l-a condamnat pe 5 noiembrie 2006 la moarte iar pe 26 decembrie 2006 verdictul a fost confirmat. Sentinţa a fost executată pe 29 decembrie 2006 în timpul nopţii prin spânzurare şi a pus capăt vieţii dictatorului irakian. Trupul său a fost dat familiei, fiind îngropat dupa 24 ore de la execuţie, aşa cum spune tradiţia musulmană. A fost înmormântat în satul său natal Al-Awja, alături de fiii săi, ucişi în războiul din anul 2003.

Împușcat pentru crime împotriva poporului italian

Benito Amilcare Andrea Mussolini (29 iulie, 1883, Predappio lângă Forlì – 28 aprilie, 1945, Giulino di Mezzegra lângă Como) a fost conducătorul Italiei între anii 1922 şi 1943. A creat un stat fascist utilizând propaganda şi teroarea de stat. Folosindu-şi carisma, controlul total al mediei şi intimidarea rivalilor politici, a ruinat sistemul democratic de guvernare existent. Intrarea sa în cel de-al doilea război mondial alături de Germania lui Hitler a făcut din Italia o ţintă a atacurilor Aliate, ceea ce a dus în final la căderea şi moartea sa. În noiembrie 2004 a fost votat al 34-lea mare italian într-un sondaj de opinie TV.
Ca prim-ministru al Italiei pentru o perioadă de aproape 21 de ani, şi mai apoi preşedinte al Republicii Sociale de la Salo (Repubblica Sociale di Salò), Benito Mussolini a încercat să redea Italiei gloria Romei Antice şi strălucirea Renaşterii Italiene.
Benito Mussolini nu a fost, în mod evident, nici religios şi nici moral. Deşi, la începutul anilor 1920 a interzis organizaţiile catolice ale tineretului italian, mai târziu, în 1929, a îmbunătăţit - într-un fel - relaţiile cu Biserica Romano-Catolică prin semnarea Concordatului cu Papa Pius XI, la 11 februarie 1929. Conform documentului, papei este recunoscută suveranitatea Papalităţii asupra Vaticanului iar catolicismul devine religie de stat în Italia. În schimb, Papalitatea recunoştea statul italian. Astfel se încheia o dispută veche din 1871.
În martie 1919, mai exact la 23 martie, Mussolini fondează la Milano primul grup politic de orientare fascistă. Iniţial programul grupului său politic avea o orientare strict naţionalistă, căutând să atragă categoria largă a veteranilor Primului Război Mondial. Ca un laitmotiv, Mussolini insista pe refacerea gloriei Romei antice.
În octombrie 1922, Mussolini organizează "Marşul asupra Romei" (Marcia su Roma). La ordinul său, mii de fascişti se îndreaptă spre Roma pentru a prelua puterea. Intimidat şi temându-se de un război civil, regele Victor Emanuel III îl desemnează pe Mussolini drept prim-ministru. În anii următori, Mussolini preia treptat întreaga putere, luându-şi titlul de "Il Duce" şi impunând în Italia cultul propriei personalităţi.
După ce germanii invadaseră şi ocupaseră aproape total Franţa, trupele fasciste italiene invadează sudul Franţei. Câteva zile mai târziu, Franţa capitulează. Cu excepţia acestei "victorii de paie", trupele italiene au avut parte doar de dezastre oriunde s-au aflat: în Africa de Nord, în Grecia şi, la sfârşitul războiului, chiar în Italia.
Marele Consiliu Fascist s-a întors împotriva sa în iulie 1943 acuzându-l, pe bună dreptate, de toate dezastrele militare italiene, retrăgându-i toate prerogativele de conducător. Mussolini a fost apoi arestat din ordinul regelui Victor Emanuel III, care îl desemnează drept prim-ministru pe mareşalul Badoglio. Noul guvern trece de partea Aliaţilor. Mussolini e eliberat de un comando german condus de Otto Skorzeny şi pus în fruntea unui stat-marionetă în nordul Italiei, aşa-numita Republică de la Salo.
În primăvara lui 1945, când pierderea războiului de către Axă era absolur clară şi imposibil de evitat, după înfrângerea totală a trupelor germane din nordul Italiei, Benito Mussolini, împreună cu amanta sa, Clara Petacci, fuge în Elveţia. Cei doi se ascund într-o vilă, pe marginea lacului Como, vilă ce fusese pregătită de mult ca refugiu în caz de dezastru. Partizanii italieni îi descoperă şi, fără nici o judecată, doar invocând motivul vag "pentru crime împotriva poporului italian" îi execută prin împuşcare.
Trupurile celor doi sunt aduse la Milano şi spânzurate cu capul în jos, fiind agăţate de călcâie, în faţa unui garaj. Mai tărziu, rămăşiţele pământeşti ale lui "Il Duce", sunt înmormântate în taină, de teama unor demostraţii ale credincioşilor săi suporteri şi/sau epigoni. În 1957, la cererea văduvei sale, Benito Mussolini a fost deshumat şi înmormântat lângă Predappio.

قناة السويس

25 aprilie 1859 - a început construirea Canalului Suez. Construcţia s–a încheiat la 17 noiembrie 1869. Canalul Suez (arabă: قناة السويس, Qanā al-Suways), aflat la vest de Peninsula Sinai, este un canal de 163 km lungime, şi lat de 300 m în cel mai îngust punct, situat în Egipt, între Port Said (Būr Sa'īd) la Marea Mediterană şi Suez (al-Suways) la Marea Roşie.
Canalul permite trecerea în ambele direcţii, de la nord la sud, a navelor între Europa şi Asia, fără să mai fie necesară înconjurarea Africii. Înainte de deschiderea canalului în 1869, bunurile erau uneori transportate pe pământ între Marea Mediterană şi Marea Roşie.
Canalul e format din două părţi, la nord şi la sud de Marele Lac Sărat, legând Marea Mediterană de Golful Suez la Marea Roşie.
Canalul Suez este mărginit de Port Said şi Golful Suez. Măsoară 163 km lungime şi 300 m lăţime, cel mai îngust loc fiind situat în Egipt, între Port Said (Bur Sa'id) la Marea Mediterană şi Port Suez la Marea Roşie.
Canalul nu are ecluze, deoarece nu există înălţimi de urcat. Permite trecerea navelor cu deplasament de până la 150.000 de tone. Pot trece navele cu până la 16 m, sub apă, şi există planuri de a mări această distanţă la 22 m până în 2010, pentru a permite trecerea superpetrolierelor. Astăzi, superpetrolierele pot descărca o parte din încărcătură într-o barcă a canalului, şi o pot reîncărca la celălalt capăt. Există o singură bandă de navigaţie, cu mai multe locuri de depăşire. De obicei, trei convoaie tranzitează canalul zilnic, două către sud şi unul către nord. Trecerea ia între 11 şi 16 ore, cu o viteză de circa opt noduri. Viteza redusă previne erodarea malurilor canalului de valurile generate de vase.
Din 1980 s-a deschis un tunel (Tunelul Ahmed Hamdi) pe sub canal, şi începând cu 1999, traversat de o linie de înaltă tensiune. O linie de cale ferată aflată pe malul de vest parcurge paralel întreaga sa lungime.
Regulamentul de trafic naval prin canal şi în porturile sale sunt fixate de Autoritatea Navală a Canalului Suez. Aceste regulamente sunt aplicabile atât pentru nave de război, cât şi pentru cele comerciale şi civile. Zona canalului este port liber.

Cadou filatelic

Premierul Emil Boc i-a dăruit, joi, prinţului Albert al II-lea de Monaco, cu prilejul întâlnirii de la Palatul Victoria, un album filatelic incluzând timbre şi coliţe cu subiect cultural.
Albumul, intitulat "Tezaurul timbrului românesc" (Romania through stamps), prezintă prin intermediul timbrelor diferite aspecte ale culturii şi civilizaţiei româneşti.
Prinţul Albert al II-lea de Monaco se află în România într-o vizită oficială de două zile, la invitaţia preşedintelui Traian Băsescu, programul său incluzând o deplasare în Delta Dunării şi întâlniri cu oficialităţile din judeţul Tulcea. (Mediafax)

Ultima apariţie: ROMGAZ - 100 de ani

Pământul, "planeta albastră", al cărui nume are diferite prezentări: Pavimentum, în limba latină, Gaia, în mitologia greacă, Tellus, în mitologia romană şi a cărei vârstă este evaluată la peste 4,5 miliarde de ani, ascunde în straturile sale solide şi în adâncimile mărilor, un imens izvor de resurse care a asigurat perpetuarea vieţii şi progresul societăţii umane.

Printre bogăţiile naturale ale subsolului, gazele naturale se regăsesc în rândul surselor energetice directe sau convertite în diverse forme de energie. Originea lor şi procesele de acumulare în scoarţa terestră sunt strâns legate de transformarea materiei organice lichide sau solide în gaze naturale acumulate în adâncurile scoarţei terestre.
Asociate de regulă cu petrolul, gazele naturale s-au format prin transformări complexe, în urmă cu 15-600 milioane de ani, fiind puse în evidenţă ca resursă energetică la începutul secolului 19. În timp au substituit alte forme şi resurse energetice, ajungând să acopere în zilele noastre 24% din necesarul energetic mondial.
Gazele naturale au fost semnalate în Europa, în perioada anilor 1701-1750, pe teritoriul Poloniei, lângă izvoarele de ape minerale de la Blekota, fiind percepute emanaţii de gaze ce se vedeau ca “nişte limbi de foc slabe”.
În Transilvania, în anul 1909, forările pentru descoperirea zăcămintelor de sodiu şi potasiu, au pus în evidenţă prezenţa gazului natural existent în scoarţa terestră sub forma unor acumulări de înaltă presiune. Cotată, la vremea respectivă, ca a patra sondă din lume, după debitul de gaze, Sonda 2 Sărmăşel (judeţul Mureş), este considerată prima sondă de gaze naturale de pe teritoriul actual al României. După evaluarea avantajelor exploatării unui astfel de zăcământ, Sonda 2 Sărmăşel a fost racordată, în anul 1914, la prima conductă din oţel pentru transportul gazului natural (Sărmăşel - Turda) pentru asigurarea alimentării cu gaze a unor consumatori industriali din oraşul Turda, inclusiv a sistemului de iluminat stradal din acest oraş, care a constituit o premieră europeană. Într-un interval de aproape şapte decenii, (1909-1935 şi 1951-1993), Sonda 2 Sărmăşel a asigurat un volum de 1,4 miliarde m³ (10% din actuala producţie a României).
Considerat Monument al Ştiinţei şi Tehnicii Gazifere, Sonda 2 Sărmăşel se află astăzi în patrimoniul Societăţii Naţionale de Gaze Naturale ROMGAZ S.A. Mediaş, care valorifică o experienţă de 100 de ani în domeniul gazelor naturale. Având în structura sa 6 sucursale cu sedii în oraşele Mediaş, Târgu Mureş, Ploieşti şi Bratislava, ROMGAZ are în exploatare 3.600 sonde prin care se extrage anual un volum de gaze – echivalent cu 40% din consumul României şi dispune de o capacitate de înmagazinare de peste 2,5 miliarde m³/ciclu în 6 depozite subterane.
Alături de preocuparea de a descoperi noi zăcăminte de gaze naturale şi de a asigura livrarea continuă a acestora, compania pune pe primul plan minimizarea impactului negativ asupra factorilor de mediu. (sursa - Romfilatelia)

