I.L. Caragiale: Nici un om cuminte nu poate da dreptate deplină ţăranilor răsculaţi

8 februarie 1907 Răscoala ţăranilor din satul Flămânzi. Răscoala ţărănească s-a răspândit repede, ajungând până în Valahia. Principala cauză a fost nemulţumirea ţăranilor legată de inechitatea deţinerii pământurilor, aflat în mâinile a doar câtorva mari proprietari.

răscoala a început pe pământurile unui arendaş, Mochi Fischer, din satul Flămânzi. Acesta a refuzat să semneze contractele cu ţăranii din localitate. Familia austro-evreiască Fischer arenda la acea vreme circa 75% din pământul arabil din trei judeţe din Moldova (aşa-numita "Fischerland").
Ţăranii, speriaţi că vor rămâne fără locuri de muncă, şi, mai ales, fără mâncare, au început să se comporte violent. Mochi Fischer s-a speriat şi a fugit la un prieten de-al său din Cernăuţi, lăsându-i pe ţărani fără contracte semnate. Teama de a-şi pierde locul de muncă, împreună cu nişte presupuşi instigatori austro-ungari, a provocat răscoala ţăranilor. Aceasta s-a răspândit în curând în întreaga Moldovă, mai multe proprietăţi ale latifundiarilor fiind distruse, şi numeroşi arendaşi fiind ucişi sau răniţi. Guvernul conservator (Partidul Conservator) nu a putut face faţă situaţiei, astfel încât liberalii lui Dimitrie Sturdza au preluat puterea.
Numărul victimelor nu este cunoscut, şi nici măcar desfăşurarea evenimentelor nu e clară, deoarece regele Carol I a ordonat distrugerea tuturor documentelor referitoare la aceste evenimente, astfel încât guvernul liberal să nu fie făcut răspunzător de un eventual guvern conservator.
Numărul de morţi raportat de diplomaţii aflaţi în România la acea dată au fost, după cum urmează: între 3 000 şi 5 000 (cifrele diplomaţilor austrieci) şi între 10 000 şi 20 000 (cifrele diplomaţilor francezi). Istoricii pun cifrele între 3 000 şi 18 000, cea mai des întâlnită fiind aceea de 11 000 de victime.

Majoritatea marilor proprietari funciari preferau să locuiască în oraşe, şi nu doreau să se ocupe direct de administraţia proprietăţilor lor. Prin urmare, închiriau domeniile lor unor intermediari (arendaşi), primind în schimb o sumă fixă (arendă). Arendaşii la rândul lor încercau să obţină profituri cât mai mari într-o perioadă cât mai scurtă de timp. În acea perioadă, ţăranii formau până la 80% din populaţia României, şi circa 60% aveau pământ foarte puţin sau nu aveau deloc, în timp ce latifundiarii aveau mai mult de jumătate din pământul arabil.
S-a încercat în epocă, în anumite medii, să se dea o tentă anti-semită răscoalei, prin afirmaţia că evreii ar fi fost de vină pentru asuprirea cruntă a ţăranilor. În realitate, puţini erau evreii care se ocupau cu arenda, iar în ţară erau şi mulţi arendaşi români. Dacă răscoala ar fi fost o mişcare anti-semită, ea ar fi trebuit să se limiteze la nordul Moldovei, unde arendaşii evrei predominau. Ori, răscoala s-a extins în zone cu foarte puţini arendaşi evrei, printre care şi Oltenia, unde s-a atins chiar apogeul şi unde represiunea a fost deosebit de feroce. Adevărul este că răscoala a fost o mişcare socială, şi nicidecum una etnică, o mişcare pentru care proprietarii şi arendaşii, arendaşii evrei şi arendaşii români sunt în egală măsură răspunzători. (după Wikipedia)