Scrisoare "tuturor filateliştilor din România" - pamflet de Leon Iancovici

Av. LEON IANCOVICI
MEDALIA DE AUR PENTRU MAXIMAFILIE
EXPOZIŢIA MONDIALĂ DE FILATELIE
EFIRO 2008
¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯¯

CÂNTECUL DE LEBĂDĂ AL PUIULUI DE CUC
- Pamflet –

Cucuu, cucuuu, cuc ! Mă duc!, mă duc!
Aţi auzit? Ce e? Mai nimic: e cântecul de lebădă al puiului de cuc.
Pe muzică de Enescu George...

Mărturisesc, cu sinceritate, că nu am e-mail şi nici internet. La puterile mele, nu mi-am permis să îmi formez în decurs de 45 ani o colecţie competitivă mondial şi, în acelaşi timp, să îmi achiziţionez produsele tehnicii celei mai avansate. Am optat definitiv pentru filatelie.
O persoană prietenă mi-a semnalat că pe site-ul Federaţiei Filatelice Române am devenit, recent, „cap de afiş”. Mi-a adus un print şi aşa am aflat despre ce este vorba.
La început, mi-a făcut impresia că Federaţia Filatelică Română s-a luat la întrecere cu Mihail Eminescu. Primul a scris 5 scrisori, monumentale ce-i drept. FFR a ajuns, în 21 octombrie 2008, la scrisoarea 124. Este o scrisoare oficială, cu antetul Federaţiei, are număr, dată şi se încheie, „cu deosebită stimă”, semnată de Preşedinte, Leonard PAŞCANU. Se intitulează „SCRISOARE DESCHISĂ ADRESATĂ TUTUROR FILATELIŞTILOR ROMÂNI”, dar constat că România FFR-ului este condensată faţă de teritoriul de stat. Poate că ştie ceva FFR-ul şi nu ne spune. Sau poate că, vorba ceea, FFR-ul să fi intrat la apă...
De aici încep emoţiile. Parcurgând depeşa, am numărat numele meu de 5 ori. Abia acum mi-am dat seama ce important sunt, din moment ce Butculescu este menţionat doar de 3 ori, iar regele Carol I, ca şi Sfinţia Sa Episcopul Teleormanului Galaction Stanga, precum şi însuşi dl. Preşedinte Leonard PAŞCANU, sunt înscrişi doar câte o dată.
Prezentul demers nu se constituie într-un drept la replică. Pe de o parte, nu merită efortul. În principal, însă, pentru că sunt un om cu principii, iar primul dintre acestea îmi dictează să nu dai în cel căzut, care în cazul nostru este cel căzut definitiv...
Până la urmă, nici nu prea ştiu dacă am dreptul să comentez „Scrisoarea 124”. La încăierarea Comitetului Director – pentru că pe data de 19 octombrie 2008 nu a fost o şedinţă, din lipsă de cvorum! -, unii au pus tranşant problema Dumnezeului meu. Eu nu i-am întrebat de Dumnezeul lor şi nici al mamelor lor. Şi totuşi am înţeles curiozitatea care îi măcina. Era, nu-i aşa?, o problemă statutară care avea legătură directă şi nemijlocită cu Congresul. Fiindcă, potrivit art. 1 alin (2) din Statut, 2004 – care nu mă îndoiesc că reprezintă biblia oponenţilor mei din 19 crt. -, „FFR şi membrii afiliaţi nu fac nici un fel de discriminare în cadrul lor, de natură rasială, religioasă, politică, sau de orice altă natură”.
Ca să le zădărnicesc curiozitatea, i-am încredinţat că sunt ateu. Nu erau satisfăcuţi, avuseseră un rateu, dar pentru a nu rămâne fără replică m-au catalogat imediat ca fiind un om fără dumnezeu! Meşteşugite cuvinte, dar mi-am dat seama că nu înţeleseră nimic. Pentru că, atunci când le-am spus că sunt ateu, am vrut să le atrag atenţia nu că nu am nici un Dumnezeu, ci că nu prea sunt dus la biserică. Ba chiar nu sunt deloc dus la biserică atunci când este vorba de călcarea în picioare a legii, indiferent din partea cui ar veni.