Blest be the man who cast these stones, and cursed be he that moves my bones

William Shakespeare (n. 23 aprilie 1564- d. 23 aprilie 1616) a fost un dramaturg, poet şi creator de sonete englez, care este considerat a fi cel mai mare scriitor al literaturii de limba engleză.
Ca dramaturg, a scris câteva dintre cele mai puternice tragedii şi numeroase comedii. De asemenea, a scris 154 de sonete şi numeroase poezii. Dintre acestea, unele sunt considerate drept cele mai strălucitoare opere scrise vreodată în literatură, datorită priceperii lui Shakespeare de a depăşi naraţiunea şi de a descrie cele mai intime şi profunde aspecte ale naturii umane. Se crede că majoritatea operei a scris-o între 1585 şi 1613, deşi datele exacte şi cronologia pieselor de teatru atribuite lui nu se cunosc cu precizie.
Cei mai mulţi istorici sunt de acord că actorul şi dramaturgul sunt una şi aceeaşi persoană cu acel William Shakespeare despre care există date istorice considerabile. Shakespeare s-a născut la Stratford-upon-Avon, în Anglia, în aprilie 1564, fiu al lui John Shakespeare, un mănuşar, şi al lui Mary Arden. Botezul lui Shakespeare este înregistrat în ziua de 26 aprilie a anului, dar ziua naşterii sale este considerată 16. Tatăl său, prosper pe vremea naşterii lui William, a fost judecat pentru afaceri pe piaţa neagră a lânii şi mai târziu a pierdut poziţia de consilier local. Există dovezi că ambele ramuri ale familiei aveau simpatii romano catolice. El s-a însurat cu Anne Hathaway, cu opt ani mai în vârstă decât el, în 28 noiembrie 1582, la Stratford-upon-Avon, martorii ceremoniei fiind Fulk Sandalls şi John Richardson. După căsătorie, se ştiu puţine lucruri despre William Shakespeare, până la apariţia sa la Londra, pe scena literară.
În 1592, era deja suficient de cunoscut pentru a atrage atenţia lui Robert Greene, care îl acuză de plagiat: "o cioară parvenită, împodobită cu penele noastre".
Shakespeare devine actor, scriitor şi apoi co-proprietar al unei trupe de teatru, cunoscută sub numele de Oamenii lordului Chamberlain - compania şi-a luat numele, ca şi altele din acea perioadă, după numele sponsorului ei aristocrat. A devenit destul de cunoscută pentru ca, după moartea reginei Elisabeta I şi încoronarea lui James I, noul monarh să adopte trupa, care a fost cunoscută sub numele Oamenii regelui. Diverse documente ale unor chestiuni legale şi ale unor tranzacţii dovedesc că Shakespeare devenise o persoană importantă în anii petrecuţi la Londra. În 1609 îşi publică sonetele, poezii de dragoste majoritatea (126) cărora - piperate de insinuări homoerotice - sunt închinate unui tânăr şi restul (28) închinate amantei sale, o doamnă brună (the dark lady). Aluziile pe tema amorului masculin sunt un ecou ale situaţiilor ambigue şi jocurilor de cuvinte din comediile sale, şi vor cauza un anumit efort cenzorial din partea lui John Benson care, la douăzeci şi patru de ani după moartea lui Shakespeare îi publica poemele în aşa fel încât să ascundă aspectul lor homoerotic.
Shakespeare s-a retras prin 1611 şi a murit în 1616, pe 23 aprilie, care este probabil motivul tradiţiei de a plasa data naşterii în aceeaşi zi. Pe piatra lui de mormânt stă scris: "Binecuvântat fie cel ce lasă (în tihnă) aceste pietre şi blestemat fie cel ce-mi mişcă oasele" ("Blest be the man who cast these stones, and cursed be he that moves my bones").

Lenin avea neuronii piramidali din al treilea strat al cortexului cerebral foarte mari

Vladimir Ilici Lenin (22 aprilie (10 aprilie (stil vechi)) 1870 – 21 ianuarie 1924), a fost un revoluţionar rus care a condus partidul bolşevic, primul Premier al Uniunii Sovietice şi fondatorul ideologiei cunoscute sub numele de leninism.
"Lenin" a fost unul dintre pseudonimele sale. Se crede că l-a creat ca să demonstreze antagonismul faţă de Gheorghi Plehanov, care folosea pseudonimul Volghin, după râul Volga; Lenin a ales râul Lena care este mai lung şi care curge în direcţia opusă. În orice caz, sunt multe teorii despre provenienţa pseudonimului său, iar Lenin nu a explicat niciodată alegerea sa. Uneori, în Occident, este în mod eronat numit "Nikolai Lenin", deşi niciodată nu a purtat acest nume în Rusia.
Lenin s-a născut în Simbirsk, Rusia. Provenienţa etnică şi religioasă a lui Lenin era foarte variată: avea ascendenţă calmâcă prin bunicii paterni, germană, prin bunica maternă, care era luterană, precum şi evreiască prin bunicul matern. Lenin a fost botezat după ritul bisericii ortodoxe ruse.
În copilărie, Lenin s-a remarcat la studiile de latină şi greacă. În mai 1887, fratele său mai mare, Alexandr Ulianov, a fost condamnat la moarte prin spânzurare pentru participarea la un complot cu scopul asasinării ţarului Alexandru al III-lea. Acest eveniment l-a radicalizat pe Lenin şi, la sfârşitul aceluiaşi an, a fost arestat şi exmatriculat de la Universitatea din Kazan pentru participarea la un protest studenţesc. El a continuat să studieze în particular, iar în 1891 a primit licenţa pentru practicarea avocaturii.
În loc să se dedice carierei juridice, Lenin s-a implicat tot mai mult în activitatea de propagandă revoluţionară şi în studiul marxismului. La 7 decembrie 1895 a fost arestat, pentru un an, de autorităţi şi, ulterior a fost exilat în satul Şuşenskoe, din Siberia.
La 8 noiembrie 1917 Lenin a fost ales Preşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului de către Congresul Sovietului Rus. În martie 1919, Lenin şi veteranii bolşevici s-au întâlnit cu revoluţionarii socialişti din întreaga lume şi au format Internaţionala Comunistă. Membrii Internaţionalei Comuniste, inclusiv Lenin şi bolşevicii, s-au deprins din mai larga mişcare socialistă. Din acel moment ei au fost cunoscuţi cu numele de comunişti. În Rusia, Partidul Bolşevic a fost redenumit "Partidul Comunist Rus (Bolşevicii)", care a devenit mai apoi Partidul Comunist al Uniunii Sovietice.
În mai 1922, Lenin a avut primul atac cerebral. A rămas parţial paralizat şi rolul său în guvern a început să se diminueze. După al doilea atac din decembrie 1922, Lenin a demisionat din funcţiile politice. În martie 1923, a suferit al treilea atac, a rămas ţintuit la pat şi incapabil să mai vorbească. Lenin a murit la 21 ianuarie 1924. Cauza oficială a morţii lui Lenin a fost arteroscleroza cerebrală sau al patrulea atac cerebral, dar din cei 27 de medici care l-au tratat numai opt au fost de acord cu concluziile raportului de autopsie. Din acest motiv, s-au făcut mai multe supoziţii privind cauzele morţii lui Lenin.
Documente declasificate după căderea Uniunii Sovietice, alături de memoriile medicilor lui Lenin, sugerează că liderul bolşevic a fost tratat de sifilis încă din 1895. Documentele sugerează, de asemenea, că anatomo-patologului Alexi Abrikosov, care era însărcinat cu autopsia, i s-a ordonat să demonstreze că Lenin nu a murit de sifilis. În 1923, doctorii lui Lenin l-au tratat pe acesta cu salvarsan, singurul medicament care la acea vreme era folosit în mod special pentru tratarea sifilisului, dar şi cu iodură de potasiu care era, de asemenea, folosită, în mod obişnuit, la tratarea acestei boli.
Creierul lui Lenin a fost scos înainte de îmbălsămarea trupului său. Guvernul sovietic l-a însărcinat pe cunoscutul neurochirurg german Oskar Vogt să studieze creierul lui Lenin şi să localizeze zona precisă a celulelor creierului care erau responsabile de geniu. Institutul Creierului a fost creat în Moscova pentru acest scop. Vogt a publicat o lucrare despre creier, în 1929, în care raporta că unii neuroni piramidali din al treilea strat al cortexului cerebral al lui Lenin erau foarte mari. Totuşi, legătura dintre aceştia şi genialitate a fost contestată. Munca lui Vogt a fost considerată de către sovietici ca fiind nesatisfăcătoare. Alte cercetări au fost făcute după aceea de o echipă sovietică, dar rezultatele muncii pe creierul lui Lenin nu au mai fost făcute publice.

Прaвда cel grecesc

Pravda (în limba rusă: Прaвда, "Adevărul") este un ziar sovietic celebru, o publicaţie oficială a Partidului Comunist între anii 1918 şi 1991. Ziarul mai apare încă în Rusia. În ţările occidentale este cunoscut mai ales pentru declaraţiile oficiale pe care le publica în timpul războiului rece. Mai există şi alte ziare, mai puţin faimoase, care sunt sau au fost numite tot Pravda.

