"Enescu va rămâne una din veritabilele minuni ale lumii"

George Enescu (n. 19 august 1881, Liveni, Botoşani - d. 4 mai 1955, Paris) a fost un compozitor, violonist, pedagog, pianist şi dirijor. Este considerat cel mai important muzician român.

Născut la 19 august 1881 în Liveni, judeţul Botoşani, a manifestat încă din copilărie o înclinaţie extraordinară pentru muzică. A început să cânte la vioară la vârsta de 4 ani, la vârsta de 5 ani apare în primul său concert şi începe studii de compoziţie sub îndrumarea lui Eduard Caudella. Între anii 1888-1894 studiază la Conservatorul din Viena, având ca profesori printre alţii pe Joseph Hellmesberger (vioară) şi Robert Fuchs (compoziţie). Se încadrează rapid în viaţa muzicală a Vienei, concertele sale în care interpretează compoziţii de Johannes Brahms, Pablo Sarasate, Henri Vieuxtemps, Felix Mendelssohn Bartholdy, entuziasmând presa şi publicul, deşi avea doar 12 ani.

După absolvirea Conservatorului din Viena cu medalia de argint, îşi continuă studiile la Conservatorul din Paris (1895-1899) sub îndrumarea lui Armand Marsick (vioară), André Gédalge (contrapunct), Jules Massenet şi Gabriel Fauré (compoziţie). În ziua de 6 februarie 1898 îşi face debutul în calitate de compozitor în cadrul Concertelor Colonne din Paris cu Suita simfonică Opus 1 Poema Română. În acelaşi an începe să dirijeze concerte în Bucureşti şi să dea recitaluri de vioară. Admirat de Regina Elisabeta a României (celebra iubitoare a artei Carmen Sylva) era deseori invitat să execute piese pentru vioară în Castelul Peleş din Sinaia. Enescu a pus pe muzică poemele reginei Carmen Sylva, rezultând nişte superbe lieduri. Prinţesa Martha Bibescu şi-l disputa pe marele compozitor cu regina, dar se pare că aceasta din urmă a reuşit să învingă, George Enescu fiind un invitat permanent la palat unde lua parte la seratele muzicale organizate de regină.
Din primii ani ai secolului XX datează compoziţiile sale mai cunoscute, cum sunt cele două Rapsodii Române (1901-1902), Suita Nr. 1 pentru orchestră (1903), prima sa Simfonie de maturitate (1905), Şapte Cântece pe versuri de Clément Marot (1908).
Activitatea sa muzicală alternează între Bucureşti şi Paris, întreprinde turnee în mai multe ţări europene, având parteneri prestigioşi ca Alfredo Casella, Pablo Casals, Louis Fournier, Richard Strauss.
În timpul Primului Război Mondial rămâne în Bucureşti, dirijează Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven (pentru prima dată în audiţie integrală în România), compoziţii de Hector Berlioz, Claude Debussy, Richard Wagner, precum şi creaţiile proprii: Simfonia Nr. 2 (1913), Suita pentru orchestră Nr. 2 (1915).
După război îşi continuă activitatea împărţită între România şi Franţa. De neuitat au rămas interpretările sale a Poemului pentru vioară şi orchestră de Ernest Chausson şi ale Sonatelor şi Partitelor pentru vioară solo de Johann Sebastian Bach. Face mai multe călătorii în Statele Unite ale Americii, unde a dirijat orchestrele din Philadelphia (1923) şi New York (1938). Activitatea sa pedagogică capătă de asemenea o importanţă considerabilă. Printre elevii săi se numără violoniştii Christian Ferras, Ivry Gitlis, Arthur Grumiaux şi Yehudi Menuhin. Acesta din urmă, virtuoz cu o profundă cultură umanistă, a păstrat un adevărat cult şi o profundă afecţiune pentru Enescu, considerându-l părintele său spiritual. "Pentru mine, Enescu va rămâne una din veritabilele minuni ale lumii. Caracterul său şi figura sa sunt gravate în sufletul meu ca un arbore sau un munte din Sinaia. Rădăcinile puternice şi nobleţea sufletului său sunt provenite din propria lui ţară, o ţară de inegalată frumuseţe" (Yehudi Menuhin).
Stilul componistic al lui George Enescu este greu de definit, oscilând între stilul romantic monumental al lui Richard Wagner (în Simfonia Nr. 1), influenţele muzicii franceze (de ex. în Cântecele pe versuri de Clément Marot), tendinţele neo-baroce (în Suita orchestrală Nr. 2) şi exprimarea modernă cu totul personală din muzica de cameră, opera Oedip sau Simfonia de Cameră. Nu trebuie uitată influenţa folclorului românesc, evidentă în cele două Rapsodii Române, Sonata pentru vioară "cu caracter popular românesc", Suita orchestrală Nr. 3 "sătească".
Celebritatea internaţională a lui George Enescu - de care era el însuşi intrigat - se datorează în special Rapsodiei Române Nr. 1, popularizată mai ales de Leopold Stokowski la pupitrul Orchestrei Filarmonice din Philadelphia, uitându-se marile sale creaţii. Prin Festivalurile Internaţionale „George Enescu”, care au loc cu regularitate în Bucureşti cu participarea unor muzicieni de faimă mondială, opera muzicală enesciană este pusă în valoare. (Wikipedia)