„Scrisoarea 124” este adresată tuturor filateştilor români. Am luat notă şi din ce în ce mai serios îmi pun problema dacă eu, cetăţean român din părinţi de altă naţionalitate, am dreptul să o citesc, sau am comis cumva o violare a corespondenţei, ceea ce, poate, se pedepseşte penal mai grav decât înşelăciunea în formă agravantă cu timbre şi în detrimentul filateştilor. Sanşa mea – fiindcă, iată, există totuşi un Dumnezeu care mă protejează – constă în faptul că este vorba doar despre o scrisoare deschisă, cum şi-a intitulat-o FFR, şi deschisă fiind nu am mai avut cum să o violez.
Fac aici o paranteză, amintindu-mi că pe coperta primă a unui recent număr din revista „Filatelia”, aceiaşi oponenţi ai mei, prezenţi la expoziţia mondială ISRAEL 2008, au postat o fotografie în care jucau hora unirii cu conaţionalii mei, acolo, pe Pământul Sfânt. Ca o ironie a soartei, gazdele erau nimeni altele decât cei-mai-marii filateliei din ţara respectivă, născuţi, crescuţi şi proveniţi din România. V-au oferit, acolo, ospitalitatea şi permanent v-au vorbit în româneşte. Chiar sunt curios dacă i-aţi întrebat şi pe ei ce Dumnezeu au!? Sau, poate, ei pe voi!? Fiţi siguri că am să aflu cât de curând...
Mă, dar voi aveţi vreun dumnezeu, măcar aşa, în filatelia din România?
Aceasta nu a fost o introducere. Am intrat, poate, direct şi prea brutal în miezul problemei.
Spre deosebire de voi, eu mă adresez acum tuturor filateliştilor din România, precum şi românilor oriunde s-ar afla ei, fără nici o discriminare.
Mi-a fost suficientă o primă lectură a „Scrisoarii 124”, semnată cu numele d-lui Paşcanu, pentru a constata că este o „operă colectivă”. Nu dl. Paşcanu, ci dl. Găbureac mă învăluia cu problema dumnezeirii. După cum idea că aş avea nevoie de timp până în luna martie 2009 pentru a-mi prezenta filateliştilor din România activitatea şi realizările – nevoie despre care nu am pomenit şi care nici prin gând nu mi-a trecut! – nu a fost „desprinsă” de dl. Paşcanu, ci de dl. Drăguşanu (plus ameninţarea, în două rânduri, că îmi toarnă cafeaua în cap). Ar fi incorect, aşadar, din partea mea să nu dezvălui realitatea astfel cum a fost ea. După cum ar fi la fel de incorect să îmi ascund mâhnirea că, totuşi, protestele domnilor Dumitru Dumitru şi Călin Marinescu au fost singulare. Să înţeleg, aşadar, că interveţia dlui Găbureac a fost întreprinsă în calitatea de „purtător de cuvânt” al FFR, iar nu în nume propriu? Sau că „desprinderea ideii” de către dl. Drăguşanu s-a comis în calitate de lansator, acum 5 luni, a celuilalt candidat, folosind pentru aceasta manifestările publice expoziţionale, mesele de palmares, coparticiparea preşedintelui FFR şi chiar paginile revistei „Filatelia”?
Mă simt dator să remarc faptul că potrivit „Scrisoarii 124”, activitatea şi realizările unui filatelist din România sunt recunoscute „din ultimii opt ani”. Ce reprezintă acest hotar? Oare această periodizare a mişcării filatelice nu seamănă teribil cu etapizarea „era noastră” şi „înaintea erei noastre”? „Era noastra”, adică, a ajuns să fie piatră de hotar între „a fi” şi „a nu fi”? După care calendar, asta nu ne mai spuneţi...
Dacă este aşa cum spuneţi voi, ce rost are să vorbiţi de Butculescu, să irosiţi de pomană bani verzi, negri sau cum or fi fost ei, cheltuiţi pe statui neamplasate, busturi nedezvelite şi plachete nemontate, sau chiar să abateţi de la treburile dumnealor soboruri bisericeşti de pe alte meleaguri din moment ce o impozantă şi sfântă biserică se află chiar lângă sediul FFR din str. Boteanu 6? Sau il contestaţi cumva pe GRIGORE SCĂRLĂTESCU, românul care la 1900 deschidea pentru prima dată în România porţile pentru practicarea TCV, părinte al cartofiliei, dar şi al maximafiliei (venerabilul dr. Valeriu Neaga a apărut după o jumătate de secol)?
