Poezie

August

Duliu Zamfirescu

Pe luciul fără hotare Al apelor ce-au adormit, Din fund de haosuri răsare Melancolia zâmbitoare A stelelor ce-au răsărit. Întârziat pe malul mării Eu în adâncuri rătăcesc Şi prins de farmecul uitării Las jos tot lutul pământesc Şi-n lumea naltului plutesc. Şi când mă uit în urma mea La discul rotunjit din tină, Îl văd schimbat deodată-n stea, C-o licărire de lumină Îndepărtată, rece, lină.

Iar pe luceferii de noapte Parcă mai lesne-i văd apoi Că sunt pământuri vechi, răscoapte, Că-s plânsete acele şoapte Ce curg din spaţiuri spre noi. O, lege! cât îmi pari de mare!... Ce farmec pui în toate cele!... De te-ai numi, în timp, uitare, Sau, în distanţă, depărtare, Tu schimbi pământurile-n stele. Care-i privirea omenească Pătrunzătoare de mister, Ce-ar îndrăzni să bănuiască Că lumea noastră pământească Trăieşte însăşi ea în cer?