The king of hobbies and the hobby of Kings

Contact us:*e-Mail: office@stampland.net*|*Tel.: +4-0722.714.394*|*Fax: +4-0318.166.897*|*Yahoo ID: laszlo_kallai

Best view with Mozilla Firefox

Sunday, August 31, 2008

Prinţesa Inimilor

Diana, Prinţesă de Wales (Diana Frances Mountbatten-Windsor, născută Spencer) (1 iulie 1961–31 august 1997) a fost prima soţie a Prinţului Charles, Prinţ de Wales, moştenitorul tronului Regatului Unit.
La 1 iulie 1961, Diana Frances Spencer s-a născut la Park House, casa pe care părinţii săi au închiriat-o pe moşia de la Sandringham, Anglia, a reginei Elisabeta a II-a. În copilărie, i-a avut drept parteneri de joacă pe prinţul Andrew şi prinţul Edward, fiii mai mici ai reginei. După ce tatăl ei a dobândit titlul de Earl de Spencer în 1975, Diana a devenit cunoscută drept Lady Diana Spencer. După ce şi-a terminat studiile, Lady Diana a devenit educatoare la o grădiniţă dintr-o suburbie a Londrei.
În 1980, a început o relaţie amoroasă cu prinţul Charles, fiul cel mare al reginei Elisabeta. În februarie 1981, prinţul de Wales, în vârstă atunci de 33 de ani, şi-a anunţat logodna cu educatoarea în vârstă de 19 ani. Frumuseţea şi timiditatea Dianei au transformat-o imediat într-o senzaţie mediatică, iar la 29 iulie 1981, aproape un miliard de telespectatori din 74 de ţări au vizionat căsătoria acesteia cu moştenitorul tronului britanic. Cuplul s-a căsătorit într-o ceremonie fastuoasă la catedrala St. Paul. Primul lor fiu, prinţul William, s-a născut în 1982, iar cel de-al doilea, prinţul Henry, în 1984.
La scurt timp însă, relaţia cuplului de vis s-a răcit, o experienţă cu atât mai dureroasă cu cât s-a produs sub ochii omniprezenţi ai tabloidelor. Paparazzi au transformat-o pe Diana într-una dintre cele mai fotografiate femei din lume. În particular, ea a suferit de bulimie şi de depresie. În 1992, Diana şi Charles s-au despărţit în mod oficial. În august 1996, prinţul şi prinţesa au ajuns la o înţelegere cu privire la divorţ, după negocieri prelungite. În schimbul unei sume generoase şi a dreptului de a-şi păstra apartamentele de la Palatul Kensington, cât şi titlul de prinţesă de Wales, Diana a fost de acord să renunţe la titlul de "alteţă regală" şi la orice pretenţie viitoare privind tronul britanic.
În anii care au urmat divorţului, populara prinţesă părea aproape de a-şi îndeplini visul de a deveni o "regină a inimilor". Ea şi-a menţinut statutul de persoană publică şi a continuat să promoveze numeroase acţiuni umanitare, spre exemplu, sprijinirea bolnavilor de SIDA şi campania împotriva minelor anti-personal. La sfârşitul anului 1996, a avut o relaţie cu milionarul egiptean Dodi Al Fayed, fiul proprietarului reţelei de magazine Harrods. Relaţia lor a devenit mai serioasă în 1997, iar în august, Diana a petrecut cu Dodi o vacanţă în Mediterana. Ca de obicei, paparazzi i-au urmărit îndeaproape. Un fotograf a primit din partea tabloidelor trei milioane de dolari pentru o fotografie cu Diana şi Dodi sărutându-se pe yachtul lui Fayed.
La 30 august, Diana şi Dodi au zburat din Sardinia spre Paris. Diana intenţiona să se întoarcă la Palatul Kensington în dimineaţa următoare, după ce va petrece o noapte la vila din Paris a lui Dodi. În acea seara, Diana şi Dodi au luat cina la restaurantul hotelului Ritz din Paris, aflat în proprietatea tatălui lui Dodi începând cu anul 1979. Paparazzi au apărut şi ei. Spre finalul cinei, Dodi i-a spus şoferului să ducă maşina înapoi la vila sa, într-o încercare de a-i atrage pe fotografi. Henri Paul, bodyguard la hotelul Ritz urma să fie noul şofer. Acesta a fost de acord cu această însărcinare, deşi băuse şi luase şi anti-depresive, care nu trebuie amestecate cu alcool.
În timp ce se deplasau prin oraş, erau urmăriţi îndeaproape de paparazzi pe motociclete. La Place de la Concorde, Henri Paul a apăsat pedala de acceleraţie pentru a scăpa de presă. Când au ajuns la un tunel ce trecea pe sub Pont de l'Alma, şoferul conducea la o viteza estimată la 200 km/h, într-o zonă cu viteza restricţionată la 50 km/h. Paul a pierdut controlul maşinii în momentul în care au intrat în tunel, iar Mercedesul a ricoşat într-un zid şi s-a zdrobit literalmente de pilonii care susţineau partea superioară a tunelului.
Diana, încă în viaţă, însă cu răni grave la nivelul pieptului, a fost dusă la spitalul Pitié-Salpêtière, unde a avut un stop cardiac la câteva minute după ce a fost adusă. Chirurgii nu au reuşit să o resusciteze, iar la ora 3 dimineaţa i-a fost stabilit decesul. Diana era în vârstă de 36 de ani. Moartea tragică a prinţesei Diana a provocat o răbufnire de sentimente naţionale din partea britanicilor, nemaivăzută de la sărbătorirea finalului celui de-al doilea război mondial. Persoane îndoliate au adus peste două milioane de buchete de flori la palatele regale şi au stat la coadă peste 12 ore pentru a se semna în cartea de condoleanţe. Peste 3.500 de linii telefonice au fost deschise pentru donaţii într-un fond comemorativ, iar într-un an, fundaţia caritabilă constituită în memoria prinţesei Diana a adunat 133 de milioane de dolari, din care 48 de milioane de dolari au provenit din vânzarea discului lui Elton John, Candle in the Wind, 1997 şi 20 de milioane de dolari, din vânzarea unor suveniruri oficiale cu prinţesa de Wales.
După ce a fost criticată pentru că nu a împărtăşit durerea poporului britanic, familia regală a organizat înmormântarea Dianei ce a avut loc la catedrala Westminster în 6 septembrie. Sicriul Dianei a fost dus de la palatul Kensington Palace până la Westminster Abbey într-o caleaşcă trasă de cai. Aproximativ 1 milion de oameni au condus-o pe prinţesă pe ultimul său drum. Fiii Dianei, William, în vârstă de 15 ani şi Harry, în vârstă de 12 ani, însoţiţi de tatăl lor, prinţul Charles, de bunicul lor, prinţul Philip şi de unchiul lor Charles, earl de Spencer, au dus sicriul în ultima parte a ceremoniei.
După ceremonie, trupul neînsufleţit al Dianei a fost dus într-un dric la vechea moşie a familiei sale, situată în apropiere de Althorp. Într-o ceremonie privată, a fost îngropată pe o insuliţă, umbrită de arbori, situată în mijlocul unui mic lac. (după Wikipedia)

Baudelaire: Imn frumuseţii

1821 Se naşte la Paris, Charles Baudelaire.
1827 Moare tatăl său, care era cu 30 de ani mai în vârstă decât mama.
1828 Văduva Baudelaire se recăsătoreşte cu comandantul de batalion Aupick, un strălucit militar şi diplomat.
1832-1835 Perioada de studii în Lyon, în garnizoana căruia colonelul Aupick fusese trimis.
1836-1840 Perioadă de studii la Paris, încheiate cu un bacalaureat. În acest timp Baudelaire a frecventat Cartierul latin, atunci sediul artiştilor din Paris unde s-a îndatorat peste măsură. Îi întâlneşte pe de Nerval şi Balzac. Se crede că tot atunci a contractat sifilisul.
1841-1842 Pentru a-l scoate din mediul boem, tatal vitreg îl trimite în India dar revine un an mai tarziu la Paris, fugind de pe vas. La întoarcere moşteneşte o avere considerabilă care-i va permite să ducă o viaţă de dandy parizian. Începe să iubească hainele şi îşi petrece zilele în galeriile de artă şi cafenelele din Oraşul luminilor. Începe să folosească drogurile, în special haşiş şi opium.
Se îndrăgosteşte de Jeanne Duval, cea care îl va inspira când scrie poemele din secţiunea "Venus cea neagră" a volumului Les Fleurs du mal, o prostituată din Africa. Până în 1844, cheltuise aproximativ jumătate din moştenire. Primele datorii importante, originea viitoarelor sale dificultăţi financiare. Consiliul de familie îi impune un notar drept consiliu judiciar, care va avea în grijă averea lui Baudelaire şi îi va plăti o mică rentă pentru tot restul vieţii. O tentativă de suicid se produce în anul 1845. Pentru a-şi suplimenta venitul Baudelaire scrie critică de artă, eseuri, şi cronici pentru diverse jurnale. Criticile pictorilor contemporani francezi Eugene Delacroix şi Gustave Courbet l-au ajutat să se impună drept critic cu idiosincrazii, dar care ştie să facă diferenţa între arta adevărată şi kitsch.
În 1847, publică nuvela autobiografică "La Fanfarlo". Primele versuri îi apar în reviste la jumatatea deceniului '40. Îl descopera pe Edgar Allan Poe.
În 1848, publica si lucreaza la variate gazete. În 1854 si 1855, publica traducerea prozelor lui Edgar Allan Poe pe care il consideră un suflet geamăn. Traducerea sa devine celebră.
În 1857, Auguste Poulet-Malassis publică prima ediţie din Les Fleurs du mal. Baudelaire era atât de îngrijorat de calitatea tipăriturii încât închiriază o cameră lângă tipografie pentru a putea supraveghea apriţia cărţii. În luna august, are loc procesul "Florilor răului" cu un rechizitoriu susţinut de acelaşi procuror care în anul precedent se ocupase de "Madame Bovary". Poetul şi editorii sunt condamnaţi, iar şase dintre poeme care descriau dragostea lesbiană sau vampiri au fost excluse din cadrul volumului. Interdicţia a fost ridicată în Franţa abia în 1949.
În 1861, Baudelaire a adăugat 36 de poeme noi la această colecţie. Florile răului i-au adus lui Baudelaire un oarecare grad de popularitate; scriitori ca Gustave Flaubert şi Victor Hugo i-au lăudat poemele. Flaubert i-a scris lui Baudelaire "Aţi găsit o cale de a injecta o nouă viaţă Romantismului, sunteţi diferit de toţi, şi aceasta e cea mai mare calitate". Spre deosebire însă de poeţii romantici, Baudelaire se inspira din viaţa citadină a Parisului. El argumenta că arta trebuie să creeze frumuseţe chiar şi din cele mai josnice, mai non-poetice situaţii. Florile răului l-au transformat pe Baudelaire într-un poet blestemat.
În anii '60, Baudelaire a continuat să scrie articole şi eseuri ocupându-se de o mare varietate de figuri şi teme.
În 1869 a publicat şi poeme în proză, care au fost adunate postum în volumul Petits poémes en prose (Mici poeme în proză). Prin faptul că a denumit aceste compoziţii în vers alb poeme, Baudelaire a fost primul poet care a spart forma tradiţională a versificaţiei.
În 1862, Baudelaire a început să aibă coşmaruri şi temeri, iar sănătatea i s-a şubrezit brusc. A plecat la Bruxelles să ţină o serie de conferinţe, dar a avut o serie de atacuri cerebrale care s-au finalizat printr-o paralizie parţială. În iulie 1866, mama sa îl aduce în Paris şi îl intrenează în diverse sanatorii pentru tratament.
Pe 31 august, 1867, la 46 de ani, dupa o lungă agonie, Charles Baudelaire a murit la Paris. Chiar dacă doctorii nu au declarat-o, moartea sa a fost provocată de sifilis.

