Filatelia tematică

Trimite prin Y!M
preluat din Jurnal filatelic nr. 52

125 DE ANI DE LA INAUGURAREA LINIEI
DE CALE FERATĂ ÎNGUSTĂ
SIGHETU MARMAŢIEI - OCNA ŞUGATAG
1883 - 1 septembrie - 2008

„Maramureş ţară veche cu oameni fără pereche” zice versul unui vechi cântec popular.
Maramureşul este un ţinut renumit pentru tradiţiile populare dar şi cu multe frumuseţi şi bogăţii naturale, situat la graniţa de nord-vest a ţării unde în trecut se ajungea cel mai greu. Venind dinspre Baia Mare sau Satu Mare trebuie să străbaţi munţii Gutâiului sau Hutei. Oraşul Sighetu Marmaţiei centrul regiunii, atestat documentar din 1334 (oraş alintat şi ca punct unde se agaţă harta în cui) până în anul 1872 era accesibil doar pe jos sau cu căruţa. La 19 noiembrie 1872, s-a deschis prima linie de cale ferată, construită de MÁV, ce venea de la Satu Mare prin Halmeu, legând acest oraş de restul Austro-Ungariei. Lemnul, aurul verde din nesfârşitele păduri maramureşene erau în centul atenţiei, precum şi bogatele zăcăminte de sare de la ocnele saline de la Coştiui, Şugatag, Bocicoiul Mare şi Izvoarele. În scurt timp în acest scop au fost construite în jurul Sighetului linii înguste pe care aceste bogăţii luau drumul spre Austro-Ungaria. Lemnul exploatat de pe valea râurilor Iza şi Mara era adus cu căruţa, încărcat în vagoane şi lua acelaşi drum. Din aceste raţionamente economice se ia hotărârea în 1883, să se construiască în jurul Sighetului două căi ferate cu ecartament îngust pentru transportul sării: Sighet-Coştiui (21,3 km) şi Sighet Obor-Ocna Şugatag (17,1 km). În acest scop se înfiinţează Societatea Căilor Ferate ale Sării din Maramureş (fila de concesiune 6009/1883). Între timp se construieşte la Sighet o moară de sare, care a fost amplasată la marginea oraşului, în apropierea viitoarei staţii de cale ferată Cămara la Sighet. Pe aceste linii înguste s-au transportat sare, lemn şi călători din anul 1883 până în anul 1926, când în baza legii publicate în Monitorul Oficial nr. 72, începând cu data de 1 mai 1926 cele două linii de cale ferată îngustă trec în administrarea CFR. Conform Ordinului nr. 88201 publicată în Foaia Oficială nr. 242/1926, prin răscumpărare, liniile de cale ferată îngustă ale sării devin proprietatea statului şi cu acea dată Societatea Căilor Ferate ale Sării din Maramureş îşi încetează existenţa. Timp de 30 de ani aceste două linii au fost administrate de CFR, iar la data de 16 martie 1956 pe baza unui ordin publicat în Foaia Oficială nr. 16 din 1956, ele au fost transferate în proprietatea şi administrarea Ministerului Sliviculturii, fiind tranformate în linii industriale forestiere pentru tranportul lemnului, altor diferite mărfuri şi de călători. Odată cu terminarea şi a exploatărilor forestiere din zonă, fără să se ţină cont de conservarea lor, între anii 1879-1881 aceste linii au fost desfinţate şi demontate efectiv pe teren. Între anii 1883 şi 1979 transbordarea măfurilor şi călătorilor de la liniile înguste Şugatag şi Coştiui pentru calea ferată normală se făcea în staţia Cămara la Sighet, singura staţie de cale ferată din România care avea 3 ecartamente: îngust, normal şi larg.
Liniile înguste ale sării cu ecartament 760 mm au fost construite între anii 1881-1883 au fost deschise succesiv pentru circulaţie pe 1 septembrie 1883, linia între Sighet Obor -Ocna Şugatag (17,1 km) şi pe 6 decembrie 1883 linia între Sighet-Coştiui (21,3 km). Datele calendaristice cu inaugurarea liniilor au fost luate ca date reale din cartea apărută în colecţia de istorie feroviară ,,Magyar Vasúti Epitekezésk Erdélyben” (Construcţii de Căi Ferate în Ardeal) - pag. 145, carte scrisă de dr. Horváth Ferenc şi dr. Kubinszky Mihály. Ambele linii au pornit din oraşul Sighetul Marmaţiei, (altitudine = 224 m) din Staţia de Cale Ferată Îngustă, locaţie distinctă situată în apropiere de Cazarma Militară, la circa 2 km de staţia de cale ferată normală şi au pătruns în regiunea de dealuri aflată în partea de sud a oraşului ajungând până în marginea munţilor vulcanici Gutâi, zone bogate în zăcăminte de sare şi aur verde - păduri. Linia Sighet - Ocna Şugatag pornea de la ramificaţia Sighet Obor (km 0 + 042) spre sud, urcând până la ocnele de sare de la Şugatag (altitudine = 462 m) la km 21 + 395. Linia a fost construită iniţial cu şină de tip 10,8, cu sarcină pe osie de 5,4 tone şi o viteza maximă de 20 km/h. După anul 1930 linia a fost refracţionaţă cu şină tip 11,8; 13,75; 23,1 şi apoi cu 23,6 care au funcţionat până la desfinţare… linie cu traseu caracteristic pentru zonă de munte: curbe aspre cu raze minime de 55 m, rampă maximă de 27 mm/m şi rezistenţă caracteristică de de 30 kg/tonă. Pe acastă linie au existat următoarele hălţi şi puncte de oprire: Sighet Obor, Ţiglărie, Vad, Berbeşti, Fereşti, Giuleşti şi Şugatag staţie terminus. Circulaţia trenurilor se făcea pe bază de cale liberă de la staţie cap de linie până la staţia finală şi retur, fiind cunoscut faptul că pe această linie îngustă nu se făceau încrucişări de trenuri, şi nici nu se circula noaptea, aplicându-se principiul că întotdeauna pe secţia de circulaţie trebuia să se afle un singur tren. Remorcarea trenurilor se făcea cu locomotive din remiza aflată în halta Cămara la Sighet, care a fost înfinţată la construcţia liniei în 1883, având un parc de locomotive cu abur de cfi din seriile: 389, Maramureş I -III, 490, 764… iar după 1974 şi locomotive DHC 45 fabricate la Uzinele 23 August Bucureşti. Între 1839 -1965 au fost folosite la transportul de călători şi două automotoare de linie îngustă.

ing. LŐRINCZ TIBERIU