Roşu de Guyana

Se zice că un desen bun face cât o mie de vorbe.

Când Rowland Hill a inventat în 1840 marca poştală, nu s-a gândit că minusculele petice de hârtie cu lipici pe spate, menite să certifice achitarea în avans a cheltuielilor de expediţie impuse de poşta engleză, vor ajunge să aibă o răspândire globală, vor fi colecţionate cu o pasiune ce va provoca asasinate sau vor fi expuse pe nişte simeze în miniatură, spre încântarea unor privitori cu ochi de şoim sau a celor înarmaţi cu nişte lupe enorme.

Mai e o vorbă: nu-i frumos ce-i frumos, ci-i frumos ce-mi place mie.
Cea mai scumpă marcă poştală din lume, Guyana Engleză roşie, care valora 1 cent în 1856, arată astăzi de parcă ar fi nuntit câinii pe ea. Cu toate acestea, ea a fost achiziţionată în 1970 cu 280.000 de dolari, la o licitaţie unde a participat şi celebrul British Museum. Bucata de hârtie roşie-carmin, inscripţionată cu textul: "Damus Petimus/Que Vicissim" ce înconjoară imaginea unui velier şi contrasemnată cu iniţialele a patru birocraţi coloniali, a împodobit cândva manşeta unui ziar. Un copil de 13 ani a descoperit-o în 1873 şi a vândut-o unui colecţionar din vecini cu 6 şilingi. Când contele Philippe von Ferrari, poate cel mai mare colecţionar al tuturor timpurilor, a cumpărat-o în 1880 de la comerciantul Thomas Ridpath din Liverpool, ea valora deja 750 de lire sterline. Între 1914 şi 1918, europenii s-au măcelărit reciproc, până când intrarea Americii în război a pus punct final conflictului. Merita să fie despăgubită pentru acest efort, aşa că efigia cea rotundă a fost confiscată ca pradă de război, apoi a trecut în posesia lui Arthur Hind în schimbul a 28.000 de dolari. Văduva acestuia l-a vândut în 1940 unui miliardar australian la un preţ dublu.
Acesta, susţine Robert Graves, autorul romanului "Timbrul cel rar", mai poseda un exemplar din această raritate filatelică. În 1970, a dorit să vândă unul dintre ele pentru 100.000 de dolari. Întrucât cumpărătorul, un avocat care reprezenta un grup de oameni de afaceri interesaţi să-şi ferească banii de inflaţie, nu i-a oferit suma cerută, proprietarul a scos un chibrit şi a ars marca poştală în faţa împuternicitului rămas stană de piatră, apoi l-a trimis la plimbare. Licitaţia ultimei piese de 1 cent emisă de fosta colonie britanică a durat doar un minut, răstimp în care s-a ajuns la o sumă pe care Trezoreria Angliei nu şi-a putut-o permite. Ori poate era condusă pe atunci de un scoţian...
BOUL CA VALOARE MIORITICĂ
Cele mai celebre timbre româneşti sunt aşa numitele "capete de bour", amintite de unele cataloage serioase şi drept "căpăţâni de boi", deoarece graficianul care a desenat efigiile din 1858 n-a avut de unde să vadă chipul păros al sălbăticiunii vânate de Dragoş, dispărută între timp din fauna Moldovei, şi s-a lăsat vrăjit de înfăţişarea primului animal asemănător care i-a ieşit în cale. Cu toate acestea, nici un român n-ar refuza să fie fericitul posesor al unei astfel de "cirezi", deoarece în dreptul unui boulean cu pecetea poştei în frunte este trecută suma de 15.000 de dolari în catalogul Scott, în vreme ce unul nelipit/nemototolit/neştampilat valorează aproape dublu. La celebritatea lui a contribuit şi faptul că unicul fragment de plic unde stau alăturate un timbru de 27 şi unul de 81 de parale făcea parte din colecţia contelui Ferrari. Un exemplar din gazeta "Zimbrul şi vulturul" poartă nu mai puţin de 8 mărci "Porto Gazetei" de 10 parale, astfel că istoria filateliei îl prezintă drept cel mai scump ziar din lume.