Imn frumuseţii

Vii din înalte ceruri sau ieşi din adâncime,
O,Frumuseţe? Reaua şi buna ta privire
Împrăştie de-a valma şi fericiri şi crime,
De aceea tu cu vinul te potriveşti la fire.

În ochii tăi stau zorii cu serile-mpreună;
Sărutul tău e-o vrajă şi-o amforă ţi-i gura;
Şi când reverşi miresme de-amurguri cu furtună
Se face laş eroul,vitează stârpitura.

Răsari din hăul negru?Cobori din lumi stelare?
Destinul ca un câine de poala ta se ţine;
Şi bucurii şi chinuri tu semeni la-ntâmplare;
Stăpână eşti şi nimeni nu e stăpân pe tine;


Calci peste morţi de care îţi râzi cu mult dispreţ;
Ai juvaieruri multe şi Groaza dintre toate
Nu-i cel mai slut,şi-Omorul e un breloc de preţ
Pe pântecul tău săltând cu voluptate.

Orbitul flutur zboară spre tine,lumânare,
Slăvindu-te drept torţă când a început să ardă.
Acel ce-şi strânge lacom iubita-n braţe pare
Un muribund ce-n taină mormântul şi-l dezmiardă.

Că vii din iad sau luneci din cer, ce-mi pasă mie,
O,Frumuseţe! monstru naiv şi fioros!
Când ochii tăi,surâsul,piciorul tău mă-mbie
Spre-un infinit de-a pururi drag şi misterios?

Sirenă rea sau înger,drăcească sau divină,
Ce-mi pasă când tu - zână cu ochi de catifea,
Mireasmă,ritm,lucire,o!singura-mi regină!-
Faci lumea nu prea slută şi clipa nu prea grea?
(traducere preluată de pe agonia.ro)

Saturday, August 30, 2008

Asediul Leningradului

În 30 august 1941 a început asediul oraşului Leningrad. Asediul Leningradului a fost blocada germană al oraşului, simbol al Uniunii Sovietice, în timpul celui de-al doilea război mondial şi unul dintre cele mai sângeroase asedii din istoria lumii. Planul german a primit numele de cod Operation Nordlicht (Operaţiunea Aurora boreală). Asediul a durat din 30 august 1941 până pe 27 ianuarie 1944.
Pe 27 iunie 1941, Sovietul din Leningrad a hotărât să mobilizeze populaţia oraşului la construcţia de fortificaţii. Au fost construite mai multe serii de fortificaţii. Una dintre acestea se întindea de la gura de vărsare a râului Luga spre Ciudovo, Gatcina, Uriţk, Pulkovo şi mai apoi spre râul Neva. O altă linie de apărare trecea prin Peterhof spre Gatcina, Pulkovo, Kolpino şi Koltuşi. Mai fusese construită şi o altă linie defensivă împotriva unui potenţial atac finlandez (KaUR) în suburbiile nordice ale Leningradului, acum fiind reactivată. În total, au fost plantate 190 km de obstacole din buşteni, 635 km de garduri din sârmă ghimpată, 700 km de şanţuri antitanc, 5.000 de amplasamente întărite cu buşteni şi pământ şi cazemate din beton pentru arme grele şi 25.000 km de tranşee deschise. Până şi tunurile de pe Crucişătorul Aurora au fost demontate şi mutate pe Înălţimile Pulkovskie din sudul Leningradului. După ce trupele sovietice ale Frontului de Nord-Vest au fost înfrânte şi alungate din republicile sovietice baltice, Wehrmachtul şi-a croit drum spre Ostrov şi Pskov. Pe 10 iulie, ambele oraşe au fost cucerite de germani. În scurtă vreme atacatorii au cucerit Kunda şi Kingisepp, după care au înaintat spre Leningrad dinspre Narva şi regiunea Lujski, dinspre sud-est, sud şi nord-est şi spre nordul şi sudul Lacul Ilmen pentru a asigura izlolarea oraşului dinspre est şi pentru a face joncţiunea cu finlandezii de pe malul răsăritean al Lacului Ladoga. Legătura pe cale ferată a fost întreruptă pe 30 august, când germanii au atins malul râului Neva. Bombardamentele asupra Leningradului au început pe 4 septembrie. Pe 8 septembrie a fost întreruptă ultima legătură terestră a Leningradului cu restul Uniunii Sovietice după ce germanii au ajuns pe malul Lacului Ladoga la Orehoveţ. Bombardamentele de pe 8 septembrie au provocat 178 de incendii.

Dictatul de la Viena

Dictatul de la Viena (cunoscut şi ca Al doilea arbitraj de la Viena) a fost un act internaţional încheiat la 30 august 1940, prin care România a fost silită să cedeze aproape jumătate (43.492 km²) din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei horthyste. Acest act a fost impus de Germania Nazistă şi Italia fascistă în preajma celui de-al Doilea Război Mondial sub titlul de „arbitraj”. Presa şi ulterior istoriografia română a numit această procedură „dictat” (termen preluat din limba germană, Diktat).
Hitler, foarte preocupat de securizarea zonei petrolifere Ploieşti, i-a împuternicit pe ministrul de externe al Germaniei, Joachim von Ribbentrop, şi pe cel al Italiei, Galeazzo Ciano, să comunice separat deciziile sale delegaţiilor română şi maghiară, separat, ceea ce a avut loc la 30 august 1940, în palatul Belvedere din Viena:
Textul arbitrajului de la Viena, (30 august 1940)
1. Traseul definitiv al liniei de frontieră, care desparte România de Ungaria, va corespunde aceluia marcat pe harta geografică aici anexată. O comisie româno-ungară va determina detaliile traseului la faţa locului.
2. Teritoriul român atribuit Ungariei va fi evacuat de trupele româneşti într-un termen de 15 zile şi remis în bună ordine acesteia. Diferitele faze ale evacuării şi ale ocupării, precum şi modalităţile lor vor fi fixate în termen de o comisie româno-ungară. Guvernele ungar şi român vor veghea ca evacuarea şi ocuparea să se desfăşoare în ordine completă.
3. Toţi supuşii români, stabiliţi în această zi pe teritoriul ce urmează a fi cedat de România, dobândesc fără alte formalităţi naţionalitatea ungară. Ei vor fi autorizaţi să opteze în favoarea naţionalităţii române într'un termen de şase luni. Acele persoane care vor face uz de acest drept vor părăsi teritoriul ungar într'un termen adiţional de un an şi vor fi primiţi de România. Ei vor putea să ia, fără nicio împiedicare, bunurile lor mobile, să lichideze proprietatea lor imobilă, până în momentul plecării lor, să ia cu ei produsul rezultat. Dacă lichidarea nu reuşeşte, aceste persoane vor fi despăgubite de Ungaria. Ungaria va rezolva într'un mod larg şi acomodant toate chestiunile relative la transplantarea optanţilor.
4. Supuşii români de rasă ungară, stabiliţi în teritoriul cedat în 1919 de către Ungaria României şi care rămâne sub suveranitatea acesteia, primesc dreptul de a opta pentru naţionalitatea ungară, într'un termen de şase luni. Principiile enunţate în paragraful trei vor fi valabile pentru persoanele care vor face uz de acest drept.
5. Guvernul ungar se angajează solemn să asimileze în totul cu ceilalţi supuşi unguri pe persoanele de rasă română, care, pe baza arbitrajului de mai sus, vor dobândi naţionalitatea ungară. Pe de altă parte, guvernul român ia acelaşi angajament solemn în ceea ce priveşte pe supuşii de rasă ungară, care vor rămâne pe teritoriul român.
6. Detaliile rezultând din transferul de suveranitate vor fi reglementate prin convenţie directă între guvernele român şi ungar.
7. În cazul în care dificultăţi sau îndoieli s'ar ivi în cursul aplicării acestui arbitraj, guvernele român şi ungar se vor înţelege pe cale directă. Dacă într'o chestiune sau alta înţelegerea nu se realizează, litigiul va fi supus guvernelor Reich-ului şi Italiei, care vor adopta o soluţie definitivă.

Atentat la primul Premier al Uniunii Sovietice

La 30 august 1918, Fania Kaplan, membră a Partidului Socialist Revoluţionar, s-a apropiat de Lenin după ce acesta luase cuvântul la un miting şi se îndrepta către maşina sa. Ea l-a strigat pe Lenin şi, când acesta s-a întors să-i răspundă, a tras trei focuri de revolver asupra lui, dintre care două l-au nimerit pe liderul bolşevic în umăr şi în ureche. Lenin a fost dus în apartamentul său privat din Kremlin, el refuzând să rişte sa meargă la spital, deoarece credea că şi acolo este aşteptat de alţi asasini. Au fost convocaţi doctorii, dar ei au decis că era prea riscant să extragă gloanţele. În cele din urmă Lenin şi-a revenit, dar sănătatea sa s-a deteriorat în continuu, începând din acel moment, şi se crede că incidentul a contribuit la atacurile cerebrale de mai târziu.
Vladimir Ilici Lenin, numele de familie originar: Ulianov (22 aprilie (10 aprilie (stil vechi)) 1870 – 21 ianuarie 1924), a fost un revoluţionar rus care a condus partidul bolşevic, primul Premier al Uniunii Sovietice şi fondatorul ideologiei cunoscute sub numele de leninism. „Lenin” a fost unul dintre pseudonimele sale. Se crede că l-a creat ca să demonstreze antagonismul faţă de Gheorghi Plehanov, care folosea pseudonimul Volghin, după râul Volga; Lenin a ales râul Lena care este mai lung şi care curge în direcţia opusă. În orice caz, sunt multe teorii despre provenienţa pseudonimului său, iar Lenin nu a explicat niciodată alegerea sa. Uneori, în Occident, este în mod eronat numit "Nikolai Lenin", deşi niciodată nu a purtat acest nume în Rusia.