Pravda a fost fondat ca ziar al muncitorilor în 1912. Bolşevicii au început publicarea legală a ziarului în Sankt Peterburg pe 22 aprilie 1913. Era o vreme a frământărilor, de 1 mai 1913 a avut loc o greva a aproape 400.000 de oameni, în ziar fiind publicate scrisori ale muncitorilor, arătând care era starea lor de spirit şi agitând mulţimea.
Vladimir Ilici Lenin, care controla ziarului, l-a plasat pe Stalin în redacţia acestuia. Stalin a făcut pentru prima oară parte din colectivul redacţional până când a fost exilat în 1913. În această perioadă, linia mai moderată a redacţiei a fost în contradicţie cu cu atitudinea mai combativă a lui Lenin, redactorii au cenzurat sau au refuzat să publice unele articole ale conducătorului bolşevic. Guvernul Rusiei a încercat de mai multe ori să oprească publicarea ziarului, dar bolşevicii aveau peste 40.000 de cititori fideli şi şi-au creat o reţea independentă de distribuitori. Pravda era dependentă numai de susţinerea financiară a cititorilor-muncitori. Când ziarul a fost interzis oficial, bolşevicii au continuat să-l publice şi să-l distribuie în ilegalitate.
Pravda a jucat un rol important în revoluţia ce avea să vină. Revoluţia din Februarie 1917 a permis ca ziarul să reapară legal, şi la scurtă vreme, după reîntoarcerea lui Stalin din exilul siberian în martie 1917, acesta a reintrat în colectivul de redacţie. Aici, Stalin a colaborat cu Lev Kamenev. În perioada colaborării celor doi, Pravda a avut pentru început o poziţie mai conciliantă faţă de Guvernul provizoriu, poziţie care nu a fost foarte populară printre cititorii fideli. După victoria Revoluţiei din Octombrie, Pravda se vindea într-un tiraj de circa 100.000 de exemplare zilnic.
Pe 22 august 1991, decretul Preşedintelui Rusiei, Boris Elţân, a dizolvat Partidul Comunist şi a confiscat toate proprietăţile acestuia, inclusiv ziarul Pravda. Echipa de jurnalişti nu au luptat pentru ziarul lor sau pentru tradiţiile lui. În loc de aceasta, câteva săptămâni mai târziu, au început publicarea unui nou ziar cu acelaşi nume.
Câteva luni mai târziu, editoru-şef de atunci, Ghennadi Selezniov a vândut Pravda unei familii de investitori din Grecia, Yannikoses. Următorul editor-şef, Alexandr Ilin, a predat emblema ziarului Pravda - medaliile Ordinul Lenin - şi noul certificat de înregistrare către noii proprietari greci

Samuel Langhorne Clemens alias Mark Twain

Samuel Langhorne Clemens (n. 30 noiembrie 1835 – 21 aprilie 1910), cunoscut sub pseudonimul literar Mark Twain, a fost un scriitor, satirist şi umorist american, autorul popularelor romane "Aventurile lui Tom Sawyer", "Prinţ şi cerşetor", "Aventurile lui Huckleberry Finn" şi "Un yankeu la curtea regelui Arthur".

În ciuda problemelor sale financiare, Twain a fost renumit pentru umorul şi buna sa dispoziţie, datorită cărora s-a bucurat de o popularitate imensă în întreaga lume. La apogeu, el a fost probabil cel mai popular american din acea vreme. În 1907, publicul s-a înghesuit la Expoziţia Jamestown doar ca să-l zărească pe Mark Twain. S-a bucurat de prietenia mai multor celebrităţi, între care autorul şi criticul literar William Dean Howells, politicianul şi autorul Booker T. Washington, inginerul şi inventatorul Nikola Tesla, scriitoarea Helen Keller şi magnatul Henry Huttleston Rogers. Autorul american William Faulkner a scris despre Twain că a fost "părintele literaturii americane".
Twain a murit în 1910 şi este înmormântat la Elmira, statul New York.

Regina Lilibet

Elisabeta a II-a (Elizabeth Alexandra Mary) este Regina Marii Britanii şi Irlandei de Nord. În calitate de monarh britanic, Elisabeta a II-a este de asemenea suverana următoarelor state: Australia, Canada, Noua Zeelandă, Jamaica, Barbados, Bahamas, Grenada, Papua Noua Guinee, Insulele Solomon, Tuvalu, Sfânta Lucia, Sfântul Vincent şi Grenadine, Antigua şi Barbuda, Belize şi Sfântul Kitts şi Nevis.
Elisabeta s-a născut la Londra, la 21 aprilie 1926, primul născut al Prinţului Albert, Duce de York (viitorul rege George VI) şi al Ducesei de York. Elisabeta a fost numită după mamă, iar numele său conţine şi numele străbunicii paterne, regina Alexandra şi respectiv a bunicii, regina Maria. Familia o alinta spunându-i "Lilibet". A avut o relaţie strânsă cu bunicul său, George al V-lea pe care l-a ajutat să se recupereze după boala din 1929.
În momentul naşterii sale, Elisabeta era a treia în linia de succesiune la tronul britanic, în spatele unchiul ei, Prinţul de Wales (mai târziu, regele Eduard al VIII-lea), şi tatăl ei. Când tatăl ei a devenit rege în 1936, la abdicarea de unchiul ei, regele Eduard al VIII-lea, ea a devenit moştenitoare a tronului şi cunoscută ca "Her Royal Highness The Princess Elizabeth".
Elisabeta avea treisprezece ani, când a început cel de-al doilea război mondial, iar ea şi sora ei mai mică, Prinţesa Margaret, au fost evacuate la Castelul Windsor în Berkshire. A existat o sugestie ca cele două prinţese să fie evacuate în Canada, la Castelul Hatley. La acestă sugestie, regina a replicat "Copiii nu vor pleca fără mine. Eu nu-l voi părăsi pe rege. Iar regele nu va pleca niciodată." La vârsta de 13 ani l-a cunoscut pe viitorul său soţ, Prinţul Filip. S-a îndrăgostit de el şi a început să-i scrie cât timp acesta era în Marina Regală.
În 1945, la vârsta de 18 ani, Prinţesa Elisabeta şi-a convins tatăl că ar trebui să i se permită să contribuie direct în mod direct la efortul de război. Ea a aderat la "Women's Auxiliary Territorial Service" fiind cunoscută ca nr. 230873 şi a fost instruită ca mecanic de locomotivă.

Îşi otrăvise câinele pentru a testa otrava

Adolf Hitler (n. 20 aprilie 1889, Braunau am Inn, Austria — d. 30 aprilie 1945, Berlin), lider al Partidului Naţional-Socialist German, cancelar al Germaniei din 1933, iar din 1934 conducător absolut ("Führer") al Germaniei, a fost unul din cei mai cruzi dictatori din istoria omenirii. Ajuns la putere în 1933, liderul mişcării naziste, Hitler a dus o politică de pregătire şi de declanşare a celui de Al Doilea Război Mondial, precum şi de punere în aplicare a unui plan de exterminare în masă a evreilor şi de lichidare a adversarilor politici.
Adolf Hitler s-a născut la 20 aprilie 1889 în Braunau am Inn, în partea de vest a Imperiului Austro-Ungar. Tatăl său, Alois Schicklgruber, era funcţionar vamal şi lucra la frontiera dintre Germania şi Austria, aproape de Braunau. A circulat zvonul potrivit căruia Alois ar fi fost fiul natural al negustorului înstărit Frankenberger (din Graz), în slujba căruia muncea mama sa, Anna-Maria Hiedler. Însă acest zvon a fost infirmat. Nu au fost găsite documente care să ateste existenţa respectivului comerciant, nici că mama lui Hitler ar fi lucrat în Graz în perioada relevantă. După toate probabilităţile, zvonul a fost lansat de guvernatorul general nazist al Poloniei. Alois şi-a schimbat numele în Hitler, după numele de fată al bunicii, Hüttler, cât şi după numele tatălui său vitreg, Johann-Georg Hiedler - toate trei fiind variante ale aceluiaşi nume de familie, oscilaţiile ortografice fiind puse pe seama notarilor. Schimbarea numelui de familie a fost întărită de împrejurarea că la un moment dat, Johann-Nepomuk Hiedler fratele mai tânăr al tatălui vitreg, a recunoscut testamentar că el era de fapt tatăl lui Alois Schicklgruber. A treia soţie a lui Alois a fost Klara Pölzl, o nepoată a sa de gradul doi, ceea ce a fost considerat ca o relaţie semi-incestuoasă şi a dus la contradicţii în Vatican. Din aceasta căsătorie au rezultat şase copii, dintre care au murit patru şi au supravieţuit numai Adolf şi Paula.
Încă de la începutul carierei sale politice, Hitler a fost conştient de capacitatea de influenţă a propagandei. În aprilie 1930, l-a desemnat pe Joseph Goebbels ca şef al aparatului de propagandă pe tot teritoriul Germaniei. După o perioadă de instabilitate politică, la 30 ianuarie 1933, când Hitler a fost numit în funcţia de cancelar. Din noul guvern făcea parte şi Franz von Papen, cancelar între 1 iunie şi 17 noiembrie 1932, care participase împreună cu generalul Kurt von Schleicher, cancelar între 4 decembrie 1932 şi 28 ianuarie 1933, la aranjamentul din culise, acceptat de preşedintele republicii, mareşalul Paul von Hindenburg, pentru însărcinarea lui Hitler cu formarea guvernului.
În scurt timp, naziştii au preluat toate funcţiile de conducere, atât în parlamentul central (Reichstag) şi cele regionale, cât şi în economie. În martie 1933, Hitler s-a hotărât să propună noului parlament Legea de împuternicire (Ermächtigungsgesetz), care prevedea înlăturarea procedurilor şi legislaţiei parlamentare şi transferul puterii depline cancelarului şi guvernului său, prin asumarea de prerogative dictatoriale. Cu ajutorul mulţimii adunate în stradă şi a terorii instaurate de "Batalioanele de Asalt" sau SA (Sturmabteilung) şi a celeilalte organizaţii paramilitare, SS (Schutzstaffel, "Eşalonul de protecţie"), legea a fost adoptată cu 444 de voturi favorabile şi 94 contra. S-a deschis astfel calea spre dictatura totalitară.
Împingerea Germaniei în război a fost, de fapt, primul semn al începutului sfârşitului Hitler. Cu toate victoriile de început dintre anii 1939-1941, Hitler şi conducerea militară a Germaniei au făcut marea greşeală de a-şi subestima inamicii, Marea Britanie şi Uniunea Sovietică, precum şi greşeala de a începe un război pe două fronturi, cu aceste două puteri. În 1943, armata germană se afla în defensivă, pierzând iniţiativa şi, treptat, toate visurile bolnave de preamărire ale lui Hitler s-au sfârşit, lăsând în urmă o Europă distrusă şi şaizeci de milioane de victime.
La 30 aprilie 1945, în toiul ultimelor lupte grele în Berlin, când trupele sovietice se aflau la mică distanţă de cancelaria Reich-ului, Hitler s-a sinucis, muşcând o capsulă de cianură şi împuşcându-se. Trupul lui şi cel al Evei Braun (cu care se cununase în ziua precedentă) au fost depuse în craterul unei bombe, stropite cu benzină de Otto Günsche şi alte ajutoare din Führerbunker şi li s-a dat foc când Armata Roşie se apropia şi continuau bombardamentele. Înainte de a se sinucide, Hitler îşi otrăvise câinele pentru a testa otrava.