Aţi vrut să ştiţi ce am făcut eu în filatelie, din moment ce dumneavoastră nu mă cunoaşteţi. Ei bine, dacă nu aş cunoşte că mă ştiţi, v-aş aplica pecetea ignoranţei şi v-aş plânge de milă, gândindu-mă că sunteţi doar nişte copii precoce care aţi rămas aşa. Dar poate chiar sunteţi ignoranţi, aşa că vă satisfac curiozitatea. Aşadar:
De 45 ani membru în structuri filatelice interne şi internaţionale. În 2008, am vârsta de 59 ani. Nu vorbele, ci presa filatelică din România (vezi revista „Filatelia” nr. 8/1963) atestă că acum 45 ani eram membru al Asociaţiei Filateliştilor din Oltenia, precum şi că fusesem primit într-un cerc filatelic internaţional de pe continentul american.
Maximafilist de 45 ani. În aceeaşi perioadă, răspunzând propunerii inginerului Popovici din Bucureşti, am luat contact prima dată cu maximafilia, sub egida Asociaţiei Filateliştilor din România, şi am efectuat schimburi filatelice în domeniu. Şi continui şi azi...
Publicist în presa filatelică de 45 ani. În analele filateliei craiovene figurez ca al doilea filatelist craiovean care am publicat articole în revista „Filatelia”, în 1963, după Ion Pătraşcu (1959) şi fiind urmat de Dumitru Paşşalega (1967), V. Berezovschi (1968), Emanoil Săvoiu (1969) ş.a. (Cf. V. Berezovschi, Evocări din istoria filateliei craiovene, Editura Sitech, 2005, pp. 241-242). Voi ce scriaţi atunci? Probabil, nici măcar alfabetul. Ulterior am continuat să public în revista „Filatelia”, precum şi în reviste filatelice locale.
Cercetător ştiinţific în domeniul filateliei. Deschideţi lucrarea „Evocări din istoria filateliei craiovene”, realizată de reputatul cercetător şi filatelist Valentin Berezovschi, sub egida FFR, publicată în 2005, prefaţată de dl. Leonard Paşcanu cu intervenţia „Craiova vatră a filateliei româneşti” şi veţi găsi la pag. 34 următorul citat referitor la cel mai important dintre evenimentele anului 1979, anume „înfiinţarea cercului de studii – Valenţe educative ale filateliei – al cărui preşedinte a fost ales reputatul cercetător al istoriei poştale româneşti, av. Dumitru Paşşalega”: „(...) din înaltul tribunei, au expus cele mai reprezentative personalităţi din filatelia românească (subl. ns., LI) cum ar fi de pildă: ing. Kiriac Dragomir, dr. Nicolae Tripcovici, Dumitru Biala, ing. Liviu Cristea – Londra, dr. Răzvan Panaitescu, ing. Titus Orădean, Virgil Moroianu – Constanţa, LEON IANCOVICI (subl. ns., LI), dr. Valeriu Neaga şi ec. Ioan Stănescu, toţi din Bucureşti”. Aveam 30 ani şi eram jumătatea vârstei de astăzi.
Voi unde eraţi pe atunci?
Devenit bucureştean prin „adopţie”, în 1972 odată cu absolvirea, cu nota 10 la examenul de licenţă, a Facultăţii de Drept, am continuat, zi de zi, să fiu activist în mişcarea filatelică: membru în comitetul cercului „23 August” şi, ulterior, al Filialei Bucureşti, membru în comitetele de organizare a unor expoziţii interne şi internaţionale (vezi, spre exemplu, Balkanfila 83 şi multe altele), coordonator al altor expoziţii etc.
Pe aceiaşi linie se înscrie, spre exemplu, organizarea şi prezidarea primei adunări pe baze democratice a filateliştilor din Bucureşti (1990), în care s-a constituit AFB.
Expozant. Este perioada începând cu care am realizat şi expus, în ţară şi străinătate, cu rezultate dintre cele mai meritorii, sub îndrumarea nemijlocită a venerabilului dr. Valeriu Neaga, o serie de exponate maximafilie de studiu (Precursori ai maximafilei moderne, spre ex), dar şi tematice (Istoria aşa cum este ea; Constituţia României, Mozaic nautic etc).