Hungnod la 743 de ani

Hunedoara (maghiară Vajdahunyad, germană Eisenmarkt, în trad. Târgu Fierului) este cel mai mare oraş din judeţul Hunedoara, Transilvania, România. Atestată documentar la 30 august 1265 sub numele Hungnod, conform registrului de dijme papale, Hunedoara va cunoaşte o dezvoltare impetuoasă şi va juca un rol important în istoria României. Vechimea acestei aşezări ce a luat naştere la poalele dealului Sânpetru la confluenţa râurilor Cerna şi Zlasti, este mult mai adâncă în negurile timpului decât atestarea documentară.
În 1409, la 18 octombrie, regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg dăruieşte şi înnobilează pentru faptele militare deosebite pe cneazul Voicu din Cinciş, fiul lui Şerb. În acelaşi document pomeneşte şi pe alţi membrii ai familiei ca stăpânitori ai cetăţii şi domeniului regal Hunedoara. Este vorba de Mogoş şi Radu, fraţii... şi Iancu, fiul lui Voicu. Din acest moment, cetatea Hunedoara cunoaşte o nouă etapă a dezvoltării sale. Iancu a amenajat cetatea pentru locuit, a construit sala cavalerilor şi sala dietei în stil neogotic înfrumuseţat de logiile exterioare ale acestei săli. De asemenea s-a construit aripa şi turnul “ne boisa”(nu te teme), un eventual loc de refugiu în caz de primejdie.
După moartea lui Iancu de Hunedoara la 11 august 1456 la Zemun, lângă Belgrad, în Ungaria au loc lupte interne pentru tron în care sunt implicaţi şi succesorii eroului din Hunedoara, lupte care dau câştig de cauză fiului lui Iancu, Matei Corvin, care devine rege al Ungariei medievale. În acest răstimp, soţia lui Iancu, Elisabeta şi fiul lor Matei vor continua lucrările de modernizare; în aripa Matei, se pictează fresca murală ce sugerează originea românescă a lui Iancu. Secolul XVII marchează noi lucrări la castel legate în mare parte de numele principelui Gabriel Bethlen. Se construieşte aripa Bethlen (1622) aşa cum o demonstrează şi o inscripţie descoperită pe ancadramentul unei ferestre. În timpul Corvinilor, Hunedoara devine târg (= opidum) al fierului, metal pe care pădurenii îl valorifică pentru alte produse, având valoarea de monedă. Avantajul economic din această epocă al domeniului şi oraşului Hunedoara se va menţine şi în secolele următoare. Oraşul va ajunge în secolul XVII la o stare prosperă, locuitorii săi fiind scutiţi de dări faţă de stat. Au beneficiat de privilegii încă din vremea regelui Matei Corvin, care în 1480 îi scuteşte pe hunedoreni de plata oricăror dări, scutiri care se păstrează şi în secolele urmatoare. Ca urmare creşte numărul locuitorilor care variază între 784 în 1512 şi 896 în secolul al XVII.
După moartea lui Matei Corvin, Hunedoara intră în stăpânirea fiului acestuia Ioan, care se stinge de tânăr. Soţia sa Beatrice de Frangepan, se va recăsători cu Georg de Hohenzolern, marchiz de Brandenburg în 1509. Georg de Brandenburg nu se va stabili în Hunedoara. El va numi un castelan cu drept de reprezentare, pe Gheorghe Stolcz. În 1514 a izbucnit răscoala ţărănească ce a fost condusă de Gh. Doja. Cu acest prilej, mulţi ţărani de pe domeniul Hunedoarei au fost închişi în cetate drept pedeapsă. Cu sprijinul nobilimii, Ioan Zapolya va înăbuşi răscoala. (după Wikipedia)

Friday, August 29, 2008

A mohácsi vész

Bătălia de la Mohács (în maghiară mohácsi csata sau mohácsi vész; în sârbă Mohačka bitka; în turcă Mohaç Savaşı sau Mohaç Meydan Savaşı) a fost o bătălie desfăşurată la 29 august 1526, lângă Mohács, în Ungaria. În această bătălie, forţele Regatului Ungariei, conduse de regele Ludovic al II-lea au fost învinse de forţele Imperiului Otoman, conduse de Sultanul Suleiman Magnificul.
Victoria otomanilor a avut ca rezultat împărţirea Ungariei timp de mai multe decenii, între Imperiul Otoman, Monarhia Habsburg din Austria şi Principatul Transilvania.
Începutul confruntării este în general plasat între orele 1:00 PM şi 2:00 PM, dar durata exactă a bătăliei este greu de stabilit, ca dealtfel şi numărul total de combatanţi. Deşi unii istorici au estimat durata bătăliei la circa două sau trei ore, aceasta pare puţin probabil datorită mai multor factori. Armata otomană nu s-a retras de pe câmp pentru a intra în tabără după bătălie, însă a rămas în câmp toată noaptea, fără alimente, apă sau adăpost. Dat fiind faptul că cronicarii otomani au notat că ploua, pare posibil că batălia a fost de scurtă durată şi s-a terminat după-amiaza devreme, cel târziu înainte de ora 5:00 PM, iar sultanul ar fi ordonat ca trupele să se întoarcă în tabără. Câteva surse credibile indică faptul că regele Ludovic a părăsit câmpul de luptă după apusul soarelui şi a încercat să scape după lăsarea nopţii; deoarece soarele nu avea cum să apună înainte de aproximativ ora 6:30 PM la data de 29 august 1526, asta pare să însemne că bătălia a durat mai mult de două sau trei ore - poate patru sau chiar cinci.
După ce primele trupe ale lui Soliman, armata Rumeliană, au avansat pe câmpul de luptă, au fost atacaţi şi împrăştiaţi de trupele maghiare conduse de Pál Tomori. Acest atac pe flancul drept a cauzat o panică considerabilă între rândurile otomanilor, dar pe când ungurii au înaintat, otomanii s-au regrupat datorită sosirii întăririlor. În timp ce pe flancul drept ungurii au înaintat suficient de mult încât l-au pus pe sultan în pericol prin săgeţile care i-au lovit cuirasa, superioritatea numerică a otomanilor şi contraatacul la timp al ienicerilor, trupele de elită, probabil i-au copleşit pe atacanţi, mai ales cei de pe flancul stâng. Ungurii nu şi-au putut menţine poziţile, iar cei care nu s-au retras au fost încercuiţi şi capturaţi sau ucişi. Regele a încercat să scape sub acoperirea întunericului, dar a fost aruncat de pe cal într-un râu lângă Csele şi s-a înnecat, fiind îngreunat de armura sa. Circa 1.000 de nobili şi conducători unguri au fost de asemenea ucişi. În general este acceptat că peste 10.000 de unguri au căzut în timpul bătăliei, la fel ca şi un număr similar de otomani.
După terminarea bătăliei, sultanul a dat ordin să fie executaţi toţi prizonierii. Două zile mai târziu a notat în jurnalul său: "Sultanul a primit omagiile vizirilor şi beyilor, 2.000 de prizonieri sunt masacraţi, ploaia cade în torente." Între cei 2.000 de prizonieri executaţi s-au aflat mai multe nume maghiare de seamă.

Thursday, August 28, 2008

Plic filatelic à la Romfilatelia

Materialul de mai jos a apărut în suplimentul filatelic al săptămânalului Jurnal de vineri din Baia Mare şi este încă o dovadă a lipsei de cunoştinţe minime în domeniul filatelic ale angajaţilor Romfilatelia. Pe lângă păgubirea filateliştilor, echipa păstorită de directoarea Romfilatelia, Cristina Popescu, încalcă flagrant dispoziţiile Hotărârii nr. 42 din 22 ianuarie 2004 privind înfiinţarea Societăţii Comerciale "Romfilatelia" SA, ca filială a CN "Poşta Română" SA, respectiv al Ordinului nr. 118 din 22 martie 2004 privind desemnarea unor persoane juridice de drept privat responsabile cu îndeplinirea obligaţiilor care decurg din ratificarea de către România a Convenţiei U.P.U., prin care retragere din circulaţie a mărcilor poştale este o "măsură în urma căreia mărcile poştale ale unei emisiuni îşi pierd puterea de francare. Retragerea din circulaţie se poate face din diferite motive: schimbarea tarifului poştal, epuizarea stocurilor la majoritatea valorilor, schimbarea formei de guvernământ, descoperirea unor greşeli de conţinut pe mărcile poştale etc."¹.
¹ Textul citat apare pe pagina oficială
a
SC Romfilatelia SA, ori mărcile
emise înainte de 1990:

1 - nu mai corespund tarifului poştal în vigoare
2 - forma de guvernământ s-a schimbat

Surprize filatelice
Vă povesteam săptămâna trecută despre minunatul concediu, cu iz filatelic, de care am avut parte. Am încercat, pe unde am fost, să achiziţionez cât mai multe timbre. Disperat că la ghişeele poştei aveam parte doar de oale şi ulcele, am decis să pornesc în căutarea plicului filatelic... dispărut aproape în întreaga ţară. Am reuşit totuşi achiziţionarea unor plicuri, iar într-una din ele (cea cu seria 1779) am avut surpriza să găsesc câteva coliţe emise cu mulţi ani în urmă dar care au fost ştampilate cu date cu anul în curs. Am adresat nedumerirea mea mai multor filatelişti, precum şi societăţii Romfilatelia. Le mulţumesc tutor care mi-au răspuns.
N-am să redau acum răspunsul lor, deoarece în momentul în care mă pregăteam să redactez aceste rânduri l-am primit pe cel oficial. Am să menţionez însă faptul că o situaţie asemănătoare este redată în pagina 15 al revistei Filatelia din mai a.c.
Iată, mai jos, şi răspunsul primit din partea Romfilateliei, privind conţinutul plicurilor filatelice:
Stimate Domnule Alexandru,
Confirmăm pe această cale, primirea mesajulului dumneavoastră mail din 20.8.2008, şi la rândul nostru vă aducem la cunoştinţă următoarele aspecte legate de problemele ridicate de dvs. cu privire la conţinutul plicurilor filatelice realizate de Romfilatelia:
· Timbrele (coliţele) găsite de dvs. în plicurile filatelice realizate de Romfilatelia nu sunt obliterate ci preobliterate.
· Timbrele obliterate (uzate) circulate pe scrisori ştampilate cu ştampila Oficiului de prezentare (localitate, of. poştal, dată) sunt dezlipite de pe plicuri, spălate, gumajul de pe timbre dispărând. Timbrele obliterate sunt greu de procurat pentru a face serie completă, cota lor fiind de uzat (circulate de multe ori), iar valoarea lor poate fi chiar mai mare decât a timbrelor neuzate.
· Timbrele preobliterate* sunt ştampilate de complezenţă** pentru a anula puterea de francare şi au gumaj.
Valoarea lor după preobliterare este de 25% din valoarea nominală, iar data de pe ştampilă este data când se introduc în plicurile filatelice.
Există situaţii când în plicurile filatelice se introduc şi timbre obliterate (circulate), aceste timbre fiind achiziţionate de la populatie la pachete de 100 buc., dar nu sunt în serii complete, iar ştampila lor corespunde datei când au fost folosite (circulate).
Leonard Alexandru

*
mărci poştale preobliterate - mărci poştale obliterate înainte
de a fi puse în vânzare, în scopul anulării puterii lor
de francare.
Acest gen de obliterare are ca scop
spijinirea filateliştilor tineri,
dar mărcile poştale preobliterate
nu sunt admise în exponate