Părintele Europei Unite

Konrad Adenauer (n. 5 ianuarie 1876, Köln; d. 19 aprilie 1967, Rhöndorf, azi Bad Honnef, lângă Bonn) a fost un politician creştin-democrat german, de profesie jurist. Din 1917 şi până în 1933 a exercitatat funcţia de primar general al Kölnului. Adversar al naţional-socialismului, a fost înlăturat din funcţia de primar general. S-a retras la mănăstirea Maria Laach. În 1944 a fost arestat sub acuzaţia de complot împotriva regimului nazist. Soţia sa a fost de asemenea arestată, murind în detenţia Poliţiei Secrete (Gestapo).
În ciuda vârstei înaintate (în 1946 împlinise 70 de ani), Konrad Adenauer a condus munca de reconstrucţie a creştin-democraţiei germane, mişcare interzisă în timpul dictaturii hitleriste. În anul 1949, la vârsta de 73 de ani, a fost ales în funcţia de cancelar al Republicii Federale Germania - primul de după cel de-al doilea război mondial.
A reuşit apropierea ţării sale de Franţa, punând alături de Charles de Gaulle bazele alianţei franco-germane, care a constituit nucleul Uniunii Europene. Este considerat ca fiind unul din "părinţii Europei", alături de Charles de Gaulle, Robert Schuman (ministru de externe al Franţei), Alcide de Gasperi (ministru de externe al Italiei) şi Jean Monnet (autorul planului unificării industriilor vesteuropene, plan pus în practică de politicienii enumeraţi anterior).
Adenauer a contribuit în mod decisiv la racordarea Republicii Federale Germania în sistemul atlantic de securitate.
Şi-a dat demisia din funcţia de cancelar federal la data de 15 octombrie 1963, făcând loc lui Ludwig Erhard, un politician creştin-democrat mai tânăr, în fotoliul de cancelar.

Saligny a construit cel mai lung pod din Europa

Anghel I. Saligny (n. 19 aprilie 1854, Şerbăneşti, judeţul Galaţi - d. 17 iunie 1925, Bucureşti), academician, inginer constructor, ministru şi pedagog român, este considerat unul dintre pionierii tehnicii mondiale în proiectarea şi construcţia podurilor şi silozurilor cu structură metalică, respectiv de beton armat, unul dintre întemeietorii ingineriei româneşti.
Anghel Saligny s-a născut în data de 19 aprilie 1854, în comuna Şerbăneşti, judeţul Tecuci (actualmente, judeţul Galaţi) şi a murit la data de 17 iunie 1925, Bucureşti. A avut un frate cu un an mai mare, Alfons Oscar I. Saligny (1853 - 1903), care a devenit un chimist cunoscut, membru corespondent al Academiei Române, respectiv o soră Sofia Saligny, împreună cu care a făcut clasele superioare de liceu la Potsdam.
A urmat primele clase de şcoală la pensionul de copii din Focşani, înfiinţat de tatăl său, Alfred Saligny, pedagog de origine franceză din Alsacia, stabilit în România, apoi a urmat studiile secundare, la gimnaziul din Focşani şi, ulterior, liceul în Germania, la Potsdam.
În anul 1885, ca de obicei când era vorba de mari lucrări inginereşti publice, guvernul român a organizat un concurs internaţional pentru proiectul unui pod de cale ferată peste Dunăre, la Cernavodă. Nemulţumită de ofertele prezentate de firme străine, atât Comisia de adjudecare a ofertelor, alcătuită din specialişti români şi străini, cât şi Direcţia generală a Căilor Ferate Române iau decizia de a încredinţa dificila lucrare inginerului român Anghel Saligny şi colaboratorilor săi.
Astfel, la 21 octombrie 1890, în prezenţa regelui Carol I, era marcată începerea lucrărilor pentru noul pod. La numai cinci ani de la începerea lucrărilor, în ziua de 14 septembrie 1895, în prezenţa regelui şi a unei numeroase şi entuziaste asistenţe, era inaugurat sistemul de poduri de cale ferată ce traversează Dunărea între Feteşti şi Cernavodă, proiectat şi construit sub coordonarea lui Anghel Saligny şi purtând numele regelui Carol I.
Sistemul cuprinde două poduri principale, cu deschideri între 140 şi 190 metri şi cu o înălţime liberă de 30 de metri, precum şi o serie de alte lucrări. Dintre numeroasele soluţii absolut originale care au fost aplicate cu succes la realizarea podului de la Cernavodă, vom aminti aici numai una: folosirea, în premieră mondială la astfel de lucrări, a oţelului moale – fapt ce a contribuit la durabilitatea acestei lucrări, dovedită timp de 100 de ani.
Complexul originar de poduri de la Cernavodă se compunea dintr-un pod peste braţul Borcea (unul dintre braţele Dunarii), unul peste Dunare şi un viaduct peste balta Iezerului, desfiinţat în 1969, în urma desecării acestei bălţi, şi înlocuit cu un terasament de rambleu. Podul de la Cernavoda a fost, la acea vreme, cel mai lung pod din Europa şi unul dintre principalele poduri metalice cu deschidere mare din lume având o deschidere de 4.088 m între malul stâng şi cel drept al văii Dunării.
Podul de la Cernavodă, dublat astăzi de un sistem de poduri combinate, construit, evident, tot de ingineri români, rămâne cel mai important simbol al ingineriei româneşti din perioada de început, examenul său de maturitate, trecut cu strălucirea dată de împlinirea secolului de existenţă şi funcţionare non-stop.

Creierul său a fost donat în scopuri ştiinţifice

Albert Einstein (n. 14 martie 1879, Ulm - d. 18 aprilie 1955, Princeton) a fost fizician evreu german, apoi apatrid (1896), elveţian (1899), emigrat în 1933 în SUA, naturalizat elveţiano-american în 1940, profesor universitar la Berlin şi Princeton. Celebritatea sa se datorează în special formulării teoriei relativităţii. În 1921 i s-a decernat Premiul Nobel pentru Fizică.
Cele mai multe dintre contribuţiile sale în fizică sunt legate de teoria relativităţii restrânse (1905), care unesc mecanica cu electromagnetismul, şi de teoria relativităţii generalizate (1915) care extinde principiul relativităţii mişcării neuniforme, elaborând o nouă teorie a gravitaţiei.
Alte contribuţii ale sale includ cosmologia relativistă, teoria capilarităţii, probleme clasice ale mecanicii statistice cu aplicaţii în mecanica cuantică, explicarea mişcării browniene a moleculelor, probabilitatea tranziţiei atomice, teoria cuantelor pentru gazul monoatomic, proprietăţile termice al luminii (al căror studiu a condus la elaborarea teoriei fotonice), teoria radiaţiei (ce include emisia stimulată), teoria câmpurilor unitară şi geometrizarea fizicii.
Una din formulele sale celebre este E=mc², care cuantifică energia disponibilă a materiei.
Cercetările sale au contribuit (nu în mod direct aşa cum se crede) la realizarea bombei atomice şi la evoluţia studiului energiei nucleare.
Einstein nu s-a manifestat doar în domeniul ştiinţei. A fost un activ militant al păcii şi susţinător al cauzei etniei evreieşti căreia îi aparţinea.
Einstein a publicat peste 300 de lucrări ştiinţifice şi peste 150 în alte domenii.
După 1919 meritele lui Einstein au fost recunoscute pe plan mondial. Vizitele sale în orice parte a Terrei au devenit evenimente naţionale; fotografii şi reporterii îl urmăreau peste tot.
Einstein şi-a folosit renumele pentru a-şi propaga propriile sale vederi politice şi sociale.
Cele două mişcări sociale care au primit întregul său sprijin au fost pacifismul şi sionismul.
Datorită unei boli netratate de o lungă perioadă de timp şi refuzului de a i se efectua o intervenţie chirurgicală asupra arterelor cardiace, Einstein se stinge din viaţă în 1955 în urma unui atac de cord.
La cererea sa, creierul său a fost donat în scopuri ştiinţifice, iar restul rămăşiţelor pământeşti sunt incinerate şi aruncate într-un râu.