Activitatea expoziţională a culminat, în perioada 2007-2008 (care se pare că se încadrează şi în ultimii 8 ani, conform calendarului vostru) cu obţinerea a două medalii de aur (prima la expoziţia naţională EFIRO 2007, iar a doua la expoziţia filatelică mondială de filatelie EFIRO 2008) şi o medalie de Vermeil Mare la Expoziţia bilaterală Sibiu-Luxemburg, la ultimele două juriul fiind prezidat de însuşi Preşedintele FIP.
Medalia de aur obţinută la expoziţia mondială de filatelie EFIRO 2008 reprezintă cel mai mare succes mondial obţinut vreodată la expoziţiile FIP de un colecţionar din România la clasa maximafilie, iar exponatul prezentat (Precursori ai maximafilei moderne, 1894-1938) este a doua colecţie de maximafilie în întrega istorie a expoziţiilor FIP care a fost distinsă cu medalia de aur. Din păcate, evenimentul a fost practic trecut cu vederea de presa filatelică din România, iar o publicaţie din Bacău l-a prezentat fals, succesul fiind atribuit unui localnic.
Creator de piese filatelice de prestigiu. Totodată, în anul 1985, am obţinut locul II pe ţară la Concursul naţional al realizatorilor de ilustrate maxime, pentru ca în anii următori să mă situez constant pe locul I.
Membru de juriu. În perioada anilor 1980 am fost atestat, de către AFR, ca membru de juriu pentru maximafilie. Am făcut parte din juriile unor expoziţii organizate pe plan local.
Consultant în mişcarea filatelică. La solicitarea expresă a venerabilului dr. Valeriu Neaga, am realizat documentaţia, inclusiv juridică, pentru crearea Societăţii Române de Filatelie Tematică şi Maximafilie – SRFTM, în 1990, al cărei membru nu am devenit niciodată.
Distincţii. Asociaţia Filateliştilor din România (AFR), la propunerea Filialei Bucureşti, mi-a acordat, pentru activitatea desfăşurată în domeniu, Insigna de onoare „Clasa de Aur”. Academia Mondială de Filatelie din Paris m-a omagiat, în 2008, pentru participarea la Salonul de cartofilie de la Bucureşti.
Întreţinerea şi dezvoltarea relaţiilor de colaborare filatelică. În cadrul acestei activităţi, am încurajat şi dezvoltat activităţi comune şi schimburi filatelice cu entităţi şi colecţionari din ţără şi străinătate. O menţiune specială pentru bunele relaţii de colaborare cu filateliştii clujeni, care datează din anul 1985 şi a cărei atestare documentară poate fi găsită, inclusiv ilustrată prin documente fotografice, în recenta lucrare monografică „Maximafilia în România”, realizată cu deosebită acurateţe şi profesionalism de dr. Ioan Daniliuc. În prezent, sunt membru al Clubului Filatelic Independent „Nicolae Bălcescu” Bucureşti, al Clubului Filatelic BARICADA Bucureşti, al Asociaţiei Filateştilor din judeţul Cluj, şi membru fondator al Societăţii Române de Maximafilie „Dr. Valeriu Neaga” cu sediul în Bacău.
ASPECT PARTICULAR. Datorită unor animozităţi create nedrept de o persoană astăzi defunctă – unic motiv pentru nu doresc să-i afectez memoria -, ca şi îndatorile profesionale de la acea vreme, o perioadă de timp mi-am restrâns activitatea, fără a o întrerupe nici un moment, la pasiunea de colecţionar şi cercetător. Subiectul l-a preocupat pe cercetătorul ing. Silviu Dragomir, care într-unul din recentele numere ale revistei „Filatelia” chiar a spus lucrurilor pe nume.
Înscrierea în ISTORIA FILATELICĂ A ROMÂNIEI. Datorită strădaniei personale a cercetătorului ing. Silviu Dragomir, s-a reuşit scrierea unei lucrări capitale, în mai multe volume, privind istoria filateliei în ţara noastră, lucrare în care numele colecţionarului LEON IANCOVICI este înscris în mai multe rânduri, atât în calitate de expozant, cât şi de cercetător ştiinţific.