** ştampilare de complezenţă - ştampilare efectuată foarte îngrijit,
la cerere, pe o marcă, pe un întreg sau pe un efect poştal destinate
a face parte dintr-o colecţie filatelică

Marcel Dănescu - Filatelia de la A la Z (Editura Sport-turism, Bucureşti - 1987)

De Civitate Dei

Augustin de Hipona (Sanctus Augustinus) (n. 13 noiembrie 354, Thagaste în Numidia - d. 28 august 430, Hippo Regius, pe teritoriul Algeriei de azi), episcop, filozof, teolog, doctor al Bisericii.
Sfântul Augustin - numit uneori Aurelius Augustinus, în urma confuziei cu Aurelius de Cartagina, contemporanul său - este unul din cei patru Părinţi ai Bisericii Occidentale, alături de Ambrozie, Ieronim şi Grigore cel Mare. Este unul dintre cei mai importanţi teologi şi filosofi creştini, ale cărui opere au modificat substanţial gândirea europeană. Opera sa constituie o punte de legătură între filosofia antică şi cea medievală.
În tinereţe a studiat retorica. Impresionat de "Hortensius" al lui Cicero s-a profilat pe filosofie. A urmat întâi maniheismul, apoi scepticismul şi în final neoplatonismul. După convertirea sa la creştinism (387) prin Ambrosius de Milano a devenit în 396 episcop de Hippo Regius, în nordul Africii. Teologia sa a influenţat gândirea lui Martin Luther, care iniţial aparţinuse ordinului augustinian. Din punct de vedere politic, Augustin vede organizarea de stat ca fiind folositoare şi luptă pentru despărţirea între Stat şi Biserică. În opera sa târzie, "Despre cetatea lui Dumnezeu" (De Civitate Dei) apreciază istoria omenirii ca pe o evoluţie a cetăţii terestre, a oamenilor ("civitas terrena"), ce aspiră spre cetatea lui Dumnezeu ("Civitas Dei"). Augustin identifică Cetatea lui Dumnezeu cu Biserica. El explică decăderea Imperiului Roman prin faptul că devenise un loc păgân, care a trebuit să facă loc Cetăţii lui Dumnezeu, adică Bisericii.
Augustin este unul din cei mai influenţi gânditori, poate cel mai influent dintre toţi, mai ales dacă ţinem seama de faptul că inclusiv platonismul a influenţat gândirea medievală prin intermediul lui Augustin. El rămâne o autoritate mai mult de o mie de ani după moartea sa, influenţând, de exemplu, gândirea lui Descartes.
Înlocuieşte concepţia timpului ciclic cu aceea a timpului istoric, linear; istoria este “tămăduitoare” în sensul de drum către bine. Învăţătura autentică este posibilă numai prin iluminare. Omul se poate îndoi de multe dar nu şi de certitudinea existenţei sale (premerge raţionalismul cartezian) Oamenii sunt împărţiţi în două categorii : damnaţi şi aleşi; avem răspunderea de a recunoaşte drumul dat de Dumnezeu. Absurdul este semnul divinului – tot ceea ce ascultă regulile logicii noastre este omenesc, ceea ce transcende logica noastră este divin. Sufletul este un alt ordin de realitate decât materia (corpul), este nemuritor fiind din aceeaşi substanţă cu Adevărul. Adevărul este Dumnezeu, este în suflet, mai lăuntric mie decât sinele meu cel mai lăuntric. Credinţa precede înţelegerea, cunoaşterea. Virtuţilor preluate de la Platon – dreptate, cumpătare, curaj, înţelepciune – Augustin le adaugă virtuţile creştine: credinţă, speranţă, iubire; acestea au fost completate cu “virtuţi umanitare”: iubirea aproapelui, fidelitatea, încrederea, umilinţa.

Dichtung und Wahrheit

Johann Wolfgang von Goethe (28 august 1749, Frankfurt am Main - †22 martie 1832, Weimar) a fost un mare poet german, ilustru gânditor şi om de ştiinţă, una dintre cele mai de seamă personalităţi ale culturii universale.
Născut la Frankfurt pe Main, fiu al lui Johann Kaspar Goethe, înalt funcţionar de stat, şi al Katharinei Elisabeth Textor, a primit o educaţie aleasă, studiind desenul, muzica, scrima, literatura germană şi universală, limbi străine vechi şi moderne (greaca veche, latina, ebraica, italiana, franceza şi engleza). În anul 1765 începe să studieze dreptul la Universitatea din Lipsca. În acest timp scrie primele poezii Neue Lieder ("Cântece noi"), pătrunse de un lirism puternic şi elevat, precum şi o comedie întitulată Die Laune des Verliebten ("Capriciul îndrăgostitului"). Aici are şi prima deziluzie sentimentală, în iubirea neîmpărtăşită de Kätchen Schönkopf. Refăcut sufleteşte, se transferă în 1770 la Universitatea din Strassburg, unde îşi continuă studiile juridice. Aici întâlneşte pe filozoful Johann Gottfried Herder, teoreticianul mişcării Sturm und Drang ("Furtună şi Avânt"), care va avea un rol hotărâtor în dezvoltarea intelectuală ulterioară a tânărului Goethe, învăţându-l să perceapă lumea ca pe o imensă totalitate, în care fizicul şi spiritualitatea sunt indivizibile.
Operele de maturitate ale lui Goethe sunt străbătute de aspiraţia poetului de a se elibera de frământările lăuntrice, de a dobândi armonia interioară, seninătatea clasică. Pe această linie se înscriu romanele Hermann und Dorothea (1797), Wilhelm Meisters Lehrjahre ("Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister", 1796) precum şi opera autobiografică Dichtung und Wahrheit ("Poezie şi Adevăr", 1809-1831).
Sinteza îndelungatei experienţe de viaţă şi evoluţie artistică îşi găseşte expresia în drama Faust, operă căreia Goethe i-a consacrat ani îndelungaţi de strădanie, până să ajungă la forma definitivă, atinsă cu puţin înainte de a se stinge din viaţă. Adevărat poem universal, Faust este o creaţie care însumează căutări şi concluzi cruciale în istoria omenirii. Goethe a transformat imaginea personajului legendar Doctor Faust într-o întruchipare a setei nepotolite a omului de a ajunge la cunoaşterea adevărului prin acţiune (de unde s-a creat conceptul de ideal faustic al culturii şi civilizaţiei apusene), expusă în trecerea de la frământarea contemplativă din Faust I, la acţionismul voluntar din Faust II.
Goethe a fost nu numai un mare creator de artă, ci şi un remarcabil naturalist. Promotor al evoluţionismului, a emis ipoteze interesante privitoare la geneza diferitelor organe ale plantelor în lucrarea Versuch, die Metamorphose der Pflanzen zu erklären ("Încercare de explicare a metamorfozei plantelor", 1790). În lucrarea Zur Farbenlehre ("Teoria culorilor"), ia o poziţie contrară concepţiei lui Isaac Newton şi caută să demonstreze unitatea dintre spirit şi materie în fenomenele naturale.

Un adevărat leu al literaturii

Lev Nicolaevici Tolstoi (n. 28 august/9 septembrie 1828, Iasnaia Poliana; d. 7/20 noiembrie 1910, Astapovo) este un important scriitor rus. Lucrările sale Război şi pace şi Anna Karenina au avut o influenţă hotărâtoare asupra dezvoltării romanului mondial.
Operele lui Tolstoi - una din culmile cele mai înalte ale realismului mondial - nu sunt doar rezultate ale observaţiei obiective, ci transmit mai ales experienţe proprii, prin acele multe situaţii reprezentate în opere şi trăite personal de autor, prin personaje inspirate de membri ai familiei sale, de pildă, sau altele care îi exprimă măcar parţial ideile, sentimentele, ori un fragment din viaţa sa personală (Olenin din „Cazacii”, Levin din „Anna Karenina”, Andrei şi Pierre, din „Război şi pace”). Aspectele materiale exterioare îl interesează foarte puţin, cele etnografice sau pitoreşti aproape deloc. Ceea ce primează la Tolstoi este experienţa personală şi studiul psihologic. Este chiar cazul primelor sale povestiri („Copilăria”, „Adolescenţa”, „Tinereţea”; „Dimineţile unui moşier” etc.): este observat, într-adevăr, detaliul realist semnificativ, dar este insistent transcrisă şi poezia amintirilor, sau este relatată experienţa socială încercată de scriitor pe moşia sa. În Caucaz, pătruns profund de farmecul naturii (plasticitatea descrierilor de natură prevalează în această primă fază a creaţiei tolstoiene), al vieţii simple şi al oamenilor săi - factori care produc asupra sa efectul unei regenerări spirituale - Tolstoi creeaza figura (un alter-ego al său) protagonistului din povestirea „Cazacii”. O serie de alte povestiri vor fi parcă ilustrări ale ideii rousseauiste despre superioritatea omului natural asupra omului produs al civilizaţiei citadine.
Cu „Anna Karenina”, atenţia lui Tolstoi se îndreaptă spre viaţa contemporană. În raport cu romanul „Război şi pace”, aici sfera de realităţi şi probleme se restrange: este un roman al vieţii de familie. Totuşi, cadrul social (romanul are cca 150 de personaje este şi aici amplu şi atent investigat. Problemele aduse in discuţie, ilustrate prin cazul personajelor principale, demonstrate de destinul lor, au un caracter diferit, mai puţin social, mai mult individual, mai nuanţat filozofic: sensul şi scopul vieţii, condiţiile morale ale căsătoriei şi vieţii de familie, relaţia dintre viaţa şi moarte, dintre iubire şi fericire. Privirile scriitorului se extind însă şi asupra unui câmp social vast, cuprinzând intelectuali, negustori, ţărani, etc. În primul plan însă rămâne lumea nobilimii, în cadrul căreia, cu subliniate tendinţe moralizatoare, Tolstoi ţine să pună în relief corupţia lumii mondene, a aristocraţiei citadine, careia îi este opusă, într-un viu efect de contrast, viaţa simplă, sinceră, pură, a nobilimii rurale, reprezentată de familia Levin. Mediul civilizat corupe omul, mediul rural este favorabil vieţii morale: rousseauismul revine mereu în gândirea lui Tolstoi.

Poezie

Pe lângă plopii fără soţ...
Mihai Eminescu


Pe lângă plopii fără soţ
Adesea am trecut;
Mă cunoşteau vecinii toţi -
Tu nu m-ai cunoscut.

La geamul tău ce strălucea
Privii atât de des;
O lume toată-nţelegea -
Tu nu m-ai înţeles.

De câte ori am aşteptat
O şoaptă de răspuns!
O zi din viaţă să-mi fi dat,
O zi mi-era de-ajuns;

O oră să fi fost amici,
Să ne iubim cu dor,
S-ascult de glasul gurii mici
O oră, şi să mor.