Rachetele noastre puteau să nimerească o muscă deasupra teritoriului Statelor Unite

Nikita Sergheevici Hruşciov, 17 aprilie, 1894 – 11 septembrie 1971, a fost conducătorul Uniunii Sovietice după moartea lui Stalin. A fost Prim Secretar al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din 1953 până în 1964 şi premier din 1958 până în 1964.
Nikita Hruşciov s-a născut la Kalinovka, uezd-ul Dmitriev, gubernia Kursk a Imperiului Rus, (acum regiunea Kursk din Federaţia Rusă). În 1908, familia sa s-a mutat la Iuzovka, Ucraina. S-a calificat şi a lucrat ca mecanic în mină. Pe durata primului război mondial, Hruşciov s-a implicat în activitatea sindicală, iar după revoluţia bolşevică din 1917 a luptat în Armata Roşie. A devenit membru de partid în 1918, şi a lucrat în diverse funcţii de conducere din economie sau din partid în Donbass şi în Kiev. În 1931, a fost transferat la Moscova şi în 1953 a devenit Prim Secretar al Comitetului Orăşenesc din Moscova (Gorkom Moscova) al Partidului Comunist (bolşevic). În 1938, a devenit Prim Secretar al Comitetului Central al partidului Comunist Ucrainian.
Din 1934, Hruşciov a fost membru al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi, din 1939, a fost membru al membru al Politburo .
După moartea lui Stalin din martie 1953, a avut loc o luptă pentru putere între diverse facţiuni din partid. Hruşciov a învins, devenind conducător al partidului pe 7 septembrie. Principalul său adversar în partid, şeful NKVD-ului, Lavrenti Beria, a fost executat în decembrie. Conducerea lui Hruşciov a marcat o tranziţie crucială pentru Uniunea Sovietică. El a iniţiat o serie de reforme şi a şocat delegaţii la cel Congresul al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din 23 februarie 1956, atunci când a prezentat faimosul său Raport Secret prin care denunţa "cultul personalităţii" care îl înconjurase pe Stalin, acuzându-l pe acesta de comiterea de crime pe durata Marii Epurări. Acest fapt l-a înstrăinat pe Hruşciov de elmentele mai conservatoare din Partidului Comunist, dar a reuşit să învingă ceea ce el a numit grupul antipartinic, grup care încercase să-l elimine de la conducerea partidului în 1957.
În 1958, Hruşciov i-a succedat lui Gheorghi Malenkov în funcţia de premier şi a devenit astfel şeful de necontestat atât al statului, cât şi al partidului. El a devenit premier al Uniunii Sovietice pe 27 martie 1958. Hruşciov a promovat reforme ale sistemului sovietic şi a pus accentul pe producţia de bunuri de larg consum şi nu pe industria grea.
În 1959, pe timpul vizitei vicepreşedintelui american Richard Nixon în Uniunea Sovietică, el a luat parte la ceea ce avea să fie numit mai apoi Dezbaterea din bucătarie. Noua atitudine a lui Hruşciov faţă de vest, considerat mai degrabă un rival şi nu o entitate a răului, a făcut să piardă sprijinul Chinei lui Mao Zedong. Uniunea Sovietică şi Republica Populară Chineză au fost mai târziu implicate în propriul lor război rece declanşat de ruptura sino-sovietică din 1960.
Adversarii lui Hruşciov l-au demis pe acesta la o şedinţă a Comitetului Central din 14 octombrie 1964. Înlocuirea a fost datorată în mare parte bădărăniei lui Hruşciov, care era văzută de elita partidului ca teribil de jenantă pe scena internaţională. Modul în care a gestionat Hruşciov criza rachetelor din Cuba a contribuit de asemenea la revolta internă impotriva lui. Conform memoriilor lui Hruşciov, în mai 1962 a plănuit să plaseze rachete cu rază medie de acţiune în Cuba într-o încercare de a contracara rolul crescut pe care-l câştigau Statele Unite în dezvoltarea şi desfăşurarea de rachete strategice. El a prezentat de asemenea acţiunea ca fiind menită să protejeze Cuba de o nouă invazie sponsorizată de SUA, aşa cum fusese invazia eşuată din Golful Porcilor din 1961.
După înlocuirea sa de la putere, Hruşciov a petrecut şapte ani în arest la domiciliu. A murit în casa sa din Moscova, pe 11 septembrie 1971. Hruşciov este înmormântat în Cimitirul Novodevici din Moscova, Rusia.
Hruşciov a fost considerat de către de inamicii săi din Uniunea Sovietică drept un ţăran necioplit şi necivilizat, care avea reputaţia de a întrerupe vorbitorii pentru a-i insulta.
Pe 29 septembrie 1960, Hruşciov a întrerupt de două ori discursul premierului britanic Harold Macmillan prin ţipete şi prin lovirea cu pumnul a mesei. Imperturbabilul Macmillan a spus fraza celebră: "Aş dori să mi se traducă asta, dacă a vrut să spună ceva."
La ONU, două săptămâni mai târziu, Lorenzo Sumulong, delegatul filipinez, l-a întrebat pe Hruşciov cum poate încrimina imperialismul capitalist occidental, atâta vreme cât URSS-ul făcea un lucru similar în Europa Răsăriteană. Hruşciov s-a înfuriat şi i-a spus lui Sumulong că este "o jigodie şi un lacheu al imperialiştilor", după care şi-a scos un pantof din picior şi a făcut o mişcare ca şi cum ar fi bătut cu el în masă.
În timpul summitului Celor Patru Mari de la Paris din 6 mai 1960, Hruşciov a pretins scuze din partea preşedintelui american Dwight D. Eisenhower pentru criza avionului de spionaj U-2. Aceasta a pus capăt conferinţei.
Cu o altă ocazie, Hruşciov a spus referindu-se la capitalism: "Vă vom îngropa!". Această frază, ambiguă atât în engleză cât şi în rusă, a fost interpretată în fel şi chip. Hruşciov a devenit faimos pentru că a strigat preşedintelui american: "Vă vom îngropa. Rachetele noastre puteau să nimerească o muscă deasupra teritoriului Statelor Unite".

Al optulea papă german

Benedict al XVI-lea, în latină Benedictus PP. XVI, (n. Joseph Alois Ratzinger, 16 aprilie 1927, Marktl am Inn, Bavaria) este actualul papă al Bisericii Catolice, ales la 19 aprilie în urma Conclavului din 2005, ca urmaş al papei Ioan Paul al II-lea. În acelaşi timp are funcţia de episcop al Romei şi şef al statului Vatican. Este al 265-lea papă în istoria Bisericii Romano-Catolice şi primul papă german după 482 de ani (ultimul a fost Papa Adrian al VI-lea, 1522-1523). Înaintea alegerii sale ca papă, cardinalul Ratzinger a fost decan al colegiului cardinalilor, prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei şi preşedinte al Comisiei pontificale teologice internaţionale.
La vârsta de 78 de ani, este cel mai în vârstă papă ales de la papa Clement al XII-lea în 1730 şi primul pontif german după olandezul-german Adrian al VI-lea (1522-1523).
Papa Benedict al XVI-lea este al optulea papă german; primul a fost papa Grigore al V-lea (996-999). Ultimul papă cu numele de Benedict, Benedict al XV-lea a servit ca pontif din 1914 până în 1922, pontificatul său fiind legat de Primul Război Mondial.
Alegerea numelui de Benedict are importanţă simbolică. Ziua de naştere a noului papă, 16 aprilie, este sărbătoarea Sfântului Benedict Iosif Labre (26 martie 1748 - 16 aprilie 1783) cunoscut ca Sfântul Pelerin.
Între anii 1946 şi 1951, Joseph Ratzinger studiază Teologia şi Filosofia la Universitatea din München. În 1951 este hirotonit preot, împreună cu fratele său mai mare Georg Ratzinger. În anul 1953 devine Doctor în Teologie iar în 1957 Docent pentru Teologie fundamentală al Universităţii din München. La vârsta de 31 de ani (1958) primeşte funcţia de Profesor pentru Dogmatică şi Teologie fundamentală la Institutul superior de Filosofie şi Teologie din Freising şi predă în acelaşi timp la universităţile din Bonn, Münster, Tübingen şi Regensburg, până în anul 1977.
La al doilea Conciliu al Vaticanului (1962-1965), Joseph Ratzinger ia parte în calitate de consilier al Arhiepiscopului din Köln, cardinalul Joseph Frings. În martie 1977, Papa Paul al VI-lea îl numeşte Arhiepiscop de München şi Freising, două luni mai târziu este ridicat la rangul de cardinal. La 25 noiembrie 1981, Papa Ioan Paul al II-lea îl numeşte prefect al "Congregaţiei pentru Credinţă", în anul 2002 devine Decan al "Colegiului Cardinalilor" şi Episcop de Ostia. Din 1986 până în 1992, cardinalul Ratzinger funcţionează ca preşedinte al Comisiei pentru prepararea Catehismului Bisericii Catolice.
Cardinalul Ratzinger a condus oficierea slujbei religioase cu ocazia funerarilor Papei Ioan Paul al II-lea la 8 aprilie 2005. În după amiaza zilei de 19 aprilie 2005 a fost ales papă, luând numele de Benedict al XVI-lea, ca omagiu pentru Sfântul Benedict din Nursia, întemeietorul ordinului benedictinilor, şi pentru Papa Benedict al XV-lea (1914-1922), denumit şi "Papă al păcii".
Papa Benedict al XVI-lea vorbeşte fluent germana, italiana, franceza, engleza, spaniola şi latina. Este autor al unui mare număr de cărţi şi monografii pe teme religioase, de morală şi filosofie. În timpul întregii sale activităţi de până acum a rămas fidel principiilor sale morale şi religioase, apărând cu consecvenţă dogmele Bisericii Catolice, ceea a determinat pe unii comentatori să-l situeze în aripa conservatoare a bisericii.

Nu ar fi devenit niciodată ceea ce a devenit fără eforturile de popularizare şi diplomaţia lui

Tristan Tzara (n. 16 aprilie 1896 Moineşti - d. 25 decembrie 1963 Paris) este pseudonimul lui Samuel Rosenstock, poet şi eseist evreu român, născut în Moineşti, România şi stabilit mai târziu în Franţa, cofondator al mişcării culturale dadaiste care a condus la o revoluţie majoră în artele plastice şi literatură.
În 1912, pe când era încă în liceu, publică Revista "Simbolul" împreună cu Marcel Iancu şi Ion Vinea, cu binecuvîntarea lui Alexandru Macedonski În această perioada semnează cu pseudonimul S. Samyro, pe care îl va schimba mai târziu in Tristan Ruia şi în final Tristan Tzara. În realitate numele de "Tristan" nu e ales pentru rezonanţa particulară pe care o are numele în română sau ca omagiu către opera lui Wagner - o referinţă importantă pentru simboliştii care l-au influenţat puternic pe tânărul poet, ci, datorită faptului că exprima starea de spirit a tânărului poet "trist în țară".
Mişcarea dadaistă îşi are originea în oraşul elveţian Zürich în timpul Primului Război Mondial. Tzara ajunge acolo în toamna lui 1915 şi curînd se alătură unui grup de tineri intelectuali care pun la cale "happening-urile" de la Cabaret Voltaire. Astfel s-a născut celebra mişcare Dada, care nu e o invenţie exclusivă a lui Tzara, dar "nu ar fi devenit niciodată ceea ce a devenit fără eforturile de popularizare şi diplomaţia lui".
În 1919 se mută la Paris într-o încercare de a lansa Dada pe o scenă cu adevărat universală. Mulţi critici consideră totuşi că perioada cu adevărat inovativă a mişcării încetează odată cu acest "transfer". Fiind la Paris s-a angajat în activităţi tumultuoase cu André Breton, Philippe Soupault şi Louis Aragon pentru a şoca publicul şi a dezintegra structurile limbii.
Cele mai cunoscute texte dadaiste ale lui Tzara sunt: La Première Aventure céleste de Monsieur Antipyrine (Prima aventură cerească a domnului Antipyrine) şi Vingt-cinq poèmes (Douăzeci şi cinci de poeme), respectiv manifestele mişcării: Sept manifestes Dada (Şapte manifeste Dada).
În a doua parte a anului 1929, sătul de nihilism şi distrugere, intră în activităţile mai constructive ale Suprarealismului. Şi-a consumat mult timp pentru reconcilierea Suprarealismului cu Marxismul şi a intrat în Rezistenţa Franceză în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi în Partidul Comunist Francez în 1947, când a devenit cetăţean francez. Va demisiona din partid în 1956, ca protest împotriva suprimării revoltelor din Ungaria de către Uniunea Sovietică.
A murit la Paris şi a fost înhumat acolo în Cimetière de Montparnasse. La Moineşti există o statuie dedicată lui Tristan Tzara, a cărui inaugurare a fost făcută de Alexandru Piru.