Raportul Atelierului Timbrului din Iaşi arată că din prima serie au fost imprimate 24.064 de bucăţi, din care au fost vândute 11.746. În colecţii sunt cunoscute azi circa 300 de exemplare. Raritatea lor a fost dată şi de faptul că ele au circulat doar între 15 iulie şi 1 noiembrie 1858, când tarifele poştale s-au modificat, iar noile mărci, de formă dreptunghiulară, au fost inscripţionate cu caractere latine (mai puţin preţul).
Este posibil ca după 1945 o parte dintre ele să fi părăsit ţara prin contrabandă, chiar cu ajutorul poştei. Metoda era simplă: "boişorii" se lipeau pe un plic, iar peste ei se aplica un alt timbru, de valoarea necesară expedierii în străinătate. Fiind atât de subţire, nimeni nu băga de seamă vicleşugul. Aşa, ca urmare a faptului că un volum minuscul poate repezenta o valoare imensă, mărcile poştale au ajuns să fie comparate cu diamantele.
CEL MAI LUNG REVELION ROMÂNESC
Dar până şi pietrele preţioase se falsifică. Dacă un diamant original poate fi recunoscut prin strălucire şi prin faptul că zgârie sticla şi oţelul săbiilor de samurai, identificarea unui timbru fals necesită mult mai multe cunoştinţe. Uneori e suficient doar ca omul să cunoască un pic de istorie.
După Unirea Principatelor Române, în 1862 s-a retras a doua serie de timbre şi a apărut una ce alătura acvila munteană unui bour înfăţişat mult mai credibil. Românii îşi mai numărau zilele "pe stil vechi", după calendarul iulian. Una dintre reformele lui Cuza a fost şi "potrivirea" modului de a ţine socoteala vremurilor după sistemul european. Cum la 1 ianuarie 1865 decalajul ajunsese să fie de 12 zile, domnitorul a dat un decret prin care a stabilit că după 31 decembrie 1864 urmează 13 ianuarie 1865. Dacă nu s-ar fi luat această măsură, între timp decalajul ar fi ajuns să fie de 14 zile şi am fi ajuns să sărbătorim Crăciunul de Sfântu Ion. Ghinion.
La un moment dat, pe piaţa filatelică franceză a apărut un plic francat cu valorile de 40 şi 80 de parale. El părea să fi fost expediat din Iaşi în data de 10 ianuarie 1865. Mă rog, nimic de obiectat, omul s-a trezit din mahmureala sărbătorilor de iarnă şi s-a apucat să-şi regleze afacerile. Escrocul care a plăsmuit acest fals nu ştia însă un lucru: în perioada 1-12 ianuarie 1865 poşta ieşeană n-a avut cum să ştampileze mărcile, deoarece aceste zile au fost sărite în momentul când s-a făcut rectificarea calendarului.
POVESTEA ZALĂULUI ŞI A CELOR ŞAPTE OFICII PITICE
Şi dumneavoastră vă puteţi îmbogăţi. Pe cinstite!
Trebuie doar să cotrobăiţi prin lada unde ţineţi scrisorile primite de bunica dumneavoastră pe vremea când era fată şi poate veţi avea şansa să descoperiţi câteva exemplare dintr-o altă serie rară de timbre, ce-i drept, preţuite doar la câteva sute de mărci (în euro dă şi mai puţin, dar pe româneşte rimează cu milioane).
Deoarece ne-am propus să ne referim strict la materialele ce-i privesc pe sălăjeni, vom trece peste rarităţile tipărite la Cluj şi Oradea, ivite la sfârşitul primului război mondial, deşi ele au circulat şi prin zona noastră. N-au nici o legătură cu bunicile noastre din Sălaj şi informaţiile legate de acestea le găsiţi în orice catalog de timbre.
În intervalul de timp scurs între retragerea armatelor străine de pe teritoriul Ardealului (25 octombrie 1944) şi instaurarea noilor autorităţi ale guvernului Petru Groza (12 martie 1946, adică la un an după celebrul 6 martie), sălăjenii au fost nevoiţi, ca de obicei, să se descurce cum au putut. Cum nu se găsea hârtie, un amănunt ne arată ce sărăcie lucie aduce războiul: plicurile erau desfăcute cu grijă, pentru a fi întoarse pe dos, lipite şi folosite încă o dată. În lipsa oricăror mijloace, Administraţia Financiară a judeţului Sălaj a dispus să se folosească stocul existent de mărci poştale cu unele modificări, care le-au sporit valoarea şi le-au făcut celebre pe plan mondial.