Dându-mi din ochiul tău senin
O rază dinadins,
În calea timpilor ce vin
O stea s-ar fi aprins;

Ai fi trăit în veci de veci
Şi rânduri de vieţi,
Cu ale tale braţe reci
Înmărmureai măreţ,
Un chip de-a pururi adorat
Cum nu mai au perechi
Acele zâne ce străbat
Din timpurile vechi.

Căci te iubeam cu ochi păgâni
Şi plini de suferinţi,
Ce mi-i lăsară din bătrâni
Părinţii din părinţi.

Azi nici măcar îmi pare rău
Că trec cu mult mai rar,
Că cu tristeţe capul tău
Se-ntoarce în zadar,

Căci azi le semeni tuturor
La umblet şi la port,
Şi te privesc nepăsător
C-un rece ochi de mort.

Tu trebuia să te cuprinzi
De acel farmec sfânt
Şi noaptea candelă s-aprinzi
Iubirii pe pământ.

publicat în revista
"Familia" nr. 35,
28 august/9 septembrie 1883, Oradea

Monday, August 25, 2008

Etymologicum Magnum Romaniae

Bogdan Petriceicu Haşdeu, pe numele adevărat Tadeu Haşdeu (n. 16 februarie 1836, Cristineşti, Hotin (azi Ucraina) — d. 25 august 1907, Câmpina) a fost scriitor şi filolog român, din familia Hâjdău, pionier în diferite ramuri ale filologiei şi istoriei româneşti. Academician, enciclopedist, jurist, lingvist, folclorist, publicist, istoric şi om politic, Hasdeu este una dintre cele mai mari personalităţi ale culturii române din toate timpurile. S-a născut la Hotin, în Basarabia ocupată de Imperiul Ţarist şi a studiat la universitatea din Harkov, după terminarea studiilor slujind ca ofiţer în armata rusă. La 1856, când sudul Basarabiei revine la Moldova, trecu în acest ţinut pentru a scăpa de împilarea şi deznaţionalizarea forţată practicată de administraţia de ocupaţie. Ruşii cerură extrădarea lui, iar la refuzul autorităţilor româneşti, îl despuiară de dreptul de moştenire pe care-l avea asupra unor moşii ale familiei rămase în partea rusească a Basarabiei, mai târziu însă i s-a recunoscut acest drept pe cale judiciară.
La 1857 este numit membru al tribunalului din Cahul, dar nu stătu decât şapte luni şi demisionă. În 1858 se mută la Iaşi ca profesor de liceu şi bibliotecar al universităţii, funcţie pentru care arătă mare râvnă, dăruind chiar bibliotecii 4 000 de volume. În acest timp Hasdeu puse bazele mai multor publicaţii, între altele, revista "Din Moldova" (1862-1863) în care, pe lângă istorie, încercă să scrie poezii lirice, fabule, nuvele, critice etc. Între 17 mai 1876 şi 1 aprilie 1900 îndeplineşte funcţia de director al Arhivelor Statului din Bucureşti, în această calitate contribuie major la publicarea documentelor în "Arhiva istorică" şi "Cuvente den bătrâni" atât din arhivele româneşti, cât mai ales din cele străine, fiind de altfel primul conducător al Arhivelor Statului care începe să publice copii după acte din arhivele străine privitoare la români. În 1877 este ales membru al Academiei Române ca un omagiu al întregii sale opere de până atunci, dar şi ca o recunoaştere a spiritului său enciclopedist. Din 1878 este profesor de filologie comparată la Universitatea din Bucureşti tipărind o parte din lecţiile sale pline de originalitate şi de cunoştinţe vaste asupra literaturilor străine şi asupra limbii române.
Hasdeu a cochetat şi cu politica, ca partizan al lui Kogălniceanu susţine lovitura de stat din 2 mai 1864 şi, implicit, dinastia străină, apoi, pe aceeaşi linie a ideilor de factură pan-europeană, devine membru al Partidului Liberal ajungând în Parlamentul României ca reprezentant al acestui partid.
După moartea singurei lui fiice, Iulia, în 1888, a devenit un mistic, şi un fervent practicant al spiritismului. Moare la Câmpina la 25 august 1907 lăsând în urmă o vastă şi perenă operă. În ciuda criticilor, foarte dure uneori, asupra metodelor sale de lucru, Hasdeu rămâne un mare om de cultură al acestui neam, un neobosit cercetător şi un pionier al mai multor domenii ale filologiei şi istoriei din această ţară. (Wikipedia)

Amurgul idolilor

Friedrich Wilhelm Nietzsche (n. 15 octombrie 1844, Röcken - d. 25 august 1900, Weimar) unul din cei mai importanţi filozofi germani din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a exercitat o influenţă considerabilă, adesea controversată, asupra gândirii filozofice a generaţiilor ce i-au urmat.
Nietzsche s-a născut într-o familie protestantă; tatăl său era pastor. Încă din tinereţe este confruntat cu problema credinţei în Dumnezeu şi înclină mai degrabă spre ateism, fapt ce se va reflecta mai târziu în gândirea sa filozofică. Studiază filozofia la Universitatea din Leipzig. Lectura cărţii lui Arthur Schopenhauer, Welt als Wille und Vorstellung ("Lumea ca voinţă şi reprezentare") va constitui premisa ideatică a vocaţiei sale filozofice. În 1869, în vârstă de numai 25 de ani, este numit profesor la Universitatea din Basel şi primeşte cetăţenia elveţiană. Studiază filozofia antică greacă, în special pe reprezentanţii perioadei presocratice, Heraclit şi Empedocle. Din motive de sănătate abandonează învăţământul universitar şi, începând din anul 1879, peregrinează între Veneţia, Torino, Nisa şi Engadin, în căutarea unei clime prielnice. În 1882 o cunoaşte pe Lou von Salomé, pe care o cere în căsătorie, fiind însă refuzat. În acelaşi an, în timp ce se găsea la Nisa, începe să scrie lucrarea sa capitală, Also sprach Zarathustra ("Aşa grăit-a Zarathustra"), care va apărea în 1885. În 1888 se mută la Torino, unde va desăvârşi operele Götzen-Dämmerung ("Amurgul idolilor") şi Ecce Homo. În ziua de 3 ianuarie 1889, în piaţa Carlo Alberto din Torino, asistând la biciurirea sălbatică şi agonia unui cal în plină stradă, are prima criză de nebunie, în cursul căreia are manifestări delirante, considerându-se Dionysos sau Iisus. Este îngrijit până la sfârşitul vieţii de sora sa, Elisabeth Foerster. Friedrich Nietzsche moare la 25 august 1900 la Weimar.
Filozofia lui Nietzsche porneşte de la reevaluarea filozofiei şi artei Greciei din perioada istorică cea mai veche, în defavoarea clasicismului, văzut ca afirmare a viziunii raţionale şi, în consecinţă, decadent. În special tragedia greacă a fost interpretată ca o expresie a impulsului vital sau ca "moment dionisiac". Nietzsche critică valorile fundamentale ale societăţii, ajungând la negarea oricărui principiu ce ţine de cenzura transcendenta şi la afirmarea liberului arbitru ca destin imanent al omului.
Filozofia lui Nietzsche a avut o influenţă considerabilă asupra culturii secolului al XX-lea şi a unor reprezentanţi ai ei: (Thomas Mann, André Gide, Hermann Hesse, Sigmund Freud, Martin Heidegger sau Emil Cioran). În anii '20, opera lui Nietzsche a fost revendicată de nazismul german şi de fascismul italian, interpretându-se în mod barbar ideea de "voinţă de putere" în sprijinul doctrinei totalitare. La aceasta a contribuit şi sora lui Nietzsche, Elisabeth Forster, nazistă înverşunată şi admiratoare a lui Hitler, care a falsificat unele texte pentru a le utiliza fără scrupule în construirea unei ideologii străine de gândirea filozofului. Unele dintre aceste false interpretări persistă, din păcate, şi în zilele noastre. Nietzsche este considerat precursorul curentului postmodernism prin ideea ca nu exista un centru de la care se revendica toate valorile general umane. EL este autorul care sparge conceptul de dogma intelesa ca limita dincolo de care nu se mai poate trasa niciun orizont. Faramitarea valorilor prin filiera nietzscheana s-a impus ca un concept major in curentul postmodernist. (după Wikipedia)

Amor fatal

Lucia Sturza-Bulandra (n 1873 - d. 19 septembrie 1961, Bucureşti), soţia actorului Tony Bulandra, una dintre marile figuri ale scenei româneşti, de neuitat în roluri de compoziţie din dramaturgia universală şi naţională, spirit organizatoric, talent pedagogic ce a format generaţii întregi de actori: Nicolae Baltăţeanu, George Calboreanu, Dina Cocea, Radu Beligan, Victor Rebengiuc.
A absolvit Facultatea de litere şi filozofie din Bucureşti. În 1898 a debutat la Teatrul Naţional din Bucureşti iar în 1914, împreună cu soţul ei, a întemeiat o companie particulară. Din 1941 este actriţă a Teatrului Municipal din Bucureşti iar din 1947 pâna la sfârşitul vieţii a fost directoarea acestui teatru, astăzi Teatrul Bulandra. A jucat şi în primul film artistic românesc (Amor fatal - 1911). A fost profesoară la Conservatorul de artă dramatică din Bucureşti timp de 30 de ani.

Cuşca lui Faraday

Michael Faraday (22 septembrie 1791-25 august 1867) a fost un fizician şi chimist englez.
În fizică face cercetări importante privind cunoaşterea electromagnetismului şi dezvoltarea aplicaţiilor acestuia. Îşi propune producerea curentului electric cu ajutorul magnetismului, experienţe pe care le începe în anul 1821, terminându-le cu succes în anul 1831. Experienţele lui completează cercetările fizicianului şi matematicianului francez André Marie Ampère referitoare la forţele electromagnetice, reuşind rotirea unui circuit parcurs de un curent electric într-un câmp magnetic. Practic descoperă principiul de funcţionare a motorului electric cu magneţi permanenţi. În anul 1831 descoperă inducţia electromagnetică, reuşind să realizeze conversia electromecanică a energiei. Faraday arată după o serie de experimentări că electricitatea se obţine prin inducţie, prin frecare, pe cale chimică sau termoelectrică. A propus reprezentarea câmpului magnetic prin linii de forţă (sau linii de câmp) şi arată că acţiunile electrice şi magnetice se transmit din aproape în aproape, cu viteză finită. Combate astfel concepţia mecanicistă conform căreia aceste acţiuni se transmit la distanţă instantaneu cu viteză infinită, independent de mediu, după modelul mecanic al forţelor de gravitaţie.
Primele cercetări în domeniul chimiei, duce la descoperirea benzenului în gudronul din huilă, cu ajutorul unui aparat conceput de el. Era un aparat prin compresie şi răcire, cu care a putut să lichefieze aproape toate gazele cunoscute în acel timp. În 1833 enunţă legea electrolizei, lege ce stă la baza electrochimiei. Tot el, Faraday, este cel ce introduce termenii de ion, catod, anod, anion, cation, echivalent electrochimic. De asemeni studiind proprietăţile magnetice ale substanţelor,introduce termenii de diamagnetism şi paramagnetism. A elaborat teoria electrizării prin influenţă şi principiul ecranului electrostatic (sau cuşca lui Faraday), enunţând astfel legea consevării sacinii electrice (1843).
Ca preţuire a cercetărilor sale şi a contribuţiei sale în fizică, denumirea unităţii de capacitate se numeşte "Farad", iar numărul care exprimă cantitatea de electricitate necesară depunerii prin electroliză a unui atomogram dintr-un element - "constanta lui Faraday". (Wikipedia)