The Great Dictator

Charles (Charlie) Spencer Chaplin, actor şi regizor englez, s-a născut la Londra, în Marea Britanie la data de 16 aprilie 1889. Este considerat a fi unul dintre cele mai mari staruri de cinema din secolul XX. Cele mai renumite filme ale sale sunt City Lights (Luminile oraşului), Modern Times (Timpuri noi) şi The Great Dictator (Dictatotul). S-a stins din viaţă la 25 decembrie 1977 în localitatea Vevey din Elveţia.
Filme de lung metraj: Tillie's Punctured Romance, The Kid, The Nut, Souls For Sale, A Woman of Paris, The Gold Rush, A Woman of the Sea, The Circus, Show People, City Lights, Modern Times, The Great Dictator, Monsieur Verdoux, Limelight sau Luci Della Ribalta, A King in New York șiA Countess From Hong Kong.
Filme de scurt metraj: A Busy Day, Between Showers, Caught in a Cabaret, Caught in the Rain, Cruel, Cruel Love, Dough and Dynamite, The Face on the Bar Room Floor, The Fatal Mallet, A Film Johnnie, Gentlemen of Nerve, Getting Acquainted, Her Friend the Bandit, His Favorite, Pastime, His Musical Career, His New Profession, His Prehistoric Past, His Trysting Place, Kid Auto Races at Venice, The Knockout, Laughing Gas, Mabel at the Wheel, Mabel's Busy Day, Mabel's Married Life, Mabel's Strange Predicament, Making a Living, The Masquerader, The New Janitor, The Property Man, Recreation, The Rounders, The Star Boarder, Tango Tangles, Those Love Pangs, Twenty Minutes of Love, The Bank, Charlie Chaplin's Burlesque on Carmen, By the Sea, The Champion, His New Job, His Regeneration, In the Park, A Jitney Elopement, A Night Out, A Night in the Show, Shanghaied, The Tramp, A Woman, Work, Behind the Screen, The Count, The Fireman, The Floorwalker, One A.M., The Pawnshop, Police!, The Rink, The Vagabond, The Adventurer, The Cure, Easy Street, The Immigrant, The Bond, Shoulder Arms, A Dog's Life, Triple Trouble, A Day's Pleasure, Sunnyside, The Idle Class, Pay Day și The Pilgrim.

O recunoaştere a strălucitelor lui realizări literare

Anatole France - (n. 16 aprilie 1844, Paris - d. 12 octombrie 1924) este numele de scriitor al autorului francez Jacques Anatole François Thibault, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1921.
Jacques Anatole François Thibault s-a născut la 16 aprilie 1844, la Paris ca fiu al unui librar erudit, care-l iniţiază în meseria sa îndreptându-l totodată către studii umaniste. Devine absolvent al Colegiului Stanislas din Paris, perioadă în care colaborează la Buletin du bouquiniste şi la Le Chasseur bibliographe. Autor de poeme de dragoste inspirate de iubirea sa nefericită pentru actriţa Élise Devoyod, (1885, îl cunoaşte pe editorul Lemerre, advărat mecena al poeţilor parizieni. Devine lector la editura acestuia (1869). Este mobilizat în garda naţională (1870). Sub diferite pseudonime, publică versuri,articole, pastişe. Îşi face debutul editorial cu eseul Alfred de Vigny (1868). Sub semnătura Anatole France, publică la Lemerre volumul de poezii Poèmes dorés (Poeme aurite)în anul 1873. Înlătură din culegerea de versuri Le Parnasse contemporain publicată de editura Lemerre în 1875, poeziile lui Verlaine, Mallarmé, Charles Cros. Devine bibliotecar la Senat (1876). Apare primul său roman Le Crime de Sylvestre Bonnard (Crima lui Sylvestre Bonnard) (1881), premiat de Academia franceză. Începe să frecventeze saloanele doamnelor de Loynes şi Arman de Caillavet (1883). În acelaşi an are loc întâlnirea sa cu Renan. Este reprezentata piesa Noces corinthiennes (Nunta din Corint) în anul 1884. Devine director al revistei Les Lettres et les Arts (1885) şi cronicar al revistei Le Temps (1887), calitate în care va face elogiul lui Zola (1892). În 1890, îşi dă demisia din postul de bibliotecar la Senat. Este anul când are loc întâlnirea sa cu Charles Maurras şi când publică romanul Thaïs. Călătoreşte, împreună cu doamna de Caillavet, în Italia (1893), divorţând de Marie-Valérie Guérin de Sauville, cu care se căsătorise în 1877.
Motivaţia Juriului Nobel: "ca o recunoaştere a strălucitelor lui realizări literare, caracterizate prin nobleţea stilului, o adâncă simpatie faţă de oameni, graţie şi un autentic temperament galic".

Eternul Președinte

Kim Ir-sen (15 aprilie 1912 – 8 iulie 1994) a fost conducătorul Coreei de Nord începând cu fondarea acestui stat în 1948 până la moartea sa, când a fost succedat de fiul său Kim Jong-il.

Spiritul lui Kim Ir Sen domină Coreea de Nord

Propaganda comunistă este la fel de eficientă, dar poporul are mai multe informaţii despre lumea de dincolo de graniţă.
O lume misterioasă în spatele unei cortine de fier. Corespondentul BBC de la Seul, Charles Scanlon, a reuşit să descopere ce simt cu adevărat nord-coreenii despre conducătorul lor. De asemenea, a cercetat dacă aceştia au acces la informaţii din exterior, în special despre Occident.
În urma unei vizite în Coreea de Nord, Charles Scanlon a descoperit că mentalitatea locuitorilor din această ţară nu s-a schimbat. Fostul lider Kim Ir Sen pare să se fi metamorfozat în fiul său, Kim Jong Il, în mintea poporului. Kim Jong Il este descris drept un personaj grijuliu, atent la nevoile oamenilor. Nord-coreenii par drăguţi, spirituali, pricepuţi, dar totul se schimbă când este vorba de conducătorul lor. Iar respectul pare sincer. De asemenea, ei par să ştie mai multe lucruri despre lumea din afară decât erau în urmă cu 12 ani, când jurnalistul BBC a vizitat această ţară. Ştiu că vecina lor, Coreea de Sud, este mai bogată şi cunosc dezvoltarea economică a Chinei.
"Cum se pot îmbunătăţi relaţiile cu SUA?"
În spatele cuvintelor sforăitoare şi a fricii, este posibil să descoperi un respect de voie, de nevoie pentru SUA, observă Scanlon. Un ofiţer l-a întrebat pe jurnalist ce trebuie făcut pentru îmbunătăţirea relaţiilor cu SUA. Dar ce ţine regimul în funcţie? "Teama, spălarea de creiere sau naţionalismul? Toate acestea, estimează vizitatorul care este corespondent în Ţara dimineţilor liniştite (Coreea de Sud). Nord-coreenii sunt făcuţi să creadă că sunt singurii oameni virtuoşi într-o lume răuvoitoare şi potenţial agresivă.
Kim Jong Il face vizite în China
Regimul joacă în continuare "cartea victimizării naţionale". Coreea a fost colonizată de Japonia şi, în timpul Războiului Coreei, Nordul a fost distrus de bombardamentele americane. Cetăţenii sunt învăţaţi că liderul lor, Kim Il-Sung, a redat ţării mândria şi independenţa. Americanii sunt blamaţi pentru nenorociri: divizarea peninsulei, greutăţile economice, tensiunea militară permanentă. China încearcă să-l ispitească pe liderul nord-coreean cu reforme economice. Kim Jong Il face vizite ocazionale în China, dar nu este niciun semn de schimbare spre economia de piaţă. Dar activitatea comercială a crescut în comparaţie cu cea existentă în urmă cu mai bine de un deceniu. Există magazine mici şi mai multe restaurante. Rezidenţii străini spun că pieţele sunt pline cu mărfuri din China.