Mai întâi au fost adunate de pe întreg cuprinsul judeţului toate timbrele ungureşti (din seriile 163-168, 660, 707-729 Zumstein) şi au fost supraimprimate în tipografia Seres din Zalău cu legenda: "1/2/3/5 P[engő]//Poşta//Sălajului", puţin cam de-a valma, fără a se ţine cont de imaginea reprezentată. Era încă război, aşa că lumea nu s-a sinchisit că s-a s-a umbrit Sfânta Coroană, că s-a ciuntit un pic din mustaţa lui Rákóczi sau că s-a maculat imaginea Sfintei Margareta. În februarie 1945, noile valori au fost puse în vânzare la oficiile poştale din Şimleu-Silvaniei, Cehu-Silvaniei, Jibou, Tăşnad, Crasna, Supuru de Jos şi Mirşid, unde au fost obliterate cu diferite ştampile, rotunde sau pătrate, inscripţionate în româneşte sau în ungureşte. La oficiile mai puţin dotate: Jibou, Supuru de Jos şi Mirşid, expedierile au fost bifate cu creionul chimic sau cu cerneală. Cercetătorii au motive serioase să pună sub semnul întrebării eventualele ştampilări făcute de la oficiile din Nuşfalău şi Ulmeni, care par să fie nişte contrafaceri târzii.
POŞTA SĂLAJULUI
Aceste timbre au fost înlocuite mai târziu de o emisiune locală, din câte ştim, singura de sine stătătoare, tipărită într-un tiraj mare, de circa 10.000 de serii, larg răspândită, formată din trei piese: de 50 de filleri, 1 şi 2 pengő, dintre care singurele exemplare bine cotate sunt eseurile de 2 Pengő pe hârtie albă, neştampilate, dar şi acestea nu se ridică decât la o treime din valoarea seriei anterioare, cea a mărcilor supraimprimate.
Toate trei poartă inscripţia: "POŞTA SĂLAJULUI", cu menţionarea anului: 1945. Multiplicarea s-a făcut prin litografiere, în coli de 2x25 sau 2x30 buc. Desenele sunt originale, cu un aspect rustic, aducând cu cele de la sfârşitul secolului trecut, de parcă ar fi fost inspirate din ilustraţiile la "Isprăvile lui Păcală" de Petre Dulfu. N-am reuşit să identificăm autorul lor.
Marca cea mai des utilizată a fost cea de doi pengő, tipărită pe hârtie galbenă, ce reprezenta un poştalion violet, tras de doi cai, care a fost folosită la expedierea scrisorilor simple (recomandatele costau 4 pengő). Valoarea de un pengő reprezenta un drumeţ în straie populare însoţit de un câine şi era utilizată ca taxă suplimentară la cărţile poştale.
Seria a fost descrisă de marele filatelist român Iosif Micu, autorul mai multor cărţi dedicate timbrelor româneşti, precum "Teme şi subiecte filatelice din istoria României" şi "Sportul în filatelia românească", în numărul din septembrie 1963 al revistei "Filatelia". La nici o jumătate de an, articolul a fost preluat şi publicat de o publicaţie engleză de specialitate.
Chiar dacă aceste mărci poştale nu sunt cotate decât la o sutime din preţul unei piese rare din seria supraimprimată cu textul "Poşta Sălajului", ele au o valoare sentimentală mult mai mare. Priviţi-o pe bunica, în vreme ce citeşte scrisorile aduse cândva de originalele mărci poştale şi vă veţi da seama că ele sunt de nepreţuit.

Articol apărut în Transilvania jurnal, 9 decembrie 2001, pag.19,
semnat de Györfi-Deák György
preluat de pe http://www.gyuri.go.ro/

BIBLIOGRAFIE :
Iosif Micu, "Poşta Sălajului" supratipar (I). În revista : Filatelia, nr. 9 / 1963.
Catalogul mărcilor poştale romîneşti 1959, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1959, pag. 210-213.