Sunday, August 24, 2008

Davila e pretutindeni unde ai nevoie de el

Carol Davila (Charles Davilla) (n. 1828 Parma - d. 24 august 1884 Bucureşti) a fost medic şi farmacist român de origine italiană, născut în Parma, cu studii în Germania şi Franţa.
Urmează Facultatea de Medicină din Paris, pe care o absolvă în februarie 1853. Soseşte în România la 13 martie 1853, la nici 25 de ani, după ce şi-a dat doctoratul la Paris şi după ce a ajutat la stingerea epidemiei de holeră din 1849, în Champigne şi Cherre. Ar fi trebuit să stea în Valahia doar trei ani dar stă până la sfârşitul vieţii. A venit încă din 1853 în Bucureşti, invitat de domnul Barbu Ştirbei, pentru a organiza serviciul sanitar. A contribuit fundamental la organizarea învăţământului medical din România. A fost profesor de chimie la Universitatea din Bucureşti. În 1860 a fost ridicat la rangul de general. A organizat serviciul românesc de ambulanţe, care s-a distins apoi în timpul Războiului de Independenţă. Modelează viaţa medicală sub patru domni, dintre care trei îi devin prieteni. În Bucureşti, la sosire, impresionează pe Vodă Barbu Ştirbei când se prezintă după trei zile cu rezultatele unei prime inspecţii sanitare şi cu proiecte de reformă. Al doilea domn pe care îl câştigă Davila de partea lui este Alexandru Ioan Cuza. Azilului său de orfane, întemeiat la Bucureşti, îi dă numele Elena Doamna, după soţia lui Cuza (de acest azil s-a ocupat îndeaproape şi Regina Elisabeta. Al treilea domn este Carol, sub a cărui protecţie îşi desăvârşeşte în cea mai mare măsură opera.
La 13 ianuarie 1874, soţia sa moare după ce un confrate de-al soţului său îi dă sticnină în loc de chinină. Rămas văduv, cu patru copii, Davila continuă să muncească cu şi mai multă îndârjire, până la moarte, adică până la 24 august 1884. (după Wikipedia)

"Cum am învăţat româneşte"

Constantin (Costache) Negruzzi (1808 – 24 august 1868) a fost un om politic şi scriitor român din perioada paşoptistă. Născut în Trifeştii Vechi, lângă Iaşi, îşi începu învăţătura în greceşte cu unul din dascălii greci mai cu renume pe atunci în Iaşi, iar româneşte învăţă singur dintr-o carte a lui Petru Maior, precum însuşi mărturiseşte într-un articol intitulat Cum am învăţat româneşte, foarte interesant pentru detaliile pe care le dă asupra metodelor întrebuinţate de profesorii din acea vreme.
Izbucnind revoluţia din 1821, fugi în Basarabia cu tatăl său. La Chişinău face cunoştinţă cu poetul rus Puşkin, care-i deşteaptă gustul pentru literatură şi cu un emigrant francez de la care ia lecţii de limba şi literatura franceză. Din această perioadă datează primele sale încercări literare: Zăbavele mele din Basarabia în anii 1821, 1822.
Murind tatăl său, intră copist la visterie, începând astfel viaţa politică, cum făceau toţi fiii de boieri pe atunci.
În acest timp publică câteva traduceri de poezii (Mnemon de Voltaire, Prostia Elenei de Marmontel), şi câteva nuvele, care făcură mult efect. Îndemnat de scrierile patrioţilor de peste munţi, studie istoria şi dădu la lumină Aprodul Purice ca un fel de protestare indirectă la adresa domnului şi boierilor din timpul său.
Ales, în 1837, deputat de Iaşi în Obşteasca obişnuită adunare, instituită de Regulamentul Organic, apoi ca funcţionar superior, şi ca director al teatrului (alături de Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri), se arată pătruns de idei liberale şi doritor de progres. În 1840 este ales primar al oraşului Iaşi.
Negruzzi nu ia parte la mişcarea din 1848 şi mult timp rămâne retras din afacerile statului, reintrând numai mai târziu ca judecător, ca membru în Divanul domnesc (1857) şi apoi, sub domnia lui Cuza, ca director al departamentului finanţelor, ca deputat şi ca epitrop la Sfântul Spiridon.
Se stinge din viaţă la 24 august 1868, şi este înmormântat în cimitirul bisericii din Trifeştii Vechi. (Wikipedia)

S-a născut "un bun român"

Ferdinand I al României, născut Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 24 august 1865, Sigmaringen - d. 20 iulie 1927, Sinaia) a fost rege al României din 10 octombrie 1914 până la moartea sa. Din 1890 a fost membru de onoare al Academiei Române, iar între 1914 şi 1927 a fost protector şi preşedinte de onoare al aceleiaşi instituţii.
Născut în Sigmaringen în sud-vestul Germaniei, Prinţul Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen a devenit moştenitor al tronului după unchiul său fără copii, Regele Carol I al României în noiembrie 1888, după renunţul tatălui şi fratelui său mai în vârstă. În 1893, Prinţul Ferdinand s-a căsătorit cu Prinţesa Maria de Edinburgh, care era nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii şi a Ţarului Alexadru al II-lea al Rusiei. Ei au avut trei fii şi trei fiice.
După o idilă cu poeta Elena Văcărescu, domnişoara de onoare a Reginei Elisabeta, relaţie întreruptă la intervenţia Consiliului de Miniştri, care a reamintit Principelui că nici un membru al Familiei Regale nu se poate căsători decât cu Principese de origine străină, Ferdinand s-a însurat, pe data de 10 ianuarie 1893, cu Maria de Edinburgh, din Familia Regală a Marii Britanii. Împreună au avut 6 copii, cel mai mare, botezat Carol, urmând să devină Regele Carol al II-lea al României.
Deşi rudă cu familia imperială ce conducea Germania, Hohenzollern, Ferdinand a hotărât, împreună cu Consiliul de Coroană din 14/27 August 1916, intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei împotriva Germaniei şi Austro-Ungariei, realizând astfel pasul cel mai important pentru realizarea idealului României Mari.
În 1914, Ferdinand a devenit Rege al României, la 49 de ani, depunând juramântul solemn şi promiţând că va fi "un bun român". În timpul războiului mondial, Regele Ferdinand s-a alăturat curentului favorabil Antantei, şi, în 1916, pe 14 august, a prezidat Consiliul de Coroană în cadrul căruia a luat o hotărâre dramatică: intrarea României în război împotriva ţării sale natale, Germania. Cu tot entuziasmul românilor, situaţia de pe câmpul de luptă nu a fost favorabilă, o bună parte din teritoriul României fiind ocupat de către trupele Puterilor Centrale. Ferdinand şi întregul guvern român s-au refugiat, în noiembrie 1916, la Iaşi. Pentru Rege şi familia sa a fost o perioadă extrem de grea, perioadă în care toate planurile păreau să se năruie. În plus, în 1917, murea de febră tifoidă, la numai 4 ani, Principele Mircea, cel de-al şaselea copil al cuplului regal. Deşi familia sa din Germania l-a renegat, la Castelul Hohenzollernilor arborându-se steagul de doliu, Ferdinand nu şi-a pierdut speranţele. Astfel, el a refuzat să ratifice pacea separată între Puterile Centrale şi România. În cele din urmă, situaţia avea să se schimbe. În cursul anului 1918, anul de naştere al României Mari, Ferdinand s-a întors triumfal la Bucureşti, în fruntea armatei sale eroice, trecând pe sub Arcul de Triumf, întâmpinat fiind de populaţia entuziastă.
Ferdinand a fost încoronat rege al României Mari printr-o ceremonie spectaculoasă, în ziua de 15 octombrie 1922 la Alba Iulia. (după Wikipedia)

Ucigaşul de la Pompei, Herculaneum şi Stabie

În 24 august 79 a avut lo erupţia Vezuviului. Oraşele Pompei, Herculaneum şi Stabie au fost acoperite de lavă. A murit şi enciclopedistul C. Plinius Secundus, autorul "Istoriei naturale". Vezuviul este un vulcan în apropiere de oraşul Napoli din regiunea Campania în Italia, în prezent având înălţimea de 1182 m. De fapt este un vulcan dublu, din restul vulcanului vechi vulcanul "Strato", şi actualul vulcan Caldera din Monte Somma alcătuiesc împreună Monte Vezuvio.
Activitatea vulcanului este alimentată printr-un rezervor de magmă situat la circa 5-7 km adâncime. A erupt în urma cu 74 de ani în 1944 provocând zeci de morţi şi pagube în valoare de peste 100 milioane de euro. În prezent vulcanul este activ eliminând gaze naturale şi se estimează că în 2010 va erupe din nou.

Mohamed Abdel Raouf Arafat al-Qudwa al-Husseini, zis Abou Ammar

Yasser Arafat (născut pe 24 august 1929 la Cairo, decedat la 11 noiembrie 2004 la Paris), cunoscut şi sub numele de război Abou Ammar, pe numele său adevărat Mohamed Abdel Raouf Arafat al-Qudwa al-Husseini, a fost un om politic palestinian. El făcea parte dintr-o familie palestiniană din Fâşia Gaza, originară din Egipt, el petrecându-şi copilăria şi adoloscenţa la Cairo împreună cu fraţii şi surorile sale (în număr de şase). El a păstrat legătura cu familia din această ţară, în care a frecventat colegiul Farouk, considerat a fi una dintre cele mai bune instituţii de învăţământ.
A fost co-fondator şi preşedinte al Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei (OEP) (din 1969), precum şi preşedinte al Autorităţii Naţionale Palestiniene (din 1993). În 1994 fost co-câştigător al Premiului Nobel pentru Pace. Fiind lider Fatah şi de gherilă, era privit ca luptător pentru pace de către cei care îl sprijineau şi ca terorist de către opoziţie.
Arafat a murit la vârsta de 75 de ani la spitalul Percy de Clamart în apropiere de Paris, iar trupul său a fost înmormântat în Moscheea din Ramallah. (Wikipedia)

Saturday, August 23, 2008

23 August 1944

La 23 august 1944 Regele Mihai şi-a dat acordul pentru înlăturarea prin forţă a mareşalului Ion Antonescu dacă acesta va refuza semnarea armistiţiului cu Naţiunile Unite. În urma refuzului net al lui lui Antonescu la 23 august 1944, Regele Mihai l-a destituit şi l-a arestat (deoarece Antonescu a fost numit prim-ministru prin Decret-Regal al lui Carol al II-lea a fost dreptul Regelui Mihai să abroge decretul anterior, deci, acţiunea a fost legală şi nu o lovitură se stat). Imediat, el l-a numit prim-ministru pe generalul Constantin Sănătescu, în fruntea unui guvern compus din militari şi reprezentanţii Blocului Naţional Democrat, ca miniştri fără portofoliu. În aceeaşi zi, seara, la orele 22:00, Regele a difuzat "Proclamaţia către ţară", prin care anunţa revenirea la un regim democratic, încheierea războiului cu Naţiunile Unite şi întoarcerea armelor împotriva Germaniei.