Adevărul, Arina Avram, 24 aprilie 2007

Porţile de Fier - Гвоздена врата - Гвоздена врата - Eisernes Tor - Vaskapu - Железни врата

15 aprilie 1971 - Primul hidroagregat de producţie românească, centrala hidroelectrică Porţile de Fier a fost conectat la sistemul energetic naţional.
Porţile de Fier (limba sârbo-croată: Гвоздена врата/Gvozdena vrata, maghiară: Vaskapu, turcă: Demirkapi, germană: Eisernes Tor, bulgară: Железни врата) este numele unui defileu pe fluviul Dunăre. Face parte din graniţa dintre Serbia şi România. În sensul larg, reprezintă 134 km din cursul Dunării, în sensul mai îngust doar barajul hidroelectric din apropierea oraşului românesc Orşova. La est de Porţile de Fier, în apropiere de oraşul Drobeta-Turnu Severin se afla podul lui Traian.
Defileul se află între România în nord şi Serbia în sud. În acest punct, râul separă Munţii Carpaţi de Balcani. Numele maghiar, Vaskapu, înseamnă tot "Porţile de Fier", şi este folosit, împreună cu cel românesc, pentru a denumi întreg lanţul de defileuri. Un nume alternativ românesc pentru ultima parte este Clisura Dunării. În Serbia defileul este cunoscut sub numele de Đerdap fiind un parc naţional, ultima secţiune numindu-se Đerdapska klisura. Defileul este uneori denumit "Defileul Dunării", denumire greşită deoarece cursul fluviului mai are şi alte defilee, ca de exemplu defileul de la Visegrád.
Execuţia proiectului româno-iugoslav a început în 1964. În 1972 barajul a fost deschis, împreună cu două centrale hidroelectrice. Pentru a permite navigaţia au fost realizate ecluze, câte una pe fiecare mal.
Prin construcţia barajului, valea Dunării mai jos de Belgrad a fost transformată în lac de acumulare, iar nivelul apei în amonte de baraj a crescut cu 35 m. Vechea Orşova, insula Ada Kaleh (mai jos) şi cel puţin alte cinci sate, cu o populaţie totală de 17.000 de oameni, au fost evacuate. Oamenii au fost relocaţi, însă aşezările au fost pierdute pentru totdeauna în faţa Dunării.
Construcţia barajului a avut de asemenea un impact major asupra mediului, spre exemplu traseele de înmulţire a mai multor specii de sturioni au fost întrerupte permanent.
În afară de asta, flora şi fauna, precum şi comorile geomorfologice, arheologice şi culturale au fost protejate de ambele ţări de la construcţia barajului., în Serbia prin Parcul Naţional Đerdap iar în România prin Parcul Naţional Porţile de Fier.

Fabrica de "Amintiri din copilărie"

Bojdeuca lui Ion Creangă este o casă din cartierul Ţicău, Iaşi, în care a locuit între anii 1872 şi 1889 marele povestitor Ion Creangă. Pragul acestei case a fost trecut şi de Mihai Eminescu, bun prieten al lui Creangă. Căsuţa, având două camere dispuse de o parte şi de alta a unui antreu, a devenit muzeu memorial la 15 aprilie 1918, restaurări având loc în anii 1942 şi 1985.
Bojdeuca lui Ion Creangă este prima casă memorială din România. Primul muzeograf care a prezentat Bojdeuca celor ce veneau să o viziteze a avut dreptul să locuiască în mica bucătărioară din stanga intrării, împreună cu soţia, trei copii şi bunica. La vremea sa, Ion Creangă era recunoscut pentru faptul că la căsuţa sa din Ţicău deţinea un grup destul de mare de pisici (aproximativ 30), iar fiecare purta câte un nume asociat unei persoane reale din viaţa sa. Spre exemplu, întotdeauna a avut o pisică pe nume Marioara ca şi mătuşa sa zgârcită din satul natal Humuleşti.

Honest Abe

Abraham Lincoln (n. 12 februarie 1809 - d. 15 aprilie 1865), câteodată numit Abe Lincoln sau Honest Abe (Abe cel cinstit), supranumit Rail Splitter şi The Great Emancipator, a fost cel de-al şaisprezecelea preşedinte al Statelor Unite ale Americii (1861-1865) şi primul preşedinte republican.
Lincoln s-a opus expansiunii sclaviei şi a dorit abolirea acesteia. A avut un rol major în cristalizarea eforturilor Uniunii în cadrul Războiului Civil American prin selecţionarea generalilor şi aprobarea strategiilor lor, respectiv prin selecţionarea oficialilor superiori civili ai Nordului. Astfel a pronunţat, pe 1 ianuarie 1863 Proclamaţia emancipării. A supervizat eforturile diplomaţiei americane, a patronat politic operaţiile Partidului Republican, a informat opinia publică prin mesaje şi cuvântări (aşa cum a fost faimoasa Cuvântare de la Gettysburg), a iniţiat, formulat şi condus planuri sociale esenţiale (aşa cum ar fi abolirea sclaviei şi Reconstrucţia Uniunii). A fost asasinat la terminarea Războiului Civil.

Maestro al Cembalo

Georg Friedrich Händel, scris şi Haendel (n. 23 februarie 1685, Halle/Saale - d. 14 aprilie 1759, Londra) a fost un compozitor german. A trăit cea mai mare parte a vieţii în Anglia; împreună cu contemporanul său Johann Sebastian Bach, este unul din cei mai importanţi reprezentanţi în muzică ai stilului baroc din perioada târzie.
Haendel s-a născut la 23 februarie 1685 în oraşul Halle/Saxonia (Germania), unde a luat şi primele lecţii de muzică de la Friedrich Wilhelm Zachow. În vârstă de 17 ani, în 1702, este deja organist în Halle, un an mai târziu este angajat ca violonist şi "Maestro al Cembalo" în orchestra Operei din Hamburg condusă de Reinhard Keiser. Aici realizează în 1705 prima sa operă, "Almira" pe un libret de Feustking, cu care atrage atenţia publicului. În primăvara anului 1707 pleacă în Italia şi rămâne timp de doi ani în Florenţa şi Roma, studiind cu compozitorii italieni Arcangelo Corelli, Alessandro şi Domenico Scarlati şi cu Agostino Steffani. În Italia compune opere, oratorii şi un mare număr de cantate religioase, însuşindu-şi stilul şi mijloacele muzicii italiene moderne. În 1709 are loc cu mult succes premiera operei sale "Agrippina" (pe un text de Vincenzo Grimani) la Veneţia. Alternanţa parodiei ironice cu stări de emoţie profundă, trecerile de la comic la intrigi rafinate, oferite de libretul avut la dispoziţie, sunt transpuse cu deosebită măestrie în spiritul operei venetiene.
Opera lui Georg Friedric Haendel reprezintă, împreună cu creaţiile lui Johann Sebastian Bach, punctele culminante ale muzicii baroce. Stilul operistic al lui Haendel s-a dezvoltat de la folosirea modelelor convenţionale la tratarea dramatică a recitativelor, ariilor şi părţilor corale. Marile sale opere se caracterizează printr-o magistrală îmbinare a patosului, scenelor dramatice şi interludiilor orchestrale, prin folosirea modulaţiilor armonice, instrumentalizării colorate, ritmului pregnant şi intervenţiei soliştilor instrumentali sau vocali. El a influenţat generaţiile următoare de compozitori, ca Joseph Haydn, Ludwig van Beethoven sau Felix Mendelsohn Bartoldy.

Această revistă va fi o revistă de cultură filatelică...

Filateliștii din România au, începând de azi, la dispoziție o nouă publicație: philatelica.ro. Revista are 32 de pagini, format A5, tipărit în policromie, iar cele mai importante articole sunt traduse și în limba engleză.
Iată, câteva titluri din numărul pilot:
- Leon IANCOVICI: ROMÂNIA: priorităţi mondiale la EFIRO 2008
- Dan-Simion GRECU: Poşte militare străine în România - (secolul XX)
- Florin PATAPIE-RAICU: APOLLO - 8, primii pământeni în jurul Lunii
- Dan N. DOBRESCU: Semicentenarul Anului Geofizic Internațional
- Cristian SCĂICEANU: Particularități ale corepondenței poștale diplomatice
Deasemenea revista conține și un supliment de patru pagini a emisiunile anului 2009 - partea I
Revista poate fi lecturată (în format electronic - .pdf) pe philatelica.ro.

Cuvântul editorului
Această revistă este un omagiu adus mentorilor mei din activitatea filatelică: dr. ing. Marcel ȘAPIRA și prof. univ. Dan ANGHELESCU, precum și tuturor celor care cu bună credință au îmbrățișat pasiunea filateliei.
Această revistă se vrea o publicație vie, care va aborda științific filatelia, limbajul utilizat va fi decent, cât mai apropiat de cel academic.
Această revistă vrea să readucă tineretul alături de acest hobby, în care scop revista nu va publica nimic agresiv, nici un atac, disputele fiind strict filatelice bazate pe argumente exclusiv filatelice.
Această revistă va fi o revistă de cultură filatelică, de studiu și cercetare a istoriei filateliei românești, și nu numai, un arc viu peste timp.
Această revistă este deschisă iubitorilor de marcă poștală indiferent în ce colț al lumii a fost emisă.
Distinse mulțumiri S.C. Romfilatelia S.A., Doamnei Președinte Director General Cristina POPESCU, pentru acodarea dreptului de reproducere a mărcilor poștale românești.
Mulțumesc Domnului László KÁLLAI care a acceptat să susțină acest demers alături de mine.
Să auzim numai de bine...
Dan DOBRESCU

Publisher´s corner
I dedicate this journal to my philatelic mentors: dr. eng. Marcel ȘAPIRA and Prof. Dan ANGHELESCU, as well as to all that embraced the passion of philately from the bottom of their heart.
This publication will emerge as a vivacious journal for the philatelic science. We plan on using a casual, academic language.
We hope that our publication will inspire the youth and bring it towards the hobby of philately. We do not plan to publish harsh information in the field but rather scientific philatelic debates.
We plan this publication as one of philatelic culture including research in the history of Romanian philately, extended its arm towards the future.
We open this work to all the stamp lovers across the world.
Many thanks to Mrs. Cristina POPESCU, Chairman General Manager of Romfilatelia S.A. company who provided us the copyrights for the reproduction of Romanian stamps.
I would like to thanks Mr. László KÁLLAI who graciously accepted to uphold with me on this task.
All the best!
Dan DOBRESCU

Totul pentru colecția ta

De mult timp simţeam nevoia unui magazin online specializat în produse pentru colecţionari. Iată, celor deja existente cu mai mare sau mai puţin succes, se adaugă un magazin cu produse de foarte bună calitate ale unor producători renumiţi. Noul magazin online se numeşte foarte sugestiv: Magazinul Colecţionarilor cu subtitlul: "totul pentru colecţia ta". - a publicat, recent, Cartofilie.ro
Din curiozitate am vizitat pagina respectivă și iată, am descoperit, la prețuri acceptabile, câteva ustensile necesare unui filatelist:
- Clasor timbre cu 8 file negre, marca Leuchtturm - 35 lei
- Lupa clip-on pentru ochelari, mărire 5x, marca Leuchtturm- 23 lei
- Microscop cu zoom, marca SAFE - 150 lei.
La noi puteți găsi toate accesoriile de care aveți nevoie pentru a păstra colecția dumneavoastră în condiții optime, indiferent dacă sunteți colecționar de monede, bancnote, timbre, cărți poștale, sau cartele telefonice. Toate produsele sunt de calitate superioară, și provin de la renumitele firme Leuchtturm/Lighthouse și SAFE. - declară reprezentantul firmei târgumureșene, Numis Fila, administratorul magzinului online.
Magazinul Colecționarilor oferă după cum urmează:
Accesorii numismatică: albumuri, clasoare, cufere, tăvi, accesorii euro, etuis, capsule, rame, lupe, cântare, soluții, cataloage și literatură
Accesorii filatelie: albumuri, clasoare, pensete, lupe, microscoape și lămpi
Accesorii cartofilie: albumuri, clasoare și folii