Eu mi-am câştigat, astfel, veşnicia. În ochii voştri, sunt doar un „expirat”...
Nu este vina mea dacă v-am expus cele de mai sus. Poftim, voi aţi vrut-o! Aţi insinuat că nu mă cunoaşteţi sau că aţi uitat de mine. Acum, v-aţi adus aminte? Vă simţiţi mai bune?
Din păcate, situaţia s-a cam răsturnat. În afară de vreo 2-3 dintre voi, eu chiar că nu imi amintesc de nici unul. Oare voi v-aţi născut încă, sau aţi rămas tot acolo? Asta da, dilemă?
Ce nume ciudat, dacă stau să mă gândesc, Kállai ăsta. Şi el scrie scrisori. Pe 22 octombrie a.c. mi-a adus cineva un print. Războiul secolului: Kállai versus Paşcanu. Terenul de luptă: blogul Jurnal on line pentru filatelişti. Problema interesantă este că mărul discordiei sunt tot eu. Sau mai bine zis, scrisoarea deschisă către tot românul, „124” adică. Paşcanu neagă semnătura „olografă” de pe scrisoarea incriminată. Pretinde că nu-i aparţine. Şi îl provoacă la duel pe Kállai: ori descoperă pe autorul modificărilor din textul lui „124”, ori ... Cineva, probabil, l-a crezut pe Kállai mârţoagă. El a demonstrat, pare-se, contrariul: că nu mor caii când vor câinii, chiar de or fi ei câini de vânătoare, dintre aceia pe care i-am văzut într-o expoziţie patronată de Pedigree. Graţie expoziţiei, am deprins diferenţa dintre javră şi jigodie. Marş, potaie de manutanţă...
Kállai a descoperit că materialul recepţionat de el cu semnătura olografă a lui Paşcanu a fost expediat de pe serverul băcăuan cu IP 81.180.156.103, de pe care şi cu alte ocazii a mai primt materiale de la o catană. Foarte bine, şi ce dacă? Vorba cântecului: cine are, are; cine n-are nare. Cineva, totuşi, n-are nare, căci a început să cam pută a creier încins şi a rahat în nădragi. Pute tare, se pare că pestilenţialul vine tocmai de la Pomana Secului, sau în fine Lăsata Secului, nu ştiu cum este corect.
Un singur lucru aş mai vrea să înţeleg: de ce server-ul FFR-ului din Bucureşti este la Bacău? De ce Bacăul semnează cu olografa lui Paşcanu de la Bucureşti? Nu vi se pare ceva cu cântec? Aveţi dreptate să vă întrebaţi: care cântec? Să spunem, de exemplu, Rapsodia română, sau suita Săteasca, ori suita pentru vioară şi pian Impresii din copilărie, ori chiar opera Oedip. Enescu George este compozitorul, vioara şi pianul cântă muzica, iar cucul joacă tontoroiul pe muzica lor.
Aveţi dreptate să mă întrebaţi „care cucu”? Am uitat să vă spun: demult detot, să zicem după ’89, un pui cam pricăjit de cuc s-a aciuit într-un cuib străin, al ciorii se pare, din moment ce se află undeva pe ulicioara boteanului. Cucu a crescut cât un LEU, a aruncat peste bord, din cuib, tot ce mai rămăsese din gazdele sale, după care a început să se împăuneze. Dar cine dracu’ a mai văzut LEU cu pene!? Aşa că a devenit păsărică. Şi i-a venit sorocul să-şi ia zborul din cuibul străin. Este drept, nu prea mai are aripi, picioarele îi sunt grele de parcă ar avea pietre de moară sau, doamne fereşte, ceva ghiulele, vioara şi pianul uruie rapsodia mai degrabă a zăgnănit de lanţuri, iar bătrânul LEU a devenit o păsărică mică, mică, de nici el dacă s-ar căuta nu se mai găseşte.
În disperare, scrie depeşe. Scriosarea nr 121, apoi 122, după ea vine 123. Pe „124” n-a mai avut puterea să o scrie singur. I-au scris-o alţii, vioara şi pianul, şi ăsta a fost prohodul. Cântecul de lebădă al puiului de cuc ...
Ce să-i urez, în final?
Păsărică, frânge-ţi gâtul, mută-ţi cuibul şi te du...