Poezie

Pe lângă plopii fără soţ...

Mihai Eminescu

Pe lângă plopii fără soţ Adesea am trecut; Mă cunoşteau vecinii toţi - Tu nu m-ai cunoscut. La geamul tău ce strălucea Privii atât de des; O lume toată-nţelegea - Tu nu m-ai înţeles. De câte ori am aşteptat O şoaptă de răspuns! O zi din viaţă să-mi fi dat, O zi mi-era de-ajuns; O oră să fi fost amici, Să ne iubim cu dor, S-ascult de glasul gurii mici O oră, şi să mor. Dându-mi din ochiul tău senin O rază dinadins, În calea timpilor ce vin O stea s-ar fi aprins; Ai fi trăit în veci de veci Şi rânduri de vieţi, Cu ale tale braţe reci Înmărmureai măreţ,

Un chip de-a pururi adorat Cum nu mai au perechi Acele zâne ce străbat Din timpurile vechi. Căci te iubeam cu ochi păgâni Şi plini de suferinţi, Ce mi-i lăsară din bătrâni Părinţii din părinţi. Azi nici măcar îmi pare rău Că trec cu mult mai rar, Că cu tristeţe capul tău Se-ntoarce în zadar, Căci azi le semeni tuturor La umblet şi la port, Şi te privesc nepăsător C-un rece ochi de mort. Tu trebuia să te cuprinzi De acel farmec sfânt Şi noaptea candelă s-aprinzi Iubirii pe pământ. publicat în revista "Familia" nr. 35, 28 august/9 septembrie 1883, Oradea