De la șah la "O altă Rusie"

Gari Kimovici Kasparov, născut Weinstein (n. 13 aprilie 1963, oraşul Baku, U.R.S.S., azi Azerbaidjan) este un mare maestru şi fost campion mondial la şah de origine armeană-evreiască.
Kasparov l-a întâlnit pe campionul mondial conaţional, Anatoli Karpov prima oară în 1984, când a terminat nedecis un meci în faţa acestuia. Un an mai târziu, l-a reîntâlnit pe Karpov şi l-a învins, devenind cel mai tânăr campion mondial la şah. Kasparov va comenta mai târziu cele două ocazii, remarcând schimbarea benefică a situaţiei politice în U.R.S.S. (şi, implicit, imaginea acesteia în lume) prin venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov, înaintea meciului din 1985.
A deţinut titlul oficial al Federaţiei Internaţionale a Şahului (F.I.D.E.) până în anul 1993, când a format Asociaţia Profesionistă de Şah, viitoare rivală a F.I.D.E. A continuat să deţină titlul de campion mondial până la înfrângerea sa din 2000, suferită în partida cu Vladimir Kramnik.
Din 1985 până la retragerea sa din 2005, Kasparov a deţinut clasificarea cea mai ridicată din lume în Clasamentul ELO. Kasparov deţine şi alte recorduri mondiale. Cu valoarea coeficientului ELO de 2851 puncte, cu care a fost creditat în iulie 1999 de către Federaţia Internaţională a Şahului, Kasparov este deţinătorul celui mai ridicat scor ELO atins vreodată de un şahist. La retragerea sa din lumea şahului profesionist, Kasparov era pe primul loc cu un punctaj de 2812. Tot ca un vârf al întregii sale cariere, Gari Kasparov este deţinătorul a premiului Oscar la Şah, pe care l-a câştigat de unsprezece ori.
Kasparov şi-a anunţat retragerea din şahul profesionist la 10 martie 2005, după care s-a dedicat politicii şi scrisului. În prezent, Gari Kasparov este şeful opoziţiei politice din Rusia, fiind desemnat candidatul mişcării de opoziţie "O altă Rusie" la alegerile prezidenţiale din martie 2008.

Christus resurrexit!

Christ is Risen! * Krisztus feltámadt! * Hristos a înviat! * Christ est ressuscité! * Христос воскресе! * Χριστός ἀνέστη! * Christus ist auferstanden!

Our Republic and its press will rise or fall together

Joseph Pulitzer (n. 10 aprilie, 1847 în Mako, Ungaria - d. 29 octombrie, 1911 în Charleston, South Carolina ) a fost un jurnalist, şi editor american de origine maghiară.
Pulitzer s-a născut în anul 1847 într-o familia înstărită de evrei-maghiari, tatăl se ocupa cu comerţul de cereale, mama lui era o unguroaică de religie catolică, care provenea din regiunea Szegedului. Fratele lui mai tânăr, Albert, s-a decis să devină preot catolic. După ce familia s-a mutat la Budapesta, Pulitzer va urma cursurile unei şcoli private. La vârsta de 17 ani a fost găsit inapt pentru serviciul militar în armata austriacă de a servi în legiunea străină. În cele din urmă se înrolează la Hamburg ca militar în armata SUA. Ajuns în 1864 în Boston va face parte din Regimentul 1 de Cavalerie New-York, care era format în cea mai mare parte din germani, şi va lupta de partea Statelor din Nord în Războiul civil american. El vorbea foarte bine germana şi franceza mai puţin limba engleză. După o serie de ocupaţii de ocazie ca hamal, chelner, devine în anul 1867 cetăţean american, în acel timp vorbea deja excelent limba engleză terminând studiile în drept.
În căutare de muncă va ajunge în St. Louis, Missouri, unde va fi angajat de Carl Schurz ca reporter la ziarul în limba germană "Westliche Post". În 1873, când a plecat de la redacţia ziarului, Pulitzer era deja editor şi partener în proprietatea ziarului. În primăvara anului 1871 se va căsători în biserica "Protestant Episcopal Church" cu Kate Davis, o damă din societatea etablată din Washington. O perioadă va fi corespondent la ziarul "New York Sun”, cumpără în 1878 cotidianul "St. Louis Evening Dispatch" şi fuzionează în 1881 cu "Evening Post" luând naştere ziarul "St. Louis Post-Dispatch". În 1883 va cumpăra ziarul "New York World" care era în pragul falimentului, şi care sub conducerea lui devine unul dintre ziarele cele mai importante din ţară, cu un tiraj de 600.000 de exemplare. În ziar apar articole senzaţionale, concepute briliant, reportaje despre corupţia regimului sau alte afaceri dubioase. Printr-o propagandă reuşită, Pulitzer va obţine fondurile necesare pentru construirea soclului Statuii Libertăţii. În lupta de concurenţă, redacţiile altor ziare, ca de exemplu "New York Sun", îl vor ataca în anul 1890 personal pe Pulitzer, care bolnav probabil de diabet se retrage din lumea presei, în anul 1890, la vârsta de 43 de ani, aproape orb. Totuşi el va controla mai departe redacţia ziarului, cu care comunică sub o formă codificată. În anul 1895 va apare tiparul colorat, prima imagine tipărită color va fi un băiat cu tricoul galben "The Yellow Kid".
În anul 1895 " William Randolph Hearst” cumpără ziarul "New York Morning Journal" şi va urma stilul mentorului său Pulitzer de redactare a articolelor. Între anii 1896 - 1898 a fost o campanie fără precedent între jurnalelele "World" a lui Pulitzer şi "Journal", tema fiind lupta de independenţă a Cubei împotriva regimului colonial spaniol. În anii următori, Pulitzer se distanţează de stilul de a redacta articole senzaţionale şi necruţătoare, ceeace îi va produce probleme financiare. În anul 1909, ziarul va dezvălui scandalul în legătura corupţia regimului Theodore Roosevelt la construirea canalului Panama, care era construit de compania "French Panama Canal Company". Pulitzer va fi acuzat pentru defăimare de Roosevelt şi de financiarul J. P. Morgan. Procesul a fost câştigat de Pulitzer, care a devenit popular prin demonstrarea libertăţii presei. Din punct de vedere politic Pulitzer era republican, iar în 1885 el va face parte din camera reprezentanţilor.
În anul 1892 Pulitzer donează bani pentru fondarea unei şcoli de jurnalistică, care n-a fost aprobată. De acea a lăsat el prin tesatament suma de 2 milioane de dolari pentru fondarea unei şcoli "School of Journalism" şi unui premiu jurnalistic. Abia în anul 1912, la un an după moartea sa, a fost înfiinţată facultatea de jurnalistică "Columbia University” şi, din anul 1917, a fost decernat anual premiul Pulitzer.

"Jur să păzesc legile României"

Carol I, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen - (n. 10 aprilie 1839, Sigmaringen - 10 octombrie, 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române şi, apoi România, după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a fost membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 şi 1914 a fost protector şi preşedinte de onoare al aceleiaşi instituţii.
În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor româneşti), Carol I a obţinut independenţa ţării, căreia i-a şi crescut imens prestigiul, a redresat economia şi a pus bazele unei dinastii. A construit în munţii Carpaţi castelul Peleş, care a rămas şi acum una dintre cele mai vizitate atracţii turistice ale ţării. În perioada sa au fost construite primele universităţi, la Iaşi, respectiv Bucureşti. După războiul ruso-turc, România a câştigat Dobrogea, iar Carol a ordonat ridicarea primului pod peste Dunăre, între Feteşti şi Cernavodă, care să lege noua provincie de restul ţării.
După exilarea lui Alexandru Ioan Cuza ţara era în plin haos. Alegerea lui Cuza ca domnitor în ambele principate fusese singurul motiv pentru care puterile europene permiseseră unirea principatelor Moldovei şi Ţării Româneşti, iar acum ţara risca să ajungă la dizolvarea acestei uniri. Tânărul Carol a trebuit să călătorească incognito (pe traseu a fost nevoit să apeleze la experienţa dobândită de Brătianu şi Rosetti pe parcursul revoluţiei paşoptiste; astfel el, practic, s-a deghizat), sub numele de Karl Hettingen, cu trenul pe ruta Düsseldorf-Bonn-Freiburg-Zürich-Viena-Budapesta, datorită conflictului care exista între ţara sa şi Imperiul Austriac. Nici chiar în ţara sa de origine nu era bine văzută această preluare a scaunului Principatelor, fapt afirmat de cancelarul Bismarck (care l-a avertizat mai mult sau mai puţin amical că va fi nevoit să pupe "papucul Sultanului", fapt în sine care a fost ocolit de Carol şi de predecesorul acestuia). După ce a păşit pe teritoriul ţării, punând prima dată piciorul pe pamânt românesc în localitatea Drobeta Turnu-Severin (prima casă în care a intrat fiind actualmente bibliotecă), Brătianu l-a însoţit mai departe cu trăsura până la podul Mogoşoaiei.
Pe 10 mai 1866, Carol a intrat în Bucureşti. Vestea sosirii sale fusese transmisă prin telegraf şi a fost întâmpinat de o mulţime entuziastă de oameni, dornici să cunoască noul conducător. La Băneasa i s-a înmânat cheia oraşului. Şi-a rostit jurământul în limba franceză: "Jur să păzesc legile României, să-i apăr drepturile şi integritatea teritorială".
Domnia lui Carol I a început, de fapt, în aprilie 1866, odată cu intrarea sa în ţară. Proclamat domnitor al Principatelor Române în ziua de 10 mai 1866, rămâne cu acest titlu până în 26 martie 1881, când este proclamat rege, devenind astfel primul rege al României. A fost primul monarh din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, al cărei nume se transformă, începând cu Regele Ferdinand I, în Casa Regală de România, dinastie care va conduce ţara până la proclamarea Republicii Populare Române în 1947.