Pactul Ribbentrop-Molotov

Pactul Ribbentrop-Molotov, cunoscut şi ca Pactul Stalin-Hitler, a fost un tratat de neagresiune încheiat între Uniunea Sovietică şi Germania nazistă, semnat la Moscova în ziua de 23 august 1939 de către Viaceslav Molotov, ministru de externe al Uniunii Sovietice şi Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe al celui de-al Treilea Reich în prezenţa lui Iosif Vissarionovici Stalin.
Scopul declarat al acestui pact era, din punctul de vedere oficial al Germaniei, ca cel de-al Treilea Reich să-şi asigure flancul estic în perspectiva iminentei invazii a Poloniei, petrecută de altfel cu o săptămână mai târziu, la 1 septembrie 1939. Pe de cealalta parte, Uniunea Sovietică voia să prevină, cel puţin momentan o invazie germană, datorită faptului că Armata Roşie nu avea practic ofiţeri superiori, aceştia fiind executaţi în masă de către Stalin, în frunte cu mareşalul Tuhacevski, sub pretextul unui complot imaginar.
În realitate, ambele ţări agresoare voiau să se asigure, cel puţin oficial, că vor avea spatele "acoperit" în procesul de împărţire în două a ceea ce rămasese neocupat şi/sau neîmpărţit din Europa. Cruzimea şi cinismul celor doi dictatori, Hitler şi Stalin, vor repercuta lung în timp, prelungind cel de-al doilea război mondial cu războiul rece şi cu tăierea Europei în două de către cortina de fier a anilor 1945 - 1989. În toţi aceşti 45 de ani, Europa Occidentală a progresat prin practicarea democraţiei şi a economiei libere în toate ţările sale aflate la vest de cortina de fier, în timp ce Europa de est, aflată la est de cortina de fier, a avut parte de regimuri totalitare mai dure sau mai puţin dure, dar aservite Kremlinului, şi de economii centralizate de stat. (Wikipedia)

Friday, August 22, 2008

Andrii-Popa cel vestit!

Vasile Alecsandri (n. 21 iulie 1821, Bacău; d. 22 august 1890, Mirceşti, judeţul Iaşi) a fost poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, academician român, creator al teatrului românesc şi a literaturii dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei şi apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea.
Casile Alecsandri a fost fiul medelnicerului Vasile Alecsandri şi al Elenei Cozoni. După unii cercetători, anul naşterii ar putea fi 1821, 1819 sau chiar 1818. Locul naşterii sale este incert, deoarece naşterea s-a petrecut în timpul refugiului familiei Alecsandri în munţi din calea armatei lui Alexandru Ipsilanti. Se consideră că s-a născut undeva pe raza judeţului Bacău. Şi-a petrecut copilăria la Iaşi şi la Mirceşti, unde tatăl său avea o moşie şi unde a revenit pe întreaga durată a vieţii sale să-şi găsească liniştea. A început învăţătura cu un dascal grec, apoi cu dascălul maramureşean Gherman Vida.
Între anii 1828 şi 1834, s-a deschis la Iaşi pensionul lui Victor Cuenim. Spătarul Alecsandri l-a înscris pe fiul său la pensionul francez, unde a studiat alături de Mihail Kogălniceanu, Matei Millo, actorul de care l-a legat o mare prietenie şi admiraţie şi pentru care a scris Chiriţele şi o mare parte din cânticelele comice.
În anul 1834, împreună cu alţi tineri boieri moldoveni, printre care viitorul domn Al. I. Cuza şi pictorul Negulici, a fost trimis la studii la Paris, unde şi-a dat bacalaureatul în anul 1835. În 1837 s-a pregătit pentru un bacalaureat în ştiinţe, urmând cursurile Facultăţii de Inginerie, pe care nu a terminat-o.
În 1838 apar primele încercări literare în limba franceză: Zunarilla, Marie, Les brigands, Le petit rameau, Serata. În anul următor s-a întors în ţară şi a ocupat un post în administraţie până în 1846. Împreună cu Costache Negri a făcut o călătorie în Italia, care a devenit motiv de inspiraţie pentru nuvela romantică Buchetiera de la Florenţa.
În 1840, împreună cu Mihail Kogălniceanu şi Costache Negruzzi a luat conducerea teatrului din Iaşi şi şi-a început activitatea de dramaturg care i-a adus cele mai constante succese. Opera sa dramatică însumează circa 2000 de pagini, rămânând cel mai rezistent compartiment al activităţii sale literare şi va constitui baza solidă pe care se va dezvolta dramaturgia românească în principalele sale direcţii tehnice: comedia străină şi drama istorică. În noiembrie s-a jucat Farmazonul din Hârlău, iar în februarie 1841, Cinovnicul şi modista, ambele preluate după piese străine.
Din 1842 datează importanta sa călătorie în munţii Moldovei, în urma căreia descoperă valoarea artistică a poeziei populare. Scrie primele sale poezii în limba română pe care le va grupa mai târziu în ciclul Doine şi care sunt foarte strâns legate de modelul popular din care au luat naştere.
În 1844, împreună cu Mihail Kogălniceanu şi Ion Ghica scoate săptămânalul Propăşirea, în care poetul va publica versuri ce vor fi incluse în ciclul Doine şi lăcrimioare, iar în 11 ianuarie se reprezintă piesa Iorgu de la Sadagura, comedie de rezistenţă în dramaturgia scriitorului.
În 1845 cu ocazia seratelor literare de la Mânjina o cunoaşte pe Elena, sora prietenului Costache Negri, de care se îndrăgosteşte şi căreia, după moartea timpurie 1847, îi dedică poezia Steluţa şi apoi întreg ciclul de poezii Lăcrămioare.
După înfrângerea mişcării paşoptiste este exilat, şi după ce călătoreşte prin Austria şi Germania; se stabileşte la Paris, unde se întâlneşte cu alţi militanţi munteni; din perioada exilului datează poeziile Adio Moldovei şi Sentinela română.
În 1849 pleacă, împreună cu ceilalţi exilanţi la Braşov, în Bucovina, apoi, în toamna aceluiaşi an, la Paris. Scrie primele cânticele comice (Şoldan Viteazul, Mama Angheluşa) şi câteva scenete comice şi muzicale. Se întoarce în ţară în luna decembrie.
Nicolae Bălcescu, prietenul lui Vasile Alecsandri, moare la Palermo în 1852. Între anii 1852-1853, Alecsandri rămâne pentru mai multă vreme în Franţa. În vara anului 1853, porneşte spre sudul Franţei, într-o călătorie spre Pirinei, Marsilia, Gibraltar, Tanger, Africa, Madrid, o călătorie care va lăsa urme în creaţia sa poetică, în gustul pentru exoticul mauro-hispanic.
În 1855 s-a îndrăgostit de Paulina Lucasievici, cu care a avut o fată, Maria, în noiembrie 1857. S-au căsătorit nouăsprezece ani mai târziu, pe 3 octombrie 1876. Din 1860 se stabileşte la Mirceşti, unde rămâne până la sfârşitul vieţii, chiar dacă lungi perioade de timp a fost plecat din ţară în misiuni diplomatice.
În 1882 este ales preşedinte al secţiei de literatură a Academiei. Călătoreşte în Franţa pentru a primi premiul oferit de felibrii; este sărbătorit la Montpellier. Îl vizitează pe ambasadorul României la Londra, prietenul său Ion Ghica. Pleacă la Paris în 1885, ca ministru al României în Franţa. În 1889, primeşte vizita poeţilor francezi Sully Prudhomme şi Leconte de Lisle.
Vasile Alecsandri s-a stins din viaţă la 22 august 1890, după o lungă suferinţă, fiind înmormântat cu toate onorurile la conacul său de la Mirceşti. (după Wikipedia)

PHOENIX - Andrii Popa (1974) - pentru vizionare click pe butonul play


Andrii-Popa *

Cine trece-n Valea-Seacă
Cu hamgerul fără teacă
Şi cu pieptul dezvelit?
Andrii-Popa cel vestit!

Şapte ani cu voinicie
Şi-a bătut joc de domnie
Şi tot pradă ne-ncetat,
Andrii-Popa, hoţ bărbat!

Zi şi noapte, de călare,
Trage bir din drumul mare,
Şi din ţară peste tot!
Fug neferii cât ce pot,

Căci el are-o puşcă plină
Cu trei glonţi la rădăcină,
Ş-are-un murg de patru ani,
Care muşcă din duşmani,

Ş-are fraţi de cruce şapte,
Care-au supt sânge cu lapte.
Şi nu-i pasă de nimic,
Andrii-Popa cel voinic!

Căpitane, frăţioare,
Ce se vede despre soare?
Să zăresc vro patru cai!...
N-auzişi tu de-un Mihai?

Căpitane, te găteşte,
Mihai mândrul te goneşte.
Iată-1, vine ca un zmeu!
Fă trei cruci la Dumnezeu.

Cum îi vede-n depărtare,
Popa strigă-n gura mare:
"Hai la goană de neferi!
Hai la horă de muieri!"*

A zis! ţipă, se aruncă,
Trece şes, pâraie, luncă
Cu fugarul sprintenel
Şi cu hoţii după el.

Mihai mândrul vine iară,
Falnic ca un stâlp de pară,
Pe-un cal alb ce n-are loc
Şi din ochi aruncă foc.

Fug cum fuge-o o rândunică,
Fug ca fulgerul când pică,
Şi se duc voinicii, duc,
Cu urgie de haiduc!

Piept în piept!... câmpul răsună
Toţi de tot dau împreună.
Toţi la luptă-s încleştaţi,
Toţi în sânge încruntaţi.

"Ura, fraţi!" caii nechează,
Sus văzduhul scănteiază.
"Ura!" moartea s-a ivit!
Vulturu-n zbor s-a oprit!

Zi de vară pân-în seară
Dau voinicii să se piară
Şi cu fierul ascuţit,
Şi cu pumnul amorţit.

Sângele-n răni gâlgâieşte,
Glasu-n gură se sfârşeşte.
Zece-s morţi! doi încă vii,
Mihai mândrul şi Andrii.

Andrii fuge făr' de-o mână,
Prinde murgul la fântână,
Dă pieptiş, sare pe şa
Şi din gură zice-aşa:

"Zbori, copile sprintenele,
Să mă scapi de chinuri grele,
Că mă jur, de mă-i scăpa,
Ca pe-un frate te-oi căta".

Murgul sprinten se repede.
În zadar! Mihai mi-1 vede!
"Stai, hoţ-popă, dragul meu,
Să-ţi arăt cine sunt eu!"

Şi cum zice, mi-1 chiteşte,
Drept în frunte mi-l loveşte!
"Ura!" Vulturul din nori
Răcni falnic de trei ori.

1843, Ocna

* Acest hoţ a cutreierat ţara şapte ani întregi, fără a-i putea prinde vreo poteră. În anul 1818, Mihai Cozoni, unchiul autorului, a fost însărcinat prin poruncă domnească ca să puie mâna pe acel hoţ vestit. Întâlnindu-l la Valea-Seacă, i-a ucis din fuga calului, după o cruntă luptă de câteva ore.

Mai popular decât Margaret Thatcher

Steve Davis (n. 22 august 1957, Plumstead, Londra) este un jucător profesionist britanic de snooker. Este recordmen printre jucătorii de snooker având şase titluri mondiale, depăşit abia în 1999 de Stephen Hendry. Deşi a câştigat majoritatea titlurilor până în 1997, Davis continuă să joace skooker la nivel inalt , rămânând în topul celor 16 în fiecare an. Este numărul 11 mondial in sezonul 2006-2007 si numărul 15 in 2007-2008. Steve Davis este considerat cel mai mare jucător de snooker al zilelor noastre. In anii săi de glorie (anii 1980) Sporting Life scria că Davis a apărut la televiziune mai des decât primul ministru din acel timp (nimeni alta decât Margaret Thatcher).

Vlad Ţepeş revine

În 22 august 1456 a început a doua domnie a lui Vlad Ţepeş în Ţara Românească (până în noiembrie 1462). S-a născut în cetatea Sighişoara în Transilvania. A fost fiul lui Vlad al II-lea Dracul şi a unei nobile transilvănene. A fost de două ori căsătorit: cu o nobila din Transilvania şi cu Ilona Szilágyi, verişoară cu Matei Corvin. A avut trei băieţi: Mihail, Vlad şi pe Mihnea I cel Rău.
În timpul domniei sale, Ţara Românească şi-a obţinut temporar independenţa faţă de ameninţarea otomană. Vlad Ţepeş era vestit datorită cruzimii sale şi datorită faptului că îşi trăgea inamicii în ţeapă. Din porunca sa sute de oameni au fost executaţi în acest mod. Datorită disputelor cu negustorii braşoveni, aceştia l-au caracterizat, propagandistic, ca un domnitor crud, deşi "cruzimea" sa era obişnuită în acele timpuri.
În 1453, Imperiul Bizantin a fost înlocuit de Imperiului Otoman, care obţine controlul asupra Constantinopolului (actuala denumire turcă Istanbul) şi care continua să asedieze Europa. În cele din urmă, Imperiul Otoman ajunge să controleze mare parte din Balcani (teritoriile statelor actuale Serbia, parţial Ungaria, parţial România, Bulgaria, Armenia şi Grecia), extinderea spre occident oprindu-se la porţile Vienei, al cărei asediu este respins. În acest context istoric, Vlad Ţepeş a fost un prinţ care a luptat pentru a-şi apăra domnia şi ţara, folosind împotriva inamicilor metodele de disuasiune specifice epocii, din care făceau parte şi execuţiile şi supliciile cu caracter exemplar şi de intimidare. (după Wikipedia)

Descoperirea Australiei

În 22 august 1770 expediţia condusă de James Cook ajunge pe coasta de est a Australiei. James Cook (n. 27 octombrie 1728 - m. 14 februarie 1779) a fost un explorator şi navigator britanic. El a făcut trei călători în Oceanul Pacific, în cadrul cărora a descoperit insulele Société (azi Polinezia franceză), Noua Zeelandă şi Sandwich (azi arhipelagul Hawaii). Insulele Société au fost denumite după Royal Society de la Londra, care a finanţat expediţia. Cook s-a născut în Marton în North Yorkshire, aproape de oraşul Middlesbrough. Cook a fost unul din cei cinci copii, născuţi de Grace şi James Sr., care lucra cu ziua ca fermier. James a început tot ca fermier, dar la 18 ani a găsit o slujbă pe un vas care transporta cărbuni. James Cook fost ales de Royal Society pentru a conduce o expediţie pe vasul Endeavour pentru a observa împreună cu astronomul Charles Green tranzitul lui Venus şi a explora noi locuri din Oceanul Pacific.

Fondatorul "socialismului cu caracteristice chinezeşti"

Deng Xiaoping a fost un lider al Partidului Comunist din China. Deşi niciodată nu a avut titlul de şef de stat sau şef de guvern, Deng a fost liderul de facto al Republicii Populare Chineze de la sfârşitul aniilor 1970 până la începutul aniilor 1990. A fost fondatorul "socialismului cu caracteristice chinezeşti" şi a reformei economice din China, cunoscută ca "economia de piaţa socialistă". Este crediat cu faptul că a adus China mai aproape de capitalism şi a cauzat peste trei decenii de creştere foarte rapidă în economie. Deng s-a născut în 22 august 1904 şi a decedat în 19 februarie 1997.

Surâsul enigmatic

Gioconda sau Mona Lisa este o pictură celebră a lui Leonardo da Vinci, realizată în anii 1503-1506, reprezentând o femeie cu expresie gânditoare şi un surâs abia schiţat. Este considerată cea mai renumită operă din istoria picturii. Puţine alte tablouri au fost atât de mult reproduse sau discutate. În prezent tabloul este expus la Muzeul Luvru din Paris, fiind atracţia principală pentru orice vizitator.
Este vorba de o pictură în ulei pe lemn de plop cu dimensiunea de 77x53 cm. Natura imaginii redate a făcut subiectul a nenumărate interpretări. În general, se poate spune că vivacitatea şi ambiguitatea fizionomiei Giocondei se datoreşte procedeului de pictură "sfumato", dând tabloului un aer misterios. Caracteristica principală a portretului este surâsul enigmatic. Sigmund Freud a interpretat acest surâs ca simbol al atracţiei erotice a lui Leonardo faţă de mama sa (Complex Oedip). Identitatea personajului portretizat nu este încă sigură, deşi recent cercetătorul Giuseppe Pallanti din Florenţa tinde să confirme afirmaţia lui Giorgio Vasari, după care ar fi vorba de Monna Lisa Gherardini, membră a micii nobilimi rurale din Toscana. Cercetări anterioare ajunseseră la concluzia că portretul ar reda figura unei înstărite doamne florentine, Madonna Lisa del Giocondo, al cărei nume ar explica şi a doua denumire a tabloului.
Pictura reprezintă unul din primele portrete pe fondul unui peisaj imaginar. O caracteristică interesantă este că fundalul nu este uniform, partea din stânga este evident la un nivel mai jos decât în dreapta, fiind probabil adăugată mai târziu în cursul realizării compoziţiei. Tabloul a fost restaurat în mai multe rânduri. Analizele cu raze Röntgen au revelat încă trei straturi de pictură sub cel vizibil.
Istoria tabloului este plină de peripeţii. Leonardo era foarte ataşat de el şi îl purta totdeauna cu sine în călătoriile sale, luându-l cu el atunci când regele Francisc I l-a invitat în 1516 să se stabilească în Franţa, în castelul din Amboise. Regele i-a cumpărat tabloul, care a fost expus mai întâi la palatul Fontainebleau, mai târziu la Versailles. După Revoluţia Franceză este expus la Luvru, Napoleon Bonaparte l-a luat pentru propriul său dormitor, apoi a revenit la muzeul Luvru. În timpul războiului franco-prusian din 1870-1871 a stat ascuns într-un loc necunoscut. În ziua de 22 august 1911 se constată dispariţia tabloului din muzeu. Poetul Guillaume Apollinaire este suspectat de furt şi arestat, în ziua de 7 septembrie este interogat şi Pablo Picasso, dar ambii sunt eliberaţi din lipsă de dovezi. S-a descoperit că un angajat de la muzeul Luvru, de origine italiană, Vincenzo Perugia, convins că tabloul aparţine Italiei, l-a furat purtându-l sub manta la ieşirea din muzeu. A fost descoperit când a încercat să-l vândă unui negustor de opere de artă din Florenţa. După ce a fost expus în principalele oraşe ale Italiei, revine la Luvru în 1913.

Thursday, August 21, 2008

Şeful sectorului suflete

Toma Caragiu (n. 21 august 1925 - d. 4 martie 1977, Bucureşti), a fost unul din cei mai mari actori români, cu activitate bogată în teatru, TV, film. A interpretat cu precădere roluri de comedie, dar a excelat şi în drame, unul dintre filmele sale de referinţă fiind Actorul şi sălbaticii.
S-a născut la 21 august 1925 dintr-o familie de aromâni (Nico Caragiu si Atena Papastere Caragiu) originară din satul grecesc Aetomilitsa, regiunea Epirus. Familia Caragiu se stabileşte la Ploieşti, iar Toma devine elevul Liceulului "Sfinţii Petru şi Pavel" din Ploieşti.
Este cooptat în trupa de teatru a liceului şi scrie în revista liceului „Frământări”. Obţine diploma de bacalaureat în vara anului 1945. Se înscrie la Drept, dar abandonează cursurile şi intră la Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică Bucureşti, clasa Victor Ion Popa. În vacanţe susţine o vie muncă de animator cultural, adună în jurul său tineri artişti şi realizează spectacolul „Tache, Ianke şi Cadâr” de V. I. Popa, pe care îl joacă la cinematograful „Modern” din Ploieşti, apoi „Trandafirii roşii” de Zaharia Bârsan. Astfel, ia fiinţă „Brigada culturală Prahova”, nucleu ce se va transforma în 1947 în „Teatrul Sindicatelor Unite” din care se va naşte, în 1949, „Teatrul de Stat Ploieşti”.
Debutul pe o scenă adevarată se produce în 1948, pe scena Studioului Teatrului Naţional din Piata Amzei, când, student fiind, în anul III, i se încredinţează rolul unui scutier din „Toreadorul din Olmado” în regia lui Ion Şahighian. La 1 mai 1948 este angajat ca membru al corpului artistic al Teatrului Naţional. În 1949, la 24 ani, obţine Diploma de absolvire a IATC. La 1 Aprilie 1951 se angajează la nou înfiinţatul Teatru de Stat din Constanţa unde joaca, printre altele, rolul Rica Venturiano din „O noapte furtunoasă”. În anul 1953, la vârsta de 28 de ani, este numit Director al Teatrului de Stat Ploieşti, funcţie pe care o va deţine timp de 12 ani. A interpretat pe scena ploieşteană 34 de roluri. În 1965 pleacă, invitat de Liviu Ciulei, la Teatrul Bulandra din Bucureşti, lăsând în urma lui o zestre de 90 de premiere. A jucat alături de alţi mari actori cum ar fi Ştefan Bănică, Octavian Cotescu, Anda Călugăreanu, etc.
A murit în mod tragic, sub darâmăturile blocului din Bucureşti unde locuia, în urma cutremurului din 4 martie 1977. Este înmormântat la cimitirul Bellu.
pentru a viziona Fabula click pe butonul play

Google PageRank CheckerFree counter and web statsClicky Web